ICCJ. Decizia nr. 3339/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3339/2011
Dosar nr. 7136/118/2008
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
După anularea sentinţei civile nr. 770 din 19 iunie 2009 a Tribunalului Constanţa conform deciziei civile nr. 14/c din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, în rejudecare, Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a admis în parte acţiunile conexe formulate de reclamantul V.M. şi au fost obligaţi pârâţii Municipiul Constanţa, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să restituie reclamantului în natură cota indiviză de 1/3 din imobilul construcţie situat în Constanţa, strada M.B. şi din imobilul construcţie situat în Constanţa, B-dul T., cu excepţia apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 corespunzătoare cotei de 1/3 din valoarea spaţiilor locative înstrăinate.
Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului şi de asemenea s-a respins acţiunea faţă de Primăria Municipiului Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.
S-a mai luat act de renunţarea reclamantului la judecată faţă de RAEDPP Constanţa.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin notificările înregistrate la Biroul executorului judecătoresc M.A. sub nr. CC din 3 august 2001 şi respectiv nr. DD din 3 august 2001, numiţii V.M., V.C. – A. şi B.D.V. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, B-dul T. (fostă str. I.) şi respectiv imobilul din strada M.B., ca succesori legali ai autorului comun A. (V.) C., arătând că această calitate este probată conform certificatului din 4 septembrie 1998 al Biroului Notarului Public B.C.
Potrivit certificatului de calitate de menţionat, toţi cei trei notificatori deţin o cotă de câte 1/3 din masa succesorală prezumtivă regăsită în patrimoniul defunctului, fiind nepoţi de fii ai fostului proprietar.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, art. 4 a fost completat cu alin. (4), care a dispus în sensul că: „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, stabilesc la rândul lor că în cazul evocat de art. 4 alin. (1) din lege, Decizia de restituire se va emite cu consemnarea cotelor ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat. În cazul în care numai o parte din foştii proprietari a solicitat restituirea pe calea legii, Decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora; doar în măsura în care comisia de analiză a notificărilor nu poate stabili cotele cuvenite fiecăruia dintre succesori, Decizia de restituire se va emite pe numele tuturor, urmând ca stabilirea cotelor de proprietate ale acestora să se facă potrivit dreptului comun aplicabil moştenirii.
În fine, art. 25 alin. (4) din lege statuează în sensul că Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă, a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.
Astfel reţine instanţa că toate aceste prevederi reflectă voinţa legiuitorului de a da o reglementare aparte situaţiilor în care măsurile reparatorii sunt solicitate de succesorii legali sau testamentari ai foştilor proprietari. S-a stabilit, astfel, că în situaţia celor care aveau vocaţia succesiunii, dar nu şi-au manifestat intenţia de a pretinde beneficiul legii speciale în termenul prevăzut pentru depunerea notificării [art. 4 alin. (3) operând repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii] de cotele acestora urmează să beneficieze succesorii acceptanţi.
În speţă, însă, mai mulţi notificatori s-au pretins a fi persoane îndreptăţite la succesiunea autorului lor, în calitate de moştenitori colaterali de gradul III, notificând împreună şi în această calitate autoritatea locală deţinătoare, în vederea restituirii în natură a celor două imobile. În această situaţie, fiecare dintre succesori a invocat vocaţia sa la o cotă ideală din succesiunea evocată, recunoscând în egală măsură vocaţia şi cotele ideale ale celorlalţi comoştenitori, din punctul de vedere al procedurilor administrative operând prevederile pct. 4 din Normele metodologice.
Este real că în conformitate cu Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în absenţa unei soluţionări administrative, succesorii se pot adresa instanţei de judecată în vederea valorificării dreptului lor.
Dacă însă doar unul dintre notificatori promovează demersul în justiţie, acesta nu va putea pretinde decât recunoaşterea şi valorificarea dreptului corespunzător cotei sale ideale, neputând în absenţa unui mandat - să iniţieze o acţiune vizând restituirea întregului imobil.
Ca atare, reţine instanţa de apel, în acest caz nu se pune problema încălcării regulii unanimităţii - recunoscute în jurisprudenţa anterioară a instanţelor naţionale în materia revendicării (care viza în realitate obstacularea accesului la instanţă în măsura în care nu toţi coproprietarii acţionau unitar în promovarea acţiunii reale) şi amendate prin soluţia de speţă dată în hotărârea L. contra României - ci a deschiderii reclamantului a căii procesuale prin care, independent de voinţa şi conduita celorlalţi moştenitori, să poată pretinde recunoaşterea dreptului propriu.
Dacă însă - aşa cum s-a arătat - promovarea acţiunii în instanţă de către unul dintre notificatori nu poate fi obstrucţionată prin pasivitatea celorlalţi, motivul de apel privitor la nelegalitatea acordării către reclamant a întregului imobil, în considerarea unei viitoare departajări amiabile sau prin hotărâre judecătorească între coproprietari, este fondat.
S-a mai reţinut că voinţa legiuitorului român, de a conferi deciziei de restituire valoare de act recognitiv al dreptului de proprietate, exclude atribuirea în instanţă, altfel decât în ipoteza distinct reglementată prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a întregului bun ce face obiectul notificării către unul dintre coproprietari.
În măsura în care reclamantul nu a făcut dovada că a acţionat ca mandatar convenţional al celorlalte pretinse persoane îndreptăţite, iar ceilalţi notificatori nu au înţeles să intervină în prezentul proces, titularul acţiunii nu putea cere în instanţă decât restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota sa ideală, neputând obţine prin hotărâre judecătorească şi cotele părţi ale comoştenitorilor notificanţi alături de care a înţeles să formuleze notificarea.
În caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea drepturilor pretinse de către cei care tind la soluţionarea pe cale administrativă a notificării ori chiar se opun unui demers judiciar şi care s-ar vedea puşi în situaţia de a obţine în final o recunoaştere formală a unui drept conferit în realitate unei alte persoane, prin hotărâre judecătorească.
În fine, un alt argument în susţinerea acestui punct de vedere îl constituie faptul că, prin atribuirea întregului imobil către titularul dreptului asupra unei cote ideale, se prezumă că instanţa de fond analizează indirect şi calitatea de persoane îndreptăţite a celorlalţi notificatori (deşi nu au figurat ca părţi în proces şi nu au administrat probe în acest sens), judecătorul fondului fiind însă obligat a statua exclusiv asupra dreptului şi calităţii titularului acţiunii.
Pe cale de consecinţă, intimatul reclamant V.M. putea pretinde (şi obţine în instanţă) doar dreptul corespunzător cotei sale de 1/3 din imobilele ce fac obiectul notificării, iar nu măsuri reparatorii prin restituirea în natură a acestor bunuri, în integralitate.
Asupra dezlegării date fondului raportului litigios, instanţa de apel a reţinut totodată că în mod greşit în primă instanţă s-a apreciat că intimatul reclamant a justificat dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente celor două imobile, din moment ce nici actul de vânzare încheiat în septembrie 1920 între S.M. şi cumpărătorii G.V. şi H.V. (pentru imobilul situat în Constanţa, strada M.M. compus din două prăvălii la parter şi o prăvălie cu etaj), nici cel încheiat la 14 martie 1911 între V.P. şi aceiaşi cumpărători, compus dintr-o prăvălie, pivniţă, casă de locuit la etaj şi mansardă (pentru imobilul din Constanţa, Piaţa I.), după cum nici actul de partaj voluntar încheiat între fraţii V., din 17 noiembrie 1925 la Tribunalul Constanţa nu fac vorbire despre transferul dreptului de proprietate şi asupra terenurilor aferente clădirilor înstrăinate.
Din acest punct de vedere, reţine instanţa de apel, este corectă concluzia apelanţilor pârâţi privitoare la achiziţionarea de către fraţii V. doar a construcţiilor, nu şi a terenurilor aferente, din moment ce o astfel de menţiune nu este cuprinsă în titluri, iar la data partajării voluntare cei doi au consemnat doar pentru imobilul din strada G.M. (rămas în proprietatea lui G.V.) că acesta priveşte şi terenul aferent edificatelor, de 382,50 m.p.
În ce priveşte situaţia juridică a spaţiilor locative înstrăinate, s-a reţinut că pârâtul Primarul Municipiului Constanţa are obligaţia să propună acordarea de despăgubiri către reclamant, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, corespunzătoare cotei de 1/3 din valoarea acestor locuinţe (respectiv, cele vândute conform contractelor nr. X din 11 august 1997 către M.G. şi nr. Y din 11 august 1997 către C.A., din imobilul situat în B-dul T.).
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte, ce vizează incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Astfel recurenţii susţin că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată în considerarea principiului unanimităţii ce guvernează toate situaţiile în care mai multe persoane justifică un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, câtă vreme notificările pentru aceleaşi imobile au fost înaintate de toţi moştenitorii lui A.H., iar acţiunea a fost formulată doar de V.M. în nume propriu, fără a se dovedi existenţa unui mandat acordat acestuia de ceilalţi moştenitori.
Ca atare, susţin recurenţii, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează dispoziţia de obligare a pârâţilor la restituirea cotei indivize de 1/3 din construcţii reclamantului, susţinându-se că hotărârea nu poate fi pusă în execuţie, iar restituirea în natură nu este una efectivă, cât timp obligaţia de restituire reprezintă o fracţie matematică neindividualizată în concret.
Examinând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Jurisprudenţa Curţii Europene nu neagă regula unanimităţii dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
Astfel în hotărârea L. şi alţii împotriva României, din 14 decembrie 2006 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că regula unanimităţii este o construcţie jurisprudenţială, ce nu decurge dintr-o dispoziţie legală, fiind inspirată de particularităţile acţiunii în revendicare.
Instanţa europeană a admis astfel că regula unanimităţii este suficient de clară şi accesibilă şi urmăreşte un scop legitim şi anume protejarea tuturor moştenitorilor foştilor proprietari ai bunului.
În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sus evocată a mai statuat că are competenţa de a analiza în ce măsură cerinţa obţinerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporţionată, de natură a rupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor şi dreptul de acces la o instanţă de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Astfel Curtea Europeană a constatat că aplicarea strictă a regulii unanimităţii şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă.
În materia Legii nr. 10/2001 nu este incidentă regula unanimităţii regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalţi coproprietari, însă, prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor – persoane îndreptăţite în sensul legii – să solicite, respectiv, posibilitatea să obţină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părţilor din imobil pe care ei sau autorii lor le deţineau în proprietate în momentul deposedării de către stat.
Prin introducerea alin. (4) din Lege nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005) s-a consacrat de altfel chiar punctul de vedere, preponderent existent în practica judiciară de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001 prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
Astfel faţă de cele expuse, este de reţinut că în cauză, pentru imobilele situate în Constanţa, strada M.B. şi respectiv situat în B-dul T., au formulat în condiţiile Legii nr. 10/2001 notificări mai multe persoane în calitatea lor de moştenitori colaterali de gradul III, situaţie în care unii dintre ei au invocat dreptul la o cotă ideală din succesiunea autorilor lor, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 în ce priveşte respectarea procedurilor administrative.
În acest context, al existenţei dreptului doar în limitele cotei ideale cuvenite fiecărui moştenitor după succesiunea autorilor lor comuni, instanţa de apel a reţinut că poate fi analizat doar dreptul ce i se cuvine reclamantului şi care se circumscrie doar în limitele cotei de 1/3 parte (din imobilele susmenţionate) ce reprezintă cota de moştenire a reclamantului.
Cum faţă de cele expuse regula unanimităţii nu este incidentă în materia Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii raportat la obiectul dedus judecăţii, nefiind astfel fondate nici una din susţinerile recurenţilor.
Aşa fiind, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Primăria Muncipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 142C din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3340/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3337/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
