ICCJ. Decizia nr. 3301/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3301/2011
Dosar nr. 2399/105/2009
Şedinţa publică din 08 aprilie 2011
Asupra cauzei civile de faţă.
Prin Decizia nr. 137 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantul T.C.V. împotriva sentinţei civile nr. 515 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi în consecinţă:
A schimbat în tot sentinţa şi pe fond, a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul T.C.V., obligând pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti să plătească reclamantului suma de 431.134 euro sau contravaloarea acesteia în lei la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului din Ploieşti strada P.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 2399/105 din 19 mai 2009, reclamantul T.C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii imobilului situat în Ploieşti, strada P., constând în teren în suprafaţă de 2.134,33 m.p., precum şi a cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 515 din 13 aprilie 2010 a respins ca neîntemeiată acţiunea reţinând următoarele:
Autoarea reclamantului, numita N.A.V., decedată în anul 2007, a deţinut în timpul vieţii imobilul situat în Ploieşti, strada P. având un teren de 2.993 m.p. şi o construcţie care a fost preluată de către stat în baza Decretului nr. 118/1948 în urma deciziei nr. 990/1949, precum şi a Legii nr. 119/1948.
Autoarea reclamantului a formulat notificare privind restituirea în natură a imobilului sus-menţionat, motiv pentru care s-a constatat dreptul autoarei reclamantului N.A.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi s-a dispus restituirea în natură în favoarea acesteia a părţii din imobilul situat în Ploieşti, strada P., rămasă liberă, respectiv a construcţiei cu corpurile A şi B, a terenului de 2.993 m.p. Ministerului Public; s-a constatat prin dispoziţia nr. AA/2006 dreptul autoarei reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru partea din imobilul în litigiu imposibil de restituit în natură, reprezentând un teren de 2.134,33 m.p. ocupat de blocuri de locuinţe, de amenajările aferente acestora, pe strada G.T., despăgubiri ce urmau să-i fie stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor Bucureşti.
Apărările reclamantului în sensul că nici până în prezent nu i s-au acordat despăgubirile stabilite prin dispoziţia nr. AA/2006, fiindu-i încălcat dreptul de proprietate, şi că s-ar afla în imposibilitate de a beneficia de măsurile stabilite în favoarea sa, nu au putut fi avute în vedere de instanţă deoarece, în speţă, dreptul de proprietate nu a fost încălcat în condiţiile în care i s-a recunoscut un asemenea drept prin emiterea dispoziţiei sus-menţionate, neexistând nicio dispoziţie inserată în cuprinsul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 care să instituie în favoarea reclamantului dreptul de a acţiona direct pe cale judecătorească împotriva statului în vederea stabilirii şi acordării despăgubirilor recunoscute prin dispoziţie.
De altfel, normele legale sus-menţionate recunosc în favoarea reclamantului doar dreptul de a acţiona pe cale judecătorească împotriva statului numai după emiterea unei decizii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar neachitarea până în prezent a acestor despăgubiri nu-i conferă acestuia dreptul de a se întoarce împotriva statului direct pe cale judecătorească, reclamantul având obligaţia să respecte procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Cu privire la apelul declarat în cauză de către reclamant, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul-apelant, ca moştenitor al autoarei sale, a urmat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 fără ca până în momentul de faţă să poată intra în posesia despăgubirilor aşa cum ar fi fost legal şi moral.
Din multitudinea de acte depuse la dosar rezultă că acesta a formulat un memoriu adresat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor încă din anul 2007 şi în răspunsul la acest memoriu i s-a arătat pe larg modalitatea de selectare a dosarelor tuturor cetăţenilor beneficiari ai Legii nr. 10/2001 şi modalitatea de rezolvare a cererilor acestora; în raport de acest mod de rezolvare a cererii sale reclamantul-apelant nu are posibilitatea să întrevadă că va fi despăgubit într-un termen rezonabil de autoritatea abilitată în acest sens. În aceste împrejurări a formulat acţiunea de faţă, în condiţiile în care potrivit dreptului special dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt eficiente într-un termen viitor, cert şi previzibil.
Instanţa de fond a concluzionat greşit în sensul că dreptul de proprietate al reclamantului - apelant nu i-a fost încălcat în condiţiile în care i s-a recunoscut dreptul prin emiterea dispoziţiilor şi că acţiunea acestuia nu poate fi admisă cu motivarea că nu există în cuprinsul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 vreo dispoziţie care să instituie în favoarea sa dreptul de a acţiona direct pe cale judecătorească împotriva statului în vederea stabilirii şi acordării despăgubirilor recunoscute.
Instanţa de fond a făcut referire numai la prevederile legii speciale în defavoarea normelor internaţionale, a Convenţiei Europene, neavând în vedere că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, atunci când există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia ori legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Ori, între dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale adoptată de România prin Legea nr. 30/1994 există neconcordanţă, aşa cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, relevantă sub acest aspect fiind cea pronunţată la 9 decembrie 2008 în Cauza V. contra României.
În această cauză Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire, care au fost inoperante în plan practic (ineficacitatea fondului proprietatea fiind constatată începând cu hotărârea pronunţată în cauza S. contra României şi ulterior prin hotărâri mai recente) a fost denunţată de diferite instanţe judecătoreşti române, inclusiv de instanţa supremă, care au încercat să elimine „echivocul situaţiilor juridice incerte" sau „să sancţioneze lipsa de diligenţă din partea autorităţilor competente". Hotărârile respective au statuat că atunci când restituirea în natură a unui imobil nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001 statul trebuie să acorde despăgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acordându-i integral prejudiciul suferit, dispunând în consecinţă ca Statul să plătească beneficiarului dreptului de restituire preţul bunului la valoarea de piaţă.
Este cert că nu numai Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte titularilor dreptului de proprietate care nu îşi pot exercita prerogativele asupra bunului un drept la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, dar şi dreptul intern care consacră răspunderea civilă ca o formă a răspunderii juridice şi constă în obligaţia pe care orice persoană o are de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia, obligaţie ce rezultă din dispoziţiile art. 999 C. civ. şi din dispoziţiile art. 1073 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în cazul în care acest drept nu este respectat are dreptul la dezdăunare.
În sistemul Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire şi cea de acordare a unor bunuri şi servicii în compensare revine unităţii deţinătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în nume şi pe seama Statului Român. Obligaţia de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecinţa neîndepliniri obligaţiei prev. de art. 7 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ca atare, răspunderea juridică aparţine Statului Român.
În acest context, reclamantul apelant nu poate fi privat de posibilitatea obţinerii de despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii bunului preluat în mod abuziv; astfel, acţiunea promovată de acesta era perfect admisibilă, iar a aprecia altfel înseamnă a-l pune pe acesta în situaţia în care nu se ştie când şi dacă va primi o justă şi echitabilă despăgubire pentru imobilul de care a fost deposedat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Singurul text la care face referire instanţa de apel în motivarea soluţiei este art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Acest text nu face decât să stabilească cadrul general referitor la proprietate, obligând statele semnatare să ocrotească proprietatea privată.
El nu impune vreo procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor afectate de fostul regim comunist, astfel încât să se poată susţine că există vreo contradicţie între aceasta şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005, aşa cum pretinde Curtea de Apel Ploieşti.
Mai mult, chiar alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 arată că „dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunului conform interesului general (...)".
În aceste condiţii, instanţa de apel, aşa cum a făcut instanţa de fond, trebuia să analizeze cauza dedusă judecaţii prin prisma reglementarilor legale în vigoare.
2. Calea pentru acest gen de cereri este cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este lege specială în materie, petenţii nemaiputând uzita de prevederile dreptului comun, astfel cum se făcea anterior apariţiei acestui act normativ.
Odată cu intrarea în vigoare a legii speciale s-a suprimat practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare şi fără a se diminua accesul la justiţie, s-a perfecţionat sistemul reparator prin norme speciale supuse controlului judecătoresc, astfel cum s-a statuat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin Decizia nr. 2217 din 09 martie 2007.
Mai mult, întrucât o bună bucată de vreme după apariţia Legi nr. 10/2001 în practica judecătorească nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au tranşat categoric această problemă, stabilind prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, în urma admiterii recursului în interesul legii, că acestea sunt inadmisibile, concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale.
Dealtfel, reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind emisă în favoarea sa dispoziţia nr. AA/2006 prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii, întregul dosar aflându-se acum la singurul organ abilitat de lege pentru stabilirea acestor măsuri reparatorii şi anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
3. Cererea de faţă nu reprezintă decât un alt demers, paralel cu cel reglementat de legea specială, care însă nu este sprijinit pe niciun suport legal, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să instituie în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a despăgubirilor reprezentând contravaloarea de circulaţie a terenului.
Singura modalitate de reparaţie a pagubelor suferite de cei ale căror imobile au fost preluate de către stat şi nerestituite în natură constă, potrivit art. 3 din Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, al Legii nr. 247/2005 în atribuirea de titluri de despăgubire, care sunt certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dacă reclamantul se considera nemulţumit de faptul că dosarul aflat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este încă nesoluţionat, în sensul că nu i-au fost încă stabilite despăgubirile, nu avea legal la îndemână decât calea contenciosului administrativ, pentru obligarea respectivei comisii la emiterea dispoziţiei privind acordarea titlurilor de despăgubire. Mai mult, în situaţia în care s-ar emite o asemenea dispoziţie şi reclamantul ar fi nemulţumit de ea şi aceasta poate fi atacată în instanţă potrivit legii speciale.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio atribuţie în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Şi ultimul act normativ care face referire la modalităţile de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv, respectiv OUG nr. 62 din 30 iunie 2010, menţionează la art. III numai titlurile de plată şi titlurile de despăgubire şi mai mult, dispune suspendarea emiterii acestora pe o perioadă de doi ani.
La data de 25 septembrie 2010, cu depăşirea termenului legal, recurentul a detaliat motivele de recurs, formulând şi critici noi, dintre care nu va fi analizat decât cel indicat ca motiv de ordine publică - lipsa calităţii sale procesuale pasive, justificată pe faptul că singura ipoteză în care are legitimare procesuală în sistemul Legii nr. 10/2001 este cea în care nu se regăseşte, respectiv în care unitatea deţinătoare a imobilului nu se identifică (art. 28).
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Acţiunea formulată de reclamant este îndreptată împotriva Statului Român, cu referire la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, solicitându-se practic sancţionarea acestuia în lumina şi a jurisprudenţei Curţii Europene, pentru ineficacitatea sistemului de despăgubire, incert şi imprevizibil, instituit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Reclamantul a formulat acţiunea în calitate de moştenitor al unui beneficiar de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru care s-a emis o dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât cadrul procesual nu este cel fixat de Legea nr. 10/2001 - fiind emisă deja dispoziţie, orice trimitere la dispoziţiile acestei legi, inclusiv sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive (din completarea cererii de recurs) nu are suport.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 invocată de către recurent nu se suprapune litigiului de faţă, faţă de obiectul acestuia. Decizia în interesul legii vizează acţiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţiile premisă unificate prin aceasta fiind diferite de cea în speţă.
2. Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune o procedură pentru acordarea de măsuri reparatorii, dar garantează dreptul de proprietate şi condiţiile în care poate avea loc o privare a unei persoane de acest drept.
Contradicţia dintre acest articol şi dispoziţiile relevante ale Legii nr. 247/2005 a fost justificată cu trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene în cauze împotriva României, în care se reţine incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire şi caracterul inoperant al acestuia pe plan practic şi nu, cum susţine recurentul, pe o contradicţie de proceduri pentru acordarea de despăgubiri - susţinându-se că nu se poate reţine o contradicţie atât timp cât art. 1 din Primul Protocol nu impune vreo procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor afectate de fostul regim comunist.
Pe de altă parte, recurentul invocă prevederile alin. (2) al art. 1 din Primul Protocol şi normele legale interne relative la procedura de despăgubire, omiţând faptul că tocmai incertitudinea legislativă şi nefuncţionarea Fondului „Proprietatea" au fost sancţionate prin hotărârile pronunţate împotriva României de Curtea Europeană.
3. Cererea reclamantului a fost în mod corect soluţionată de instanţa de apel, cu trimitere la dispoziţiile Convenţiei Europene şi la jurisprudenţa Curţii Europene.
În ceea ce priveşte diferenţa acordată prin echivalent, pe umerii reclamantului apasă o sarcină disproporţionată în măsura în care autorul său a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 încă din anul 2001, notificare ce a fost soluţionată în anul 2006, prin dispoziţia în discuţie - care constată calitatea de persoană îndreptăţită a acesteia şi propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 fără ca până în prezent să fi fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.
După cum s-a reţinut, reclamantul a formulat un memoriu adresat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor încă din anul 2007, iar în răspuns i s-a arătat modalitatea de selectare şi de soluţionare a dosarelor tuturor cetăţenilor beneficiari ai Legii nr. 10/2001, faţă de care reclamantul nu are posibilitatea să întrevadă că va fi despăgubit într-un termen rezonabil, cert sau previzibil.
Pe de altă parte, reclamantul va trebui să urmeze o nouă etapă administrativă în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform procedurii reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu posibilitatea de a urma apoi o nouă etapă judiciară, în condiţiile în care va fi nemulţumit de modul în care îi va fi soluţionat dosarul de către această comisie.
Prin OUG nr. 62/2010 s-a stabilit că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanţei se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei. Pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea.
Cum însă, până în prezent, Fondul „Proprietatea" nu este funcţional, rezultă că reclamantul va fi în imposibilitate să îşi valorifice dreptul subiectiv, cel puţin pentru moment. Astfel, acesta se găseşte într-o stare de incertitudine cu privire la dreptul lui, care tinde să devină iluzoriu şi lipsit de conţinut.
Or, aceasta constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului de a primi despăgubirea, împrejurare incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că Fondul „Proprietatea" nu funcţionează încă într-o manieră susceptibilă de a asigura o acordare efectivă a unei despăgubiri, iar, în acelaşi context, s-a stabilit că, în situaţia în care principiul restituirii proprietăţilor a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ţine de punerea în aplicare de către autorităţi, este de natură să dea naştere, dacă persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, unei situaţii echivalente cu neîndeplinirea obligaţiei statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Broniovski împotriva Poloniei, P. împotriva României, S. şi alţii împotriva României; P. împotriva României; R. împotriva României).
În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor (T. împotriva României).
Cu alte cuvinte, deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură.
În speţă, s-au scurs 10 ani de la solicitarea autorului reclamantului de a i se restitui imobilul, fără ca acesta să obţină o despăgubire pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură.
Autorul reclamantului şi acesta au fost privaţi de dreptul lor de proprietate asupra bunului ce le aparţinea, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de circa 10 ani, ceea ce i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Romăn reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva deciziei nr. 137 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3302/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3298/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
