ICCJ. Decizia nr. 3346/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3346/2011
Dosar nr. 3350/3/2008
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 140 din 3 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea reclamantului M.O. împotriva pârâţilor C.A. şi C.I. fiind obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, strada S.S., compus din teren de 233 m.p.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul este proprietarul imobilului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996.
Pârâţii sunt proprietari asupra aceluiaşi imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 1997.
Prin Decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 5362/2005, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a procurii din 27 mai 1997 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 prin care reclamantul în prezenta cauză a vândut imobilul litigios numitului M.G.
Acţiunea în revendicare este potrivit definiţiei date în literatura de specialitate în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, care să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.
Tot în lipsa unei reglementări legale specifice în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cazul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele de cele două părţi, având câştig de cauză titlul care este mai bine caracterizat, este mai vechi.
Aşa cum s-a precizat reclamantul deţine imobilul litigios în baza unui titlul valabil încheiat la data de 05 ianuarie 1996, bucurându-se de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pârâţii deţin imobilul prin cumpărare de la numiţii M.M. şi M.E.A. în baza titlului din 02 octombrie 1997, care la rândul lor au dobândit imobilul de la M.G. acesta neavând un „bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului deoarece titlul său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 a fost desfiinţat în urma constatării nulităţii absolute.
În această situaţie, reţine instanţa de fond, pârâţii au dobândit bunul de la un neproprietar motiv pentru care nu poate fi preferabil titlului reclamantului şi că titlul reclamantului este mai preferabil, mai vechi decât cel al pârâţilor motiv pentru care în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., pârâţii au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, strada S.S., compus din teren în suprafaţă de 239 m.p.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii C.A. şi C.I. iar prin Decizia nr. 327 din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat privind Decizia civilă nr. 73/2007 a Tribunalului Bucureşti şi s-au admis apelul pârâţilor schimbându-se în tot hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din Decizia civilă nr. 73 din 10 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, rezultă că s-a soluţionat definitiv şi irevocabil constatarea nulităţii procurii din 27 mai 1997 a Baroului Notarilor Publici Asociaţi „C.V. şi A.D." şi a contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 1997 la acelaşi notariat.
Astfel, reţine instanţa de apel, că în condiţiile în care se invocă aceeaşi procură din 27 ianuarie 1997 este clar că există autoritate de lucru judecat fără a argumenta în detaliu părţile, obiectul, cauza şi calitatea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.O., solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeaşi instanţă.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează astfel următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii [art. 105 alin. (2) C. proc. civ.] în condiţiile în care nu sunt incidente dispoziţiunile art. 1201 C. proc. civ. privind instituţia puterii de lucru judecat întrucât obiectul dedus judecăţii îl constituie o acţiune în revendicare.
De altfel arată reclamantul hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele ei nu se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare care în opinia reclamantului este de natură să determine casarea hotărârii pentru lipsa motivării ei.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat.
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., consacră principiul general potrivit căruia orice hotărâre trebuie motivată, dispoziţie edictată atât în interesul unei bune administrări a justiţiei şi a încrederii ce trebuie să o inspire justiţiabilului, cât şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Or, pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii sunt obligaţi să expună motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea în adoptarea soluţiei.
Ca atare motivarea unei hotărâri trebuie să fie în perfectă concordanţă cu actele de la dosar, întrucât, în caz contrar, ea echivalează cu o nemotivare.
Motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci de conţinut şi de esenţă, înlăturând arbitrariul şi determinând totodată limitele exercitării controlului judiciar.
Astfel din perspectiva celor expuse, este de reţinut că hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care se reţine că „există autoritate de lucru judecat fără a argumenta în detaliu părţile, obiectul, cauza şi calitatea".
Or din perspectiva excepţiei dirimante, absolute şi peremptorii, se impunea analizarea cauzei prin prisma condiţiilor exprese şi imperative ale art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., respectiv a existenţei sau inexistenţei triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.
Analizarea acestor aspecte se impunea cu atât mai mult cu cât se impunea anexarea Dosarului nr. 36716/3/2005 a Tribunalului Bucureşti, pentru clarificarea tuturor aspectelor juridice ce vizează situaţia juridică a imobilului din litigiu ce a format obiectul mai multor operaţiuni juridice.
Din perspectiva celor expuse şi a faptului că hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., controlul judiciar este imposibil de exercitat, motiv pentru care în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., urmează a se admite recursul, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.O. împotriva deciziei nr. 327A din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3349/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3347/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
