ICCJ. Decizia nr. 3427/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3427/2011
Dosar nr. 6411/1/2010
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra contestaţiei în anulare constată următoarele:
Prin decima nr. 1014 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 232 din 9 decembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
S-a reţinut de către instanţa supremă că recurenta nu poate reclama aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 întrucât, aşa cum corect a constatat instanţa de apel, preluarea proprietăţii de către stat nu s-a făcut cu titlu valabil şi prin urmare nu prezintă relevanţă dacă bunul se află în evidenţele unităţii deţinătoare privatizată conform cerinţelor legale.
In raport de această situaţie s-a constatat că sunt irelevante aprecierile recurentei cu privire la calitatea sa de subdobânditor de bună-credinţă al bunului, deoarece art. 20 din lege nu atribuie efecte juridice bunei sau relei credinţe, neprezentând, de asemenea, relevanţă nici criticile aduse deciziei recurate vizând reţinerile referitoare la caracterul declarativ şi nu constitutiv de drepturi al sentinţei civile nr. 5108 din 29 august 1997 a Judecătoriei Slatina, hotărâre inopozabilă intimaţilor persoane fizice.
Aşa stând lucrurile, s-a reţinut că în mod corect instanţa a dispus restituirea în natură, deoarece bunul a intrat în patrimoniul societăţii comerciale în condiţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, anterior privatizării, situaţie în care ieşirea bunului din patrimoniu nu a împiedicat în niciun fel procedura de privatizare.
S-a constatat că sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie şi a dreptului de retenţie. De altfel, recurenta nu a criticat maniera în care instanţa de apel a reţinut că neaplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi neanularea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni au exclus calitatea de părţi a Autorităţii pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului şi SIF Oltenia, iar pe de altă parte, nefiind timbrate, cererile nu au fost puse în discuţie.
In mod corect, instanţa de apel a constatat că analiza condiţiilor de formă ale notificării şi ale valabilităţii procurii nu pot constitui obiect de analiză direct în apel, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
In consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că instanţa care a pronunţat Decizia atacată a motivat-o corect şi a analizat temeinic pretenţiile părţilor şi regimul juridic incident. Tot astfel, analizând criticile formulate prin motivele de recurs prevăzute de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut caracterul lor nefondat şi, în raport de dispoziţiile art. 312 din cod, a respins recursul.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare SC S. SA., solicitând admiterea acesteia, anularea hotărârii atacate şi rejudecarea recursului.
A arătat că temeiul de drept al contestaţiei în anulare îl reprezintă dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. deoarece dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi, respingând recursul, Înalta Curte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Astfel, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie existentă la dosar şi nici asupra excepţiilor, prin neobservarea actelor de procedură aflate la dosar.
Este mai mult decât evident faptul că au fost încălcate principiul liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
In continuare, contestatoarea a prezentat istoricul cauzei, pornind de la formularea notificării, căreia i-a adus critici referitoare la faptul că este nedatată şi nesemnată. A arătat că a formulat întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie şi a menţionat înscrisurile depuse în susţinerea acestora, precizând că, urmare unei greşeli materiale vădite, acestea nu au fost studiate şi puse în discuţia părţilor, după legala lor citare, judecătorul fondului neconformându-se prevederilor art. 129, art. 85 şi art. 61-63 C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 105-108 din cod.
A menţionat ce a solicitat prin întâmpinare, atât pe cale de excepţii cât şi pe fondul cauzei, reiterând în integralitatea sa cuprinsul acesteia, precum şi cel al cererii de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), sucursala Muntenia, şi a S.I.F. Oltenia (fostul F.P.P.).
A arătat că instanţa, contrar prevederilor art. 152 C. proc. civ., nu a analizat excepţiile şi apărările societăţii, fără a ţine cont de faptul că avea obligativitatea soluţionării acestora, după punerea în discuţia părţilor.
A invocat o decizie a instanţei supreme din 2002, din care a preluat pasaje referitoare la principiul contradictorialităţii.
Aceeaşi prezentare a situaţiei de fapt a continuat cu judecata în faţa instanţei de apel, contestatoarea prezentând motivele pentru care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii pe fond a acţiunii şi derularea ulterioară a litigiului.
A prezentat considerentele cuprinse în hotărârea instanţei de apel, motivare pe care a considerat-o tară suport legal.
A continuat cu motivele de recurs pe care le-a formulat împotriva deciziei pronunţată în apel şi a considerat că pentru a suplini lipsa de rol activ a instanţelor anterioare, Înalta Curte „a făcut constatări ce au fost puse în discuţia părţilor", respectiv a solicitat depunerea unor înscrisuri.
A concluzionat că rezultă că actul (procura) care a stat la baza notificării a fost cel din 31 ianuarie 2001, astfel încât indubitabil notificarea s-a făcut doar de către S.T.
A prezentat derularea ulterioară a litigiului în faţa instanţei supreme.
După reiterarea considerentelor deciziei dată în recurs, contestatoarea a făcut referire şi la principiul securităţii raporturilor juridice, statuat ca atare inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
A arătat că nu au fost atacate certificatele prin care societăţii i-a fost trecută în proprietate exclusivă suprafaţa de 5693,58 mp pe care se află situat şi imobilul din Slatina, şi că în favoarea sa s-a pronunţat şi sentinţa civilă nr. 5109/1997 de către Judecătoria Slatina, care reprezintă un element nou apărut în ordinea juridică şi care nu poate fi ignorată de către terţi sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.
A conchis că instanţele de fond, apel şi recurs nu au soluţionat excepţiile incidente speţei şi nici pe cele invocate din oficiu, astfel încât, după cum a statuat şi Înalta Curte prin Decizia nr. 9108 din 10 noiembrie 2005, se va retracta Decizia de respingere a recursului dacă s-a omis a se pronunţa, motivat asupra unui motiv de recurs, chiar dacă acest motiv a fost pus în discuţie din oficiu.
Analizând contestaţia în anulare, se reţine că aceasta este nefondată în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
In înţelesul textului de lege mai sus citat, se reţine că prin această cale extraordinară de atac se tinde la anularea unei hotărâri irevocabile numai pentru motivele limitativ stipulate, respectiv pentru că s-au săvârşit erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului sau pentru că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Se observă că în speţă niciuna din cerinţele impuse de textul de lege despre care s-a făcut vorbire nu este întrunită.
Astfel, prin Decizia nr. 1014 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 232 din 9 decembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, pentru motivele prezentate detaliat prin considerente.
In speţă, nu poate fi nicidecum vorba de o eroare materială, în sensul textului cuprins la art. 318 C. proc. civ., care vizează greşeli de procedură şi nu greşeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziţii legale sau rezolvarea unui incident procedural.
Totodată, contestatoarea, prevalându-se de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., a unit cele două teze pe care le are în vedere textul de lege, în sensul că a considerat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale care constă în faptul că s-a omis a se cerceta unul din motivele de modificare sau de casare.
In realitate, ceea ce pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac, reprezintă o reanalizare a criticilor formulate nu numai prin recurs ci de-a lungul întregului litigiu, arătând că s-au omis a se analiza înscrisuri aflate la dosarul cauzei şi solicită ca, pe baza acestora, instanţa să reaprecieze aspecte care ţin de situaţia de fapt.
Or, acest lucru nu ar fi fost permis nici instanţei sesizate cu soluţionarea recursului, faţă de configuraţia art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai puţin permis instanţei care soluţionează contestaţia în anulare.
Calea contestaţiei în anulare nu este deschisă părţii pentru a supune unui nou control de legalitate o critică dedusă judecăţii prin intermediul recursului şi care a primit o dezlegare jurisdicţională. Ar însemna, primind susţinerea contestatoarei, ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres şi limitativ reglementate de normele procedurale şi de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului la recurs.
Mai mult decât atât, se reţine că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor motivelor cu care a fost învestită, inclusiv asupra celor referitoare la nesoluţionarea cererii de chemare în garanţie şi a dreptului de retenţie.
Insă nemulţumirea contestatoarei rezidă în special din aşa-zisa nesoluţionare a respectivei cereri de chemare în garanţie de către instanţa fondului, fără a observa că pe calea contestaţiei în anulare nu se pot aduce critici în afara celor expres şi limitativ prevăzute de lege şi ignorându-se total gradele de jurisdicţie anterioare şi posibilitatea cenzurării potrivit fiecăruia.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
In raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei, conform chitanţei reprezentând onorariu avocaţial (fila 150), către intimaţii S.T.D. şi B.A.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de SC S. SA împotriva deciziei nr. 1014 din 17 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestatoare la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii S.T.D. şi B.A.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3443/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3376/2011. Civil → |
|---|
