ICCJ. Decizia nr. 3867/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3867/2011
Dosar nr. 6140/3/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 9 martie 2006, B.G.G. a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi B.N. la 17 martie 1997, privind imobilul din C.V., sector 1, Bucureşti şi constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti. A solicitat recunoaşterea calităţii sale de proprietar asupra imobilului menţionat, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general, B.N. şi A.N.R.P.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2567 din 25 octombrie 2006 a admis excepţia lipsei competenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti. A declinat competenţa soluţionării pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
Hotărârea a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamantul B.G.G. ca tardiv, prin Decizia nr. 2981 din 12 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 1 iunie 2007 a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal.
Prin încheierea din 26 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul conducerii Tribunalului Bucureşti pentru repartizarea spre soluţionare uneia din secţiile civile ale acestuia.
La 22 aprilie 2008, reclamantul B.G.G. şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat anularea în totalitate a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum şi a dispoziţiei emisă de Primarul general şi restituirea imediată şi necondiţionată a proprietăţii sale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., jurisprudenţa C.E.D.O., Protocolul Adiţional nr. l şi Constituţia României.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Ill-a civilă, prin sentinţa nr. 201 din 17 februarie 2009 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare. A respins acest capăt de cerere ca fiind prescris. A respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamantul B.G.G. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P., Primăria municipiului Bucureşti, B.N. şi A.N.R.P.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv, prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, până la 14 august 2002.
Raportat la această dată, s-a constatat prescrisă acţiunea formulată de reclamant la 9 martie 2006, cu depăşirea termenului legal.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. 4919 din 27 decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată de reclamant privind restituirea în natură a cotei indivize din apartamentul nr. 60 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, vândut în baza Legii nr. 12/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare, acordându-se măsuri reparatorii prin echivalent.
În raport de situaţia de fapt reţinută şi având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c)2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, tribunalul a constatat că reclamantul are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la revendicare, prima instanţă a constatat că în cazul imobilelor naţionalizate, există dispoziţii speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu statul cât şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul asupra deciziei luate.
Totodată, în situaţia în care se constată valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare sau dacă acesta nu a fost atacat în termenul legal, situaţie regăsită în speţa de faţă, măsurile reparatorii se stabilesc în condiţiile art. 18 lit. c)2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată. Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să dea preferinţă titlului cumpărătorului pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice (cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe).
În acest sens, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată ca element al preeminenţei dreptului în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie. Or, în cauza dedusă judecăţii, dreptul pârâtului B.A., în calitatea sa de moştenitor al defunctului B.N., care a fost titularul contractului de vânzare-cumpărare a fost consacrat prin lege, acesta având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie.
Prin Decizia nr. 407/ A din 8 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva sentinţei tribunalului, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, Statul Român prin M.F.P., A.N.R.P., SC H.N. SA şi B.A. A schimbat în parte hotărârea apelată. A admis acţiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul B.A. A obligat pe respectivul pârât să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, C.V., compus din holl, debara, cameră, bucătărie, debara, duş, wc, terasă în exclusivitate şi vestibul în comun, ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 17 martie 1997, încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi B.N. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a constatat de către instanţa de apel că în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, respectiv anularea contractului de vânzare - cumpărare, soluţia tribunalului este corectă, având în vedere că acţiunea a fost înregistrată la data de 9 martie 2006, după împlinirea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. S-a reţinut totodată că reclamantul nu a criticat în niciun fel soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ci a invocat aspecte de fond privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, care nu pot fi analizate de curtea de apel, în condiţiile în care nici prima instanţă nu a pronunţat o soluţie pe fond ci a examinat cu prioritate excepţia prescripţiei, absolută şi peremptorie.
S-a constatat că şi capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 4919 din 27 decembrie 2005 a fost corect respins, deoarece aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu permiteau unităţii notificate să mai dispună, în cadrul procedurii administrative, restituirea unui imobil care a fost înstrăinat şi care nu se mai găseşte la dispoziţia sa.
Cu privire la soluţionarea celui de-al treilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, curtea de apel a considerat că aceasta a fost corect respins în raport cu pârâţii persoane juridice, însă nu pe considerentele reţinute de tribunal ci pentru motivul că imobilul a fost înstrăinat şi se află în posesia moştenitorului cumpărătorului.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâtului B.A., care a preluat calitatea procesuală a autorului său B.N. (cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995), instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, caracterul abuziv al preluării fiind recunoscut prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Curtea a constatat că reclamantul are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, constând în „speranţa legitimă" de restituire în natură sau prin echivalent conferită de legislaţia internă în vigoare la data promovării acţiunii în justiţie.
S-a reţinut că instanţa de fond a apreciat că tidul pârâtului este preferabil, deoarece legea specială internă îi conferă acestuia un titlu de preferinţă, de natură a-i consolida titlul de proprietate şi că într-adevăr, potrivit Legii nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titiu valabil nu poate obţine restituirea în natură în situaţia în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credinţă (art. 45 alin. (2), respectiv art. 7 alin. (1) din lege, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009).
Însă, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., curtea de apel a constatat că o asemenea reglementare, care lipseşte pe proprietar de bunul său, indiferent de raţiunile care o justifică, echivalează cu o „ingerinţă" în dreptul de proprietate.
Astfel, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţa nu se poate rezuma la analiza criteriilor de preferabilitate prevăzute de dreptul intern, ci trebuie să aibă în vedere şi să aplice cu prioritate, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O.
În continuare, instanţa de apel a constatat că analiza „ingerinţei" statului a fost realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv Străin împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006, prin care s-a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţie.
S-a reţinut şi împrejurarea că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamantul ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, precum şi faptul că s-a stabilit de către Curtea Europeană că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
S-a conchis, având în vedere că în cauză, reclamantul are un „bun" în sensul Convenţiei, că există o „ingerinţă" în respectarea dreptului său, care a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, că restituirea în natură a imobilului este unica măsură reparatorie posibilă.
Pârâtul, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare - cumpărare neanulat, deoarece are la dispoziţie calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
Referitor la partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care condiţionează prioritatea Convenţiei în raport cu legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, ulterioară deciziei în interesul legii, riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
S-a constatat că nu se poate analiza direct în apel solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata unor daune morale şi materiale.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul B.A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
A criticat Decizia pronunţată în apel pentru interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv a art. 18 lit. c), arătând că dispoziţiile legii speciale de reparaţie nu pot fi ignorate de instanţă.
Astfel, art. 18 din Legea nr. 10/2001 stabileşte cu claritate că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent şi în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
A arătat că încălcând dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanţa a neglijat complet şi prevederile cuprinse în art. 46.3 din HG nr. 498/2003 (normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).
A considerat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că retrocedarea bunului imobil înstrăinat este posibilă doar dacă se constată în prealabil nulitatea actului de înstrăinare, precum şi cele ale art. 46 alin. (1) din lege.
Instanţa de apel trebuia să observe că în situaţia în care se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă respectivul contract nu a fost atacat în termenul legal, cum este cazul în speţă, măsurile reparatorii se stabilesc în condiţiile art. 18 lit. c)2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.
Totodată, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că şi practica C.E.D.O. s-a schimbat.
A arătat că înţelege să critice soluţia instanţei de apel prin care s-a admis acţiunea în revendicare şi prin prisma faptului că în mod constant, instanţa supremă a statuat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate tară titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare. în situaţia unor astfel de imobile nu se poate opera cu soluţia consacrată în materia revendicării a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate, ci pentru a rezolva acţiunea, trebuie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului şi buna-credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare.
A considerat că în acţiunea în revendicare dedusă judecăţii trebuia să i se dea preferinţă, având în vedere că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare statul avea aparenţa de proprietar al imobilului, iar o lege specială permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor închiriate şi nerevendicate, în condiţiile strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Referitor la aplicarea prioritară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de dreptul intern, a arătat că prin jurisprudenţa în materie s-a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, ceea ce contrazice susţinerile instanţei de apel (cauza P. contra României).
Faţă de aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei pronunţată în apel, cu menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii tribunalului.
Discursul este fondat, în considerarea argumentelor de succed. Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 privind imobilul situat în C.V., Bucureşti şi constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, iar ulterior, prin precizarea de acţiune, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil, invocând ca temei juridic art. 480 şi următoarele C. civ.
Criticile formulate de pârât prin motivele de recurs vizează numai soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea şi se constată că sunt întemeiate, urmând a fi primite.
Astfel, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. l şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat întrucât acţiunea în anulare a fost formulată cu depăşirea termenului legal, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza P. şi P. contra Republicii Cehe, cauza R. contra României).
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-1, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care, în cauză, acesta a şi uzat de această procedură.
Astfel, prin dispoziţia nr. 4919 din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul vândut în baza Legii nr. l 12/1995.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranţă legitimă.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T. împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza P. şi P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. şi H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. şi M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
În plus, se constată că reclamantul a ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea sa de succesor al fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în soluţionarea căreia s-a emis, după cum s-a arătat mai sus, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În aceste condiţii, avându-se în vedere şi principiul electa una via, este evident că reclamantul nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său.
În acelaşi timp, se reţine că în cadrul acţiunii în revendicare, părţile au exhibat fiecare câte un titiu.de proprietate, respectiv reclamantul, de la care statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care acesta nu deţine însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă" şi pârâtul, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâtului s-a consolidat, îndreptăţindu-l pe acesta la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziţionat în baza acestei legi şi cu bună - credinţă
Prin urmare, în ceea ce priveşte preferabilitatea titlului pârâtului, se constată că acesta justifică un titlu de proprietate, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar şi care a fost consolidat şi prin faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată, se reţine că faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Se constată şi că Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a statuat că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, se consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine însă că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, considerând eronat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, ulterioară deciziei în interesul legii, riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul şi va fi modificată Decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul B.A. împotriva deciziei nr. 407/ A din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul B.G.G. împotriva sentinţei nr. 201 din 17 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4288/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3446/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
