ICCJ. Decizia nr. 3347/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3347/2011
Dosar nr. 638/46/2009
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 862 din 17 octombrie 2007, a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii M.R., C.V., V.A., N.A., B.E., în contardictoriu cu „C.H." - SC, Primăria Oraşului Horezu, prin Primar şi Consiliul Local Horezu şi pe cale de consecinţă, a anulat cererea reconvenţională formulată de pârâta „C.H." - SCM privind acordarea de despăgubiri şi crearea unui drept de retenţie, ca netimbrată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În motivarea hotărârii, Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au calitatea de a revendica imobilul în litigiu, imobil de care autorii lor au fost deposedaţi de către stat, cât timp nu au urmat şi finalizat procedura legii speciale de reparaţie, anume a Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia a fost emisă în favoarea lor dispoziţia de despăgubire nr. DD/2001 de către entitatea deţinătoare a imobilului, pârâta „C.H." - SCM.
În fundamentarea concluziei menţionate, Tribunal a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială prin care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează şi terenul în litigiu, sunt în concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate pe cale separată dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Tribunalul a evidenţiat în considerentele de fapt că autorii reclamanţilor au încheiat cu foştii proprietari ai imobilului o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu (la data de 18 octombrie 1975), că imobilul a fost preluat ulterior de stat, precum şi faptul că promisiunea a fost validată printr-o hotărâre judecătorească abia în anul 1992, hotărâre care a fost supusă unei proces de îndreptare a erorii materiale în baza unui înscris falsificat, astfel cum s-a reţinut prin rezoluţia organelor de cercetare penală dată la 21 martie 2005 (Dosar nr. 1713/2005).
Faţă de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a apreciat că atâta timp cât nu au redobândit proprietatea terenului reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nici de cele ale art. 482 C. civ., referitoare la accesiune, cu menţiunea că situaţia juridică a construcţiilor edificate pe astfel de terenuri a fost reglementată tot prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 155 din 11 noiembrie 2009 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii M.R., C.V., V.A., N.A., prin mandatar B.E., împotriva sentinţei civile nr. 862 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii SC „C.H." SCM, Primăria Oraşului Horezu, prin Primar şi Consiliul Local Horezu, judeţul Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În acţiunea în revendicare reclamantul trebuie să dovedească dreptul său de proprietate, nefiind suficient să pretindă că pârâtul posesor nu are un asemenea drept.
Proba deplină, absolută, a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobândire a proprietăţii, cum ar fi uzucapiunea şi ocupaţia, iar nu ridurile, care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste riduri, fie translative, fie declarative, au caracterul unor simple prezumţii ale dreptului de proprietate, deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară, pentru aflarea adevărului.
Reclamanţii, invocă o hotărâre judecătorească faţă de o persoană care nu a fost parte în acel proces, existenţa titlului constituie o prezumţie, simplă de proprietate, susceptibilă a fi înlăturată prin dovada contrară. Ca element nou apărut în ordinea juridică şi cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de terţi, pentru motivul că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv de prezumţie). De aceea, pentru că terţul, în speţă pârâta, nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească ce i se opune şi astfel nu şi-a putut face propriile apărări, el are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, să răstoarne prezumţia invocată de parte şi care faţă de el are doar valoare relativă (caracterul absolut al prezumţiei legale funcţionând, în condiţiile art. 1202 alin. (2) C. civ., doar în relaţiile (dintre părţi).
De aceea, prin Decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat îndrumarea către instanţă să analizeze şi apărările formulate de pârâtă şi care a susţinut că hotărârea nu-i poate fi opozabilă.
Acest lucru a fost lămurit prin cele arătate mai sus, dar trebuie lămurit şi aspectul că prin acţiunea în constatare formulată reclamanţii de atunci, aceiaşi cu cei din acţiunea în revendicare de faţă, au solicitat a se ratifica vânzarea pentru un teren de 300 m.p. De aceea hotărârea invocată drept titlu a privit doar această suprafaţă. Este adevărat că ulterior, printr-o încheiere de îndreptare a erorii materiale, se modifică această suprafaţă de la 300 m.p. la 3.000 m.p., dar calea reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. vizează îndreptarea unor greşeli de ordin formal, procedural, care nu sunt de natură să afecteze în vreun fel soluţia. Unor asemenea greşeli, care nu sunt apte să afecteze însăşi substanţa hotărârii, nu le poate fi asimilată depunerea de înscrisuri după pronunţarea hotărârii, pentru ca această lipsă să fie acoperită prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. (aşa cum s-a procedat la pronunţarea încheierii din 22 ianuarie 1993). Procedând astfel, instanţa a încălcat principiul dezînvestirii, care presupune că, după ce a adoptat soluţia, nu mai poate reveni asupra acesteia, inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau motivare propriu-zisă, pentru că puterea sa jurisdicţională s-a epuizat.
Mai mult, pârâta s-a adresat cu plângere penală organelor competente, care au concluzionat în baza raportului de constatare întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti, că „ultima cifră „0" din grupul ciclic actual 3000 aflat în rândul 7 al chitanţei datate 18 octombrie 1975 a fost adăugată cu un material de scriere diferit de cel cu care s-a întocmit actul". S-a dispus însă încetarea urmăririi penale întrucât învinuita M.A. a decedat.
Aşa fiind, pârâta a făcut dovada că din actele pe care se bazează hotărârea judecătorească rezultă că reclamanţii au dobândit prin cumpărare doar suprafaţa de 300 m.p. şi nu de 3.000 m.p. cât au obţinut ulterior. De aceea, întrucât reclamanţii nu au putut face dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 2.300 m.p. aşa cum au solicitat prin acţiune, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 480 C. civ.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs, M.R., C.V., V.A., N.A. şi B.E., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit cu totul eronat actele şi lucrările dosarului, raportate la instituţia de drept dedusă judecăţii.
- Noi, recurenţii-reclamanţi am dovedit existenţa unui drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3.000 m.p., sens în care face trimitere la sentinţa civilă nr. 6121/1992 şi încheierea de îndreptare a acestei sentinţe definitive şi irevocabile.
Recursul nu este fondat.
Reclamanţii, M.R., C.V., V.A., N.A. şi B.E. nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la terenul revendicat.
Astfel, hotărârea judecătorească – sentinţa civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea, de care se prevalează reclamanţii, nu este opozabilă SC „C.H." SCM, nefiind pronunţată în contradictoriu cu acesta.
Pentru că terţul, în speţă pârâta nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească ce i se opune şi astfel nu şi-a putut face propriile apărări, ea are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, să răstoarne prezumţia invocată de parte şi care, faţă de ea, are doar valoare relativă – caracterul absolut al prezumţiei legale funcţionând, în condiţiile art. 1202 alin. (2) C. civ., doar în relaţiile dintre părţi.
Faptul că printr-o hotărâre pronunţată în 1992 şi printr-o încheiere de îndreptare eroare materială, pe baza unei chitanţe falsificate - în acest sens fiind rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu din 21 martie 2005 dată în Dosarul nr. 923/P/2004 şi fără a avea posesia terenului în litigiu, s-a reţinut că reclamanţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 3.000 m.p. din care face parte şi cei 2.300 m.p. revendicaţi şi ocupaţi de pârâtă nu are nicio relevanţă juridică în litigiul dedus judecăţii.
Reclamanţii nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul menţionat, justificat de faptul că acesta a fost preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, iar reclamanţii care au obţinut validarea unei promisiuni de vânzare a acestui bun după data menţionată, nu au obţinut retrocedarea sa de la stat în cadrul procedurii prevăzute prin legea de reparaţie, Legea nr. 10/2001, instituită în acest scop.
Prin urmare, în limitele obiectului şi al cauzei acţiunii dedus judecăţii, instanţa de apel în mod judicios a reţinut că reclamanţii nu beneficiază de protecţia oferită proprietarului unui bun imobil, în contra celui care deţine bunul fără niciun just titlu - prin intermediul acţiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ.
De asemenea, instanţa de apel, în mod corect a evidenţiat şi faptul că reclamanţii au declanşat procedura administrativă prevăzută de legea specială, iar în cadrul acesteia le-a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului şi că au formulat contestaţie în justiţie în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, să renunţe la judecată, în acest sens sunt dispoziţiile deciziei civile nr. 4831 din 10 mai 2004 a Tribunalului Văleni.
Pentru toate cele reţinute, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în consecinţă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.R., C.V., V.A., N.A. şi B.E. împotriva deciziei nr. 155A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii reclamanţi la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatei pârâtă SC C.H. SCM.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3346/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3345/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
