ICCJ. Decizia nr. 4288/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4288/2011
Dosar nr. 6208/3/2008
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6208/3 din 14 februarie 2008, reclamanta T.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.R. SA prin comparare de titluri, instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat la kilometrul 23,800 al DNl, şoseaua Bucureşti-Ploieşti, comuna Baloteşti, sat Săftica, compus din construcţie formată din subsol, parter, etaj şi observator cu terenul aferent în suprafaţă de 750 mp, cât şi suprafaţa de 9600 mp, teren aflat la aceeaşi adresă, învecinat cu construcţia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut autorului său (tată), P.G., decedat la 1 aprilie 1952 al cărui unic moştenitor este, proprietate deţinută în baza actului de vânzare-cumpărare din 22 mai 1945 la Tribunalul Ilfov şi contractul de schimb din 6 mai 1946 şi actul de vânzare-cumpărare din 4 februarie 1949.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 141 din Anexa la decret, preluat la 30 noiembrie 1957 în administrarea M.T.C. şi predat Centrului de Radio Tâncăbeşti, deţinător actual fiind pârâta S.N.R. SA.
Reclamanta a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificare către unitatea deţinătoare pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv de stat, iar pârâta S.N.R. SA. prin Decizia nr. 85 din 21 iunie 2002 a respins cererea de restituire în natură şi acordarea de despăgubiri ca măsură reparatorie.
Împotriva deciziei a formulat contestaţie reclamanta, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 1234/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi irevocabilă prin admiterea recursului pârâtei prin Decizia nr. 5 802/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 30400 mp, mai puţin suprafaţa de 9600 mp şi construcţia cu terenul aferent acesteia de 750 mp.
Reclamanta a solicitat să se constate că, prin sentinţa de mai sus s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, preluarea cu caracter abuziv a imobilului şi deci, inexistenţa unui titlu valabil de preluare de către stat a bunului revendicat şi dimpotrivă, că titlul autorului său este valabil, serios, provine de la un proprietar necontestat, în timp ce societatea pârâtă nu poate opune un titlu valabil, legal asupra acestui imobil.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Prin întâmpinarea depusă de pârâtă, s-au invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării cererii.
Faţă de valoarea imobilului, estimată la 5 miliarde lei, în temeiul art. 2 C. proc. civ. s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea tribunalului.
Prin sentinţa nr. 1018 din 3 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, s-a admis excepţia inadmisibilităţii, iar acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 198/2007 a Tribunalului Bucureşti, instanţa a constatat că potrivit art. 1201 C. civ. este autoritate de lucru judecat atunci când două cereri de chemare în judecată au acelaşi obiect, sunt întemeiate pe aceeaşi cauză şi se desfăşoară între aceleaşi părţi în aceeaşi calitate.
Instanţa a mai o reţinut că, prin sentinţa invocată nu a fost analizată pe fond cererea având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, care a formulat o cerere de intervenţie în acel dosar, şi doar s-a constatat că acţiunea a rămas fără obiect, după reluarea procesului ce a fost suspendat conform art. 47 din Legea nr. 10/22001, întrucât notificarea reclamantei a primit rezolvare inclusiv în instanţă în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 103/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, Decizia civilă nr. 1234/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia civilă nr. 5802/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a reţine ca întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, după ce s-a urmat mai întâi procedura din legea specială, parcurgându-se toate căile de atac, s-a stabilit expirarea valorificării dreptului care nu mai era posibil în cauză pe calea dreptului comun.
S-a menţionat că în acest mod nu s-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este protejat prin art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, întrucât jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statelor în reglementarea dreptului de acces la o instanţă, drept ce poate fi supus unor termene sau condiţii.
Or, Legea nr. 10/2001 are ca finalitate şi efect direct reparaţia, inclusiv în natură, cu acces direct la controlul judecătoresc, care a fost efectiv, stabilindu-se cu putere de lucru judecat, că ceea ce se poate restitui în natură, este terenul neafectat de lucrări de utilitate publică, pentru diferenţa de teren existând acordarea despăgubirilor prin echivalent persoanei îndreptăţite.
Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu apel de către ambele părţi.
1. Reclamanta T.E. a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de fond pentru nelegalitate, susţinând că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, fiind sigurul remediu juridic şi mijlocul procedural de recunoaştere în justiţie a dreptului de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat autorul său şi a obţine restituirea.
Mai arată că, a limita dreptul la o acţiune în revendicare, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar însemna că abia în acest moment prin Legea nr. 10/2001 „bunul a fost confiscat de către stat, or, dreptul proprietarului deposedat a supravieţuit potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar prevederile art. 480 C. civ., dau vocaţie titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, pentru a obţine restituirea bunului, în caz contrar, încălcându-se disp. art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind accesul efectiv la justiţie, respectiv art. 11 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Apelanta învederează că, admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare are drept consecinţă lipsirea sa de dreptul la acces la un tribunal care să judec pe fond litigiul, având putere de a decide în mod independent, cu toate garanţiile pe care le presupune un proces eficace.
2. În criticile formulate de pârâta S.N.R. SA s-a arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată în acţiunea în revendicare, în raport de sentinţa civilă nr. 198/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care acţiunea în revendicare cu acelaşi obiect, respectiv imobilul în litigiu, pe acelaşi temei, respectiv art. 480 C. civ. şi între aceleaşi părţi, potrivit cerinţelor art. 1201 C. civ. a fost respinsă ca rămasă fără obiect, sentinţă devenită irevocabilă.
Or, excepţia este una de fond, sentinţa indicată mai sus prezentând autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, cu consecinţa juridică a imposibilităţii rejudecării acţiunii în revendicare, iar motivarea primei instanţe vizând accesul la justiţie nu are relevanţă în speţă.
În cauză s-a reţinut că apelanta-reclamantă T.E. a decedat la 30 octombrie 2008 şi au fost introduşi în cauză moştenitorii - legatari cu titlu particular C.T., P.M.G., (cunoscut ca P.M.G., cetăţean cu dublă cetăţenie română şi greacă) şi F.M.A.I.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 272/ A din 26 aprilie 2010, în majoritate a respins apelurile formulate de reclamanţii C.T., P.M.G. (cunoscut ca P.M.G.) şi F.M.A.I. împotriva sentinţei civile nr. 1018 din 3 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin opinia separată formulată în cauză, s-a opinat pentru respingerea apelului reclamantei şi admiterea în parte a apelului pârâtei, desfiinţarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, menţinându-se dispoziţia asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
1. Cu privire la apelul formulat de reclamantă şi continuat de cei 3 moştenitori testamentari s-a arătat că este nefondat, deoarece în cazul admiterii lui s-ar fi ignorat principiile de drept privind siguranţa raporturilor juridice civile referitoare la prioritatea de aplicare a legii speciale, faţă de dreptul comun exprimat în adagiul specialia generalibus deroganf şi cel potrivit căruia cel ce a ales una din căile procedurale legale şi a obţinut o hotărâre irevocabilă privind restituirea imobilului în litigiu, parţial în natură, parţial prin măsuri reparatorii în echivalent, nu-i mai este permisă o nouă acţiune (în speţă pe dreptul comun), de a se adresa din nou în instanţă, pentru a obţine în contra aceleiaşi părţi o altă hotărâre judecătorească, care să o contrazică pe prima - potrivit regulii „electa una via non datur recursus ad alteram".
S-a reţinut că ar fi vorba despre o nouă acţiune în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează condiţiile şi modalităţile în care urmează a se proceda la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 1945-1989.
Chiar legea specială interzice o astfel de acţiune în situaţia în care nu s-a urmat procedura prealabilă administrativă prevăzută, lăsându-se ca termenele fixate în acest sens să expire. în acest sens este chiar art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent".
S-a susţinut că nu poate fi admisă acţiunea în care, partea care a urmat procedura legii speciale a utilizat şi calea contestaţiei în justiţie, formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi toate căile legale de atac, obţinând o hotărâre irevocabilă de restituire parţială în natură a imobilului şi parţială prin măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri compensatorii, să poată formula apoi o acţiune în revendicare direct în instanţă.
A permite o astfel de acţiune înseamnă a nega însăşi legea specială, dar şi o hotărâre judecătorească irevocabilă, care a statuat în revendicare urmată pe calea legii speciale, cu putere de lucru judecat, o situaţie juridică a imobilului şi soluţia de rezolvarea a revendicării ce nu poate fi răsturnată printr-o nouă hotărâre, într-o acţiune promovată în contra aceleiaşi „unităţi deţinătoare ".
Altfel, puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,judicata veritur" intrată în sfera autorităţii publice ar fi pusă la îndoială, cu consecinţe în planul siguranţei raporturilor civile despre care se face vorbire în mod constant în orice sistem de drept, în practica judiciară în materie, inclusiv în jurisprudenţa C.E.D.O., ceea ce nu poate fi admis.
Lipsa accesului la justiţie, potrivit art. 6 din C.E.D.O. invocată în acest caz a fost contrazisă de faptul că, reclamanta a formulat contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001 adresată instanţelor judecătoreşti de toate gradele şi s-a obţinut o hotărâre irevocabilă, instanţele exercitând în mod real, efectiv controlul judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei administrative emise în baza Legii nr. 10/2001, respectiv sentinţa civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a IlI-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 5802/2002 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.
2. Instanţa de apel a reţinut ca nefondat şi apelul pârâtei S.N.R. SA.
Astfel, susţinerea existenţei autorităţii de lucru judecat în cauză, în raport de sentinţa civilă nr. 198 din 9 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată într-o primă acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) şi în contradictoriu cu pârâta, nu a putut fi primită, întrucât, deşi exista tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, potrivit art. 1201 C. civ., nu era îndeplinită o condiţie esenţială, respectiv aceea conform căreia hotărârea să fi soluţionat cauza în fond şi nu pe excepţie.
Sentinţa sus menţionată s-a pronunţat pe una din condiţiile de exercitare a acţiunii - obiectul şi s-a constatat că acţiunea este lipsită de obiect. Fără îndoială, excepţia reţinută de instanţă a fost una care a vizat fondul raportului litigios, dar acest aspect nu se confundă cu soluţionarea fondului cauzei, care înseamnă evocarea pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul admiterii ori respingerii lor pe fond, ca urmare a cercetării probelor administrate, a susţinerilor apărărilor, care să justifice soluţia la care s-a ajuns.
În ceea ce priveşte opinia separată, s-a analizat cu prioritate conform art. 137 C. proc. civ., excepţia de fond, peremptorie şi absolută a inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, obiect al controlului judiciar al prezentei instanţe de apel, constatând caracterul său nefondat. Astfel, s-a reţinut că instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, introdusă în anul 2008 de reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită împotriva pârâtei deţinătoare a imobilului, al cărei unic acţionar este statul.
Obiectul revendicării l-a reprezentat o suprafaţă de teren compusă din construcţii şi terenul aferent.
S-a constatat că, în legătură cu imobilul revendicat, între acelaşi părţi a mai fost pronunţată sentinţa civilă nr. 103 din 3 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 1234/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, prin care, constatându-se imposibilitatea efectivă a restituirii (ca urmare a afectaţiunii de interes public a imobilului - staţie de radiodifuziune), s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, act normativ care a constituit temeiul juridic al respectivei acţiuni. Cu toate acestea, nici până în prezent nu au fost acordate despăgubirile prin echivalent conform respectivei hotărâri.
În acest context a fost promovată prezenta cerere de chemare în judecată de drept comun.
În opinia primei instanţe de judecată din prezenta cauză şi a majorităţii instanţei de apel, această nouă acţiune s-a reţinut ca inadmisibilă pentru două considerente: reclamanta trebuia să uzeze de procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi că, admiterea acţiunii ar fi determinat încălcarea autorităţii de lucru judecat care a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat.
În opinia separată s-a susţinut că aceste argumente nu sunt de natură să determine inadmisibilitatea acţiunii.
În opinia minoritară s-a apreciat, sub un al doilea aspect, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancţiunea nerespectării condiţiilor privind exerciţiul dreptului la acţiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei căi procedurale greşite, pentru protejarea drepturilor şi pretenţiilor reclamanţilor.
Curtea a apreciat că soluţia inadmisibilităţii acţiunii invocate a vizat de fapt exerciţiul dreptului la acţiune prin greşita cale procesuală aleasă de reclamantă: calea acţiunii în revendicare de drept comun, faţă de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acţiunea astfel formulată contravine cerinţelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, in cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de lege".
Această carenţă invocată vizează exerciţiul dreptului la acţiune, reprezentând deci o acţiune de fond.
S-a mai susţinut că, chiar dacă s-ar admite teza existentei inadmisibilităţilor ca mijloc de apărare, situată ca şi categorie între excepţiile de procedură şi cele de fond sau că nu am admite această teză şi că am califica această excepţie ca fiind una întemeiată pe disp. art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în opinia separată, s-a apreciat că acţiunea este admisibilă, având în vedere următoarele argumente:
A fost invocată Decizia C.E.D.O. Faimblat vs. România prin care s-a decis că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 care garantează dreptul la un proces echitabil.
S-a arătat pe scurt că reclamanţii din acea cauză au introdus după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 o acţiune prin care au solicitat să se constate caracterul ilegal al naţionalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, acţiune respinsă ca inadmisibilă, pe motivul identic cu cel invocat de apelanţi în prezenta cauză, pentru că ar fî trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.
Curtea europeană a considerat că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problemă dacă în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă.
Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat că după ce se parcurge procedura administrativă, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 se adoptă o măsură administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută pe Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Cu toate acestea, aşa cum s-a constatat de mai multe ori de către Curte, Fondul Proprietatea nu este funcţional. Astfel, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefîind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În concluzie, ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă al reclamanţilor din cauza respectivă, nu fusese proporţională cu scopul legitim urmărit, reclamanţii neprimind nicio despăgubire şi neavând nicio garanţie că vor obţine una în viitorul imediat.
În speţa de faţă, în opinia separată, s-a apreciat că simplul fapt că în cauza respectivă era vorba de o acţiune în constatare şi nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluţia Curţii Europene fiind deplin aplicabilă şi în cazul acţiunilor în revendicare pentru identitate de raţiune.
S-a menţionat că efectivitatea trebuie raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau la rezultatul căutat prin această procedură.
C.E.D.O. a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivităţii mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) şi aşa cum rezultă din hotărârile sale, inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esenţial, pe care se bazează condamnările împotriva României în astfel de cauze.
Astfel, se menţionează că s-a constatat prin deciziile C.E.D.O. împrejurarea că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, beneficiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În speţa de faţă, deşi prin sentinţa civilă nr. 103 din 3 februarie 2004, definitivă şi irevocabilă, s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, nici până în prezent, după circa 6 ani, apelanţii nu au fost despăgubiţi în niciun fel.
De altfel, chiar şi în cazul Deciziei nr. 33/2008, pronunţat în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această admisibilitate a unei acţiuni în revendicare de drept comun este recunoscută astfel: problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale. Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns, în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant".
De fapt, s-a arătat că, instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi şi făcând abstracţie de efectele create prin aplicarea legiui speciale.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.
Din cele expuse se arată că trebuie recunoscută admisibilitatea unei astfel de acţiuni în revendicare de drept comun, inclusiv împotriva statului sau a reprezentantului său, deţinător al bunului, în contextul aflării în vigoare a legii speciale, cu condiţia de a fi avut în vedere şi mecanismul legii speciale.
Se mai reţine în această opinie că instanţa nu face abstracţie de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă le-a analizat şi le-a considerat ineficace, astfel, că nu se poate opune principiul specialia generalibus derogant", în sensul deciziei pronunţate în recursul în interesul legii sau cel „electa una via non datur recursus ad alteram", principiu invocat şi de pârâtă.
Dovada absolută a ineficacităţii procedurii legii speciale, cât şi a ineficacităţii căii procesuale alese iniţial, este reprezentată de neprimirea nici până în prezent de la data soluţionării procedurii Legii nr. 10/2001 de despăgubiri pentru imobilul care nu poate fi restituit.
Deşi prin sentinţa civilă nr. 103 din 3 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil, în mod cert apelanţii nu au primit o despăgubire efectivă.
În cauză nu poate fi invocat nici argumentul posibilităţii executării silite a acestei hotărâri, deoarece executarea silită ar presupune continuarea procedurii Legii nr. 10/2001, procedură care, aşa cum s-a evocat anterior, este ineficace, indiferent de realizarea sa benevolă sau silită.
Se impune a fi reţinut şi faptul că, în cadrul prezentului proces se stabileşte numai dreptul apelanţilor de a le fi examinată pe fond acţiunea în revendicare.
De altfel, în general, chiar şi într-o acţiune în revendicare de drept comun, în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi jurisprudenţă s-a stabilit că dacă restituirea nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent, stabilit în considerarea valorii bunului.
Faţă de considerentele expuse, s-a concluzionat că şi în cadrul soluţionării unei acţiuni în revendicare de drept comun se poate ajunge la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent valoric, aşa cum s-a stabilit în cauză şi în cadrul procedurii speciale.
Avantajul este reprezentat de acordare în mod direct în cadrul unei astfel acţiuni în revendicare de drept comun, spre deosebire de procedura legii speciale constatate ca ineficace şi care presupune urmarea unor etape suplimentare în faţa C.C.S.D.
Astfel, s-a ajuns la soluţia precizată în opinia separată.
Împotriva Deciziei nr. 272/ A din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, au declarat recurs în termen reclamanţii C.T., P.M.G. şi F.M.A.I., pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii susţin că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare a bunului în litigiu, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă prevederile art. 6 din C.E.D.O. care garantează dreptul la un proces echitabil, Convenţie ratificată prin Legea nr. 30/1994, deci, face parte din dreptul intern conform art. 11 alin. (2) din Constituţie.
De fapt, recurenţii reiau motivele din apel, arătând că sentinţa instanţei de apel este nelegală, deoarece acţiunea în revendicare pe drept comun este admisibilă, fiind singurul mijloc procedural de recunoaştere în justiţie a dreptului de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat autorul lor şi de a obţine restituirea.
Se susţine că negarea accesului la un proces echitabil pe calea dreptului comun nu poate fi acceptată decât în condiţiile în care calea specială oferită este una efectivă.
Mai arată recurenţii că prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul revendicat, dar că nu au fost despăgubiţi nici până în prezent, ceea ce demonstrează ineficacitatea procedurii legii speciale, astfel, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă se pretinde că li s-a încălcat dreptul de acces la o cale viabilă de rezolvare a solicitărilor formulate.
Se mai susţine că, prin modul de soluţionare a acţiunii în revendicare s-a pronunţat o hotărâre contradictorie cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că în speţă trebuia aplicat dreptul comun, Convenţia europeană a drepturilor omului având prioritate, motiv pentru care se solicită să se constate că recurenţii au asupra bunului în litigiu un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, acordându-se, deci, Convenţiei prioritate conform deciziei precitate printr-o acţiune în revendicare.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a reţinut în mod corect excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece raportat la situaţia de fapt, proprietara bunului (autoarea recurenţilor) a urmat calea specială impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi după ce a fost soluţionată cauza conform legii speciale a fost urmată şi procedura dreptului comun întemeiată pe disp. art. 480 C. civ.
Criticile recurenţilor nu pot fi primite, deoarece s-ar ignora principiile de drept privind siguranţa raporturilor juridice civile referitoare la prioritatea aplicării legii speciale faţă de dreptul comun, cât şi acela de a uza de o singură procedură.
Astfel, recurenţii au obţinut o hotărâre irevocabilă cu privire la restituirea imobilului în litigiu în natură şi parţial prin măsuri reparatorii în echivalent, situaţie în care nu le mai este permisă o acţiune pe dreptul comun, pentru a obţine o altă hotărâre judecătorească contrară celei existente, încălcând regula „electa una via non datur recursus ad alteram".
Aşa cum s-a reţinut şi în apel, este vorba de o nouă acţiune în revendicare ce a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care prevede o procedură specială.
Această lege specială interzice o astfel de situaţie, când s-a uzat de procedura prealabilă administrativă. Este cert, că nu poate fi admisă situaţia în care partea care a urmat procedura legii speciale, conform Legii nr. 10/2001, cu toate căile de atac prevăzute de lege şi a obţinut o hotărâre irevocabilă cu privire la bunul pretins, să formuleze ulterior o acţiune în revendicare, adresată direct instanţei fată de aceleaşi părţi. Dacă s-ar accepta o asemenea variantă, s-ar nega chiar legea specială şi hotărârea judecătorească irevocabilă care s-a pronunţat în urma uzitării de calea legii speciale, cu putere de lucru judecat. De altfel, în această situaţie, puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ar fi pusă la îndoială, cu consecinţe în planul siguranţei raporturilor juridice civile, situaţie recunoscută în orice sistem de drept.
În cauză, este contrazisă lipsa accesului la justiţie invocată, avându-se în vedere că în contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii s-au adresat instanţelor judecătoreşti de toate gradele şi au obţinut o hotărâre irevocabilă, instanţele exercitând în mod real controlul judiciar asupra legalităţii soluţiei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recursul în interesul legii, trebuie precizat că s-a statuat „cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilind concursul dintre legea specială şi legea generală, că se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
Potrivit acestor dispoziţii legale, nu se aduce atingere dreptului de proprietate, ci doar se reglementează modalitatea de soluţionare a aspectelor legate de dreptul de proprietate.
În cauza de faţă, soluţia pronunţată de instanţa de apel este temeinică şi legală, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului conform cărora „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale", dar această dispoziţie legală nu permite exercitarea cu rea-credinţă a acestui drept şi nu permite unui proprietar să uzeze de două proceduri legale pentru soluţionarea aceleiaşi situaţii de fapt.
Cu alte cuvinte, în această situaţie se cere soluţionarea cauzei potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (cauză soluţionată definitiv şi irevocabil pe cale specială) şi potrivit disp. art. 480 C. civ., adică pe dreptul comun.
Protecţia juridică a dreptului de proprietate nu permite însă şi valorificarea aceleiaşi situaţii de fapt de două ori, în scopul obţinerii a două soluţii pentru repararea aceluiaşi prejudiciu.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 din Constituţia României are legitimarea constituţională de a stabili competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată.
În cauză, reclamanţii au obţinut despăgubiri în baza legii speciale, astfel că nu mai pot uza pe altă cale pentru dobândirea de noi despăgubiri, deci, nu pot beneficia de două măsuri reparatorii.
Pentru considerentele expuse, instanţa reţine că niciuna dintre criticile formulate prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondată urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamanţilor să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.T., P.M.G. (P.M.G.) şi F.M.A.l. împotriva Deciziei nr. 272/ A din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4522/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3867/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
