ICCJ. Decizia nr. 3340/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3340/2011
Dosar nr. 30908/3/2008
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3 din 8 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta L.I.M. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, fiind obligaţi pârâţii să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată şi completată, în favoarea reclamantei, pentru imobilul situat în Bucureşti, strada C.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele: „Prin notificarea nr. NN/2001, reclamanta L.I.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, strada C., în temeiul Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, notificarea fiind comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti, la data de 15 noiembrie 2001.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de către stat, care a aparţinut autorilor ei, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. RR/1946 şi că imobilul face parte din cele reglementate de art. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind preluat de către stat în baza Decretelor nr. A/1951 şi B/1995, aşa cum rezultă din adresa nr. X/2002, aflată la dosar, cu privire la situaţia juridică a imobilului în litigiu.
La dosar s-au depus şi certificatele de moştenitor de pe urma defuncţilor L.S.C. şi L.I., părinţii reclamantei, decedaţi la 8 septembrie 1992 şi 3 aprilie 1997, precum şi declaraţii de notorietate autentificate, din care rezultă că sunt unele şi aceleaşi persoane cu cele menţionate în actul de vânzare-cumpărare.
S-a mai reţinut că în cauză, imobilul a fost identificat şi prin raportul de expertiză efectuat de expertul M.V., în funcţie de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv planuri de situaţie, actele de vânzare-cumpărare ale reclamantei şi contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi a fost stabilită valoarea acestuia conform standardelor internaţionale de evaluare, astfel că reclamanta este îndreptăţită la restituirea prin echivalent al imobilului solicitat, care în prezent este imposibil de restituit în natură fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, chiar reclamanta solicitând să i se acorde despăgubiri.
În raport de opţiunea exprimată de reclamantă potrivit legii, pentru această variantă de restituire prin echivalent a imobilului, Tribunalul a apreciat că trebuie să se ţină seama la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri şi la acordarea propriu-zisă a sumei ce i se cuvine cu acest titlu, de prevederile imperative ale Legii nr. 247/2005, intrată în vigoare la momentul soluţionării prezentei cauze, inclusiv în ceea ce priveşte procedura specială instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 şi urm.) al legii.
Numai în cadrul acestei procedurii, respectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate se vor avea în vedere solicitările reclamantei, cu privire la valoarea de piaţă a imobilului şi pretinsă în cauză, unitatea deţinătoare putând propune doar acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII, cu respectarea dispoziţiilor acestui titlu în ceea ce priveşte instituţia abilitată să stabilească valoarea echivalentă a imobilului preluat de către stat.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că s-a răspuns astfel şi apărărilor pârâtului, reclamanta nesolicitând restituirea în natură a imobilului, iar în raport de cele arătate şi că nu se poate dispune în mod direct obligarea pârâţilor la plata despăgubirii stabilite prin expertiză, câtă vreme în virtutea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 247/2005 aceştia nu mai au în competenţă o astfel de obligaţie, ci doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate emite un titlu de despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta invocând următoarele:
Prin sentinţa susmenţionată, se admite în parte acţiunea noastră, obligându-se pârâţii, Ia emiterea unei dispoziţii de propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi nu la acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit prin expertiza dispusă în dosar.
Această soluţie este nelegală şi netemeinică, deoarece în conformitate cu Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în rezolvarea recursului în interesul legii, chiar şi în cazul refuzului de a soluţiona notificarea, instanţa este competentă să soluţioneze cauza pe fond.
Iar o soluţie dată pe fond, în prezenta speţă, presupune şi stabilirea cuantumului despăgubirilor, soluţie normală, faţă de împrejurarea că inclusiv cuantumul stabilit de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor poate fi contestat în instanţă, acesteia revenindu-i dreptul de a controla şi respectiv de a stabili un alt cuantum şi impusă de principiul celerităţii. Astfel, putând să controleze şi să schimbe cuantumul stabilit de Comisia Centrală cu atât mai mult, (potrivit principiului cine poate mai mult, poate şi mai puţin) judecând, poate să stabilească cuantumul potrivit expertizei, de altfel şi dispuse în dosar şi făcută astfel cum a solicitat instanţa ţinându-se cont de prevederile cap. VII Legea nr. 247/2005, cum s-ar proceda şi în cazul contestării acesteia, Comisia Centrală urmând să emită titlu pe suma deja stabilită. Aceasta, faţă de atribuţiile de control ale instanţei şi de stabilire a unui alt cuantum, ce s-ar stabili prin aceleaşi mijloace ca şi cele din prezentul dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta L.I.M. iar prin Decizia civilă nr. 129 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 a stabilit care sunt măsurile reparatorii ce pot fi acordate şi condiţiile în care acestea pot fi acordate.
Totodată, în măsura în care măsura reparatorie care este găsită ca fiind aplicabilă în cauză este reprezentată de măsurile reparatorii prin echivalent - despăgubiri, tot Legea nr. 10/2001 stabileşte ca aceste despăgubiri vor fi stabilite în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, Legea nr. 10/2001 stabileşte în art. 1 alin. (2) şi (3), art. 26 alin. (1), că unitatea învestită cu soluţionarea notificării poate doar să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Or, legea specială privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor conferă atribuţii în stabilirea acestor despăgubiri altor entităţi decât pârâta din prezenta cauză, iar cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor legea specială menţionată stabileşte competenţa de control în favoarea unei alte instanţe, respectiv instanţa de contencios administrativ (art. 19).
Astfel instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a obligat pârâta să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, fără a determina cuantumul acestor despăgubiri şi că sunt nefondate susţinerile apelantei referitoare la Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât soluţionarea pe fond la care face referire Decizia invocată priveşte stabilirea măsurii ce va fi acordată, respectiv restituirea în natură sau stabilirea unei măsuri de restituire prin echivalent, iar nu stabilirea despăgubirilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta L.I.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că potrivit deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată deSECŢIILE UNITEîn recurs în interesul legii, instanţa trebuia să soluţioneze cauza pe fond în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin, altfel ar însemna ca în cazul în care va fi nemulţumită de evaluarea făcută de Comisia Centrală să se reîntoarcă la instanţă, ceea ce ar contraveni principiului stabilit prin Decizia arătată, de a soluţiona cauza pe fond.
Ca atare, susţine recurenta instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Obiectul dedus judecăţii vizează obligarea pârâţilor la emiterea unei decizii de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi plata despăgubirilor ce se cuvin ca măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Bucureşti, strada C.
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de tergiversarea soluţionării notificării, instanţa de apel şi cea de fond a dat eficienţă dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Nemulţumirea reclamantei vizează neacordarea efectivă a despăgubirilor pentru imobilul solicitat.
Or, este de reţinut că potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
De asemenea potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Capitolul 1, Titlul VII din legea sus evocată, dispoziţiile acestui titlu sunt aplicabile şi despăgubirilor propuse prin decizie motivată a conducătorului instituţiei publice implicate în privatizare.
Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, sau respinge notificarea.
Ca atare, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este abilitată şi are competenţa legală în stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, într-o procedură administrativă distinctă şi ulterioară procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac (art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2001).
Or, din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile expres şi imperativ prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Este de reţinut că evaluarea făcută prin expertiza tehnică dispusă în cauză nu leagă Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) – (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare, ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Astfel din perspectiva celor expuse, sunt nu numai nefondate susţinerile reclamantei dar şi fără suport juridic, motiv pentru care nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.I.M. împotriva deciziei nr. 124A din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3341/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3339/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
