ICCJ. Decizia nr. 4522/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4522/2011
Dosar nr. 4396/1/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 57 din 17 iulie 2003 Tribunalul Giurgiu a admis acţiunea formulată de reclamantul G.D.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român şi SC B.R. SA Bucureşti, a constatat că imobilul situat în Giurgiu, str. D., compus din teren în suprafaţă de 6.000 mp, construcţii şi anexe a fost preluat de stat fără respectarea dispoziţiilor art. 11 din Legea 119/1948 şi art. 5 şi 11 din Constituţia României din 1948, a constatat că reclamantul are calitatea de succesor al fostului proprietar - G.E., că este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului, având deschisă procedura administrativă, a constatat că imobilul este actualmente deţinut de pârâta SC B.R. SA şi a respins capătul de cerere în revendicare faţă de această pârâtă, constatând că dreptul poate fi exercitat după finalizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei prevăzută de Legea 10/2001.
Prin Decizia nr. 2118/ A din 8 octombrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtei SC B.R. SA, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea în revendicare formulată împotriva pârâţilor Municipiul Giurgiu şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca inadmisibilă şi ca neîntemeiată faţă de pârâta SC B.R. SA.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1435 din 3 martie 2008, a admis recursul reclamantului, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că din conţinutul hotărârii recurate rezultă fără dubiu soluţionarea cauzei atât în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi în raport de dispoziţiile Legii 10/2001, că instanţa avea obligaţia stabilirii cadrului procesual în limitele căruia să se desfăşoare judecarea cauzei, respectând principiul disponibilităţii părţilor, că în prezenta cauză nu s-a stabilit cadrul procesual, starea de fapt şi de drept, participanţii în proces, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii. Pe cale de consecinţă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, iar cu ocazia rejudecării fondului se va avea în vedere şi faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către SC R.M. SRL.
La 13 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Giurgiu a fost înregistrat Dosarul nr. 1322/1/2005, în vederea rejudecării. Reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea 213/1998 să se constate că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, astfel încât dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul său, comparând titlul său de proprietate cu cel al pârâtei SC R.M. SRL să fie obligată această pârâtă să-i lase bunul în deplină proprietate şi posesie în temeiul dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ. şi al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi să se constate nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii SC B.R. SA şi SC R.M. SRL la 14 iulie 2006.
La 26 februarie 2009 la acest dosar s-a conexat Dosarul nr. 2363/122/2007, în care reclamantul G.D.A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, SC R.M. SRL şi SC B.R. SA, formulând aceleaşi capete de cerere.
Cu ocazia rejudecării, prin sentinţa civilă nr. 89 din 16 iunie 2009, Tribunalul Giurgiu a respins excepţiile privind tardivitatea modificării petitului acţiunii de către reclamant, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată, inadmisibilitatea capătului de cerere în revendicare, inadmisibilitatea capătului de cerere fondat pe Legea 10/2001, lipsa calităţii procesuale pasive a SC B.R. SA, invocate de această pârâtă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, a admis acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâţii SC B.R. SA, Municipiul Giurgiu, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC R.M. SRL, a constatat că statul a preluat fără titlu valabil imobilul în litigiu, a obligat pârâta SC R.M. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâţii SC B.R. SA şi SC R.M. SRL la 14 iulie 2006 şi a dispus radierea dreptului pârâtei din cartea funciară nr. 4070/N.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele SC B.R. SA, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Giurgiu şi SC R.M. SRL.
În cursul judecării apelului reclamantul a decedat, instanţa constatând transmisiunea calităţii procesuale a intimatului - reclamant G.D.A. către S.D.C., conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 29 din 2 octombrie 2009 eliberat de B.N.P. - D.I.
Apelul a fost respins prin Decizia nr. 60/ A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu un capăt de cerere în revendicare imobiliară întemeiat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., consideraţii care sunt deopotrivă valabile şi pentru cererea conexă, că tribunalul nu a încălcat dispoziţiile deciziei de casare, iar faptul că în motivarea sentinţei se găsesc trimiteri la dispoziţiile Legii 10/2001 nu poate duce la concluzia că a fost soluţionată o acţiune cu caracter mixt. De asemenea, a reţinut că nu se poate primi critica referitoare la nemotivarea hotărârii apelate sub aspectul admiterii acţiunii reclamantului, din moment ce s-a răspuns tuturor motivelor de fapt şi de drept invocate de părţi. Cu privire la soluţionarea fondului cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. II - VI din Titlul I al Legii 247/2005 care prevăd expres sancţiunea nulităţii absolute pentru astfel de acte, cu excluderea bunei credinţe, ce nu poate salva valabilitatea actului. Efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară este de natură să asigure opozabilitatea actului juridic translativ de proprietate, dar nu poate valida un act juridic nevalabil. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B.R. SA, în mod corect a fost respinsă, faţă de împrejurarea că al doilea capăt de cerere are ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în care această pârâtă este parte. Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, faţă de considerentele Deciziei 33/2008, nu se poate exclude, de plano, posibilitatea recurgerii la o acţiunea în revendicare, atâta timp cât reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. De aceea, instanţele investite cu o asemenea acţiune, trebuie să se pronunţe pe fondul cauzei.
Apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a fost respins, constatându-se că acesta are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii preluării bunului de către stat.
Apelul pârâtei SC R.M. SRL a fost considerat nefondat. Cu privire la anularea actului de adjudecare provizorie din 14 iulie 2006 a reţinut că, având în vedere că prin sentinţa apelată s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, menţionarea unei date eronate de încheiere a acestui act reprezintă un aspect ce poate fi îndreptat pe calea specifică a unei cereri de îndreptare a erorii materiale. Cu privire la aspectul bunei-credinţe a pârâtei în cadrul acţiunii în revendicare, Curtea a reţinut că atâta vreme cât tidul său de proprietate a fost contestat în justiţie şi a fost înlăturat, nu poate fi reţinută valabilitatea actului, iar argumentul bunei - credinţe nu este util soluţionării cauzei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât pârâta SC R.M. SRL, cât şi pârâta SC B.R. SA.
Pârâta SC R.M. SRL a solicitat modificarea în tot a hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantului. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. In motivarea recursului a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor şi apărărilor formulate, aspect ce a constituit şi motiv de apel, însă instanţa l-a respins cu motivarea că au fost analizate implicit toate excepţiile invocate. De asemenea, a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile date de instanţa supremă prin Decizia de casare, soluţionându-se tot o acţiune având temei juridic mixt, ca şi în primul ciclu procesual. Un al treilea motiv de recurs este acela privind constatarea nulităţii unui act de cumpărare inexistent, în sensul că prin dispozitivul sentinţei s-a constatat nulitatea actului de adjudecareprovizorie din 14 iulie 2006, care nu reprezintă titlu de proprietate, titlul fiind reprezentat de actul de adjudecare definitivă din 8 august 2006 şi că aceasta nu reprezintă o simplă eroare materială. A criticat şi greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de dispoziţiile Legii 10/2001, dar şi faptul că nu s-a realizat o veritabilă comparare de titluri, deoarece a fost exclusă buna sa credinţă la încheierea actului, în condiţiile în care acest act a fost încheiat ca urmare a unei licitaţii publice, în baza unei dispoziţii a unei instanţe judecătoreşti, respectiv în procedura falimentului debitoarei SC B.R. SA. Bunul a fost dobândit de la o societate cu capital integral privat, iar actul de privatizare nu a fost atacat.
Pârâta SC B.R. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi a sentinţei instanţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, pentru nerespectarea indicaţiilor instanţei de casare. In subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ori modificarea în parte a acestei hotărâri în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In motivarea recursului a susţinut că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării îndrumărilor instanţei de casare. Reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată cu un petit compus şi întemeiat atât pe dispoziţiile unei legi speciale, cât şi pe dispoziţiile legii generale. De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat criticile privind soluţionarea cererii reclamantului care a fost întemeiată pe dispoziţii legale abrogate, precum şi faptul că acesta nu a atacat actul de adjudecare în temeiul căruia s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat. Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, din moment ce a înstrăinat imobilul în litigiu. Decizia atacată este neîntemeiată deoarece confirmă o motivare lacunară şi contrară dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a Tribunalului Giurgiu, care nu a indicat motivele de fapt şi de drept care au condus la concluzia respingerii excepţiilor de inadmisibilitate.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulatele pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed:
Cât priveşte recursul - pârâtei SC R.M. SRL, Înalta Curte constată că în mod generic aceasta a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a le raporta concret la criticile formulate.
Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a acestor critici, în raport de conţinutul concret al motivelor invocate, este atributul instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, constată că prima critică invocată de pârâta SC R.M. SRL, potrivit căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor şi apărărilor formulate în cauză şi care ar atrage aplicabilitatea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Acest caz de recurs operează în situaţia în care instanţa de apel, evocând fondul, s-a pronunţat asupra unei cereri ce nu se formulase, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.
Instanţa de apel nu a admis apelul, pentru a fi în măsură să se pronunţe direct asupra cererilor deduse judecăţii, ci doar a menţinut hotărârea primei instanţe. Critica vizează, în fapt, hotărârea instanţei de fond şi nu Decizia pronunţată în apel, motiv pentru care apare ca inadmisibilă.
Nici motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Verificând hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
De asemenea, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Continuând analiza criticilor formulate, înalta Curte constată că nici motivul de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de casare, nu poate fi primit.
Recurenta - pârâtă susţine că în cel de-al doilea ciclu procesual instanţele au soluţionat aceeaşi acţiune cu caracter mixt, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii 10/2001, ceea ce contravine dispoziţiilor date prin Decizia de casare, care a stabilit că instanţa avea obligaţia stabilirii cadrului procesual în limitele căruia să se desfăşoare judecarea cauzei, respectând principiul disponibilităţii părţilor.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că din petitul cererii precizatoare, precum şi din motivarea acesteia rezultă că reclamantul a investit instanţa cu o cerere în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. Obligaţia impusă prin Decizia de casare nu impunea schimbarea petitelor cererii, un asemenea fapt nefiind posibil faţă de necesitatea respectării principiului disponibilităţii, recunoscut şi amintit de Înalta Curte în Decizia nr. 1435/2008.
Deosebit de împrejurarea că instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al acţiunii, invocat de parte, înalta Curte observă că în acţiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii 10/2001, pentru a proceda la compararea titlurilor exhibate de reclamant şi de pârât trebuie stabilită legalitatea preluării. Or, această chestiune nu poate fi lămurită decât ţinând cont de criteriile stabilite prin Legea 10/2001. în acest sens trebuie interpretat şi argumentul instanţei de apel, care a reţinut că nu se poate face abstracţie, în cadrul unei acţiuni în revendicare imobiliară, de regimul juridic al bunului revendicat şi de dispoziţiile legale referitoare la bunurile naţionalizate.
Este însă fondată critica privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de reclamantul G.D.A. şi continuată, după decesul acestuia, de moştenitoarea S.D.C.
Aşa cum arată reclamantul prin cererea de chemare în judecată, după apariţia Legii 10/2001 a formulat notificare către Primăria municipiului Giurgiu, solicitând restituirea în natură a imobilului - fosta Fabrică de Bere Ghermani, situat în municipiul Giurgiu, str. D.
Analizând notificarea, Comisia tehnică de verificare, identificare şi evaluare a imobilelor din cadrul Primăriei Giurgiu a constatat că imobilul nu se află în proprietatea sau administrarea acestei instituţii şi a propus trimiterea acesteia Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, cu motivarea că Fabrica de Bere Giurgiu, care deţinea bunul, este o filială a Fabricii de Bere Rahova, societate care, la acel moment, se afla în proces de privatizare.
La 9 iulie 2002 Primăria municipiului Giurgiu a transmis notificarea şi întreaga documentaţie către fostul A.P.A.P.S., înştiinţându-l despre aceasta pe reclamant.
Urmare a primirii adresei din 10 iulie 2002 a Primăriei Giurgiu (fila 45 Dosar 2839/2008), la 13 august 2002 reclamantul a promovat acţiunea în revendicare.
Potrivit propriilor susţineri din întâmpinarea aflată la fila 37 dosar recurs, în interpretarea dispoziţiilor art. 27 din Legea 10/2001 (în redactarea iniţială), a apreciat că nu poate fi ţinut să accepte măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul preluat de stat, iar pretenţia sa de restituire în natură a bunului putea fi valorificată numai pe calea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fără a exista incompatibilitate între dispoziţiile Legii 10/2001 şi ale Codului civil.
Inexistenţa unei asemenea posibilităţi de opţiune între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, printre altele şi pentru persoanele care au declanşat în termen legal procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001 şi care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, a fost tranşată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2). Referitor la această din urmă categorie, art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie." Or, aşa cum am arătat, Legea 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Prin Decizia 33/2008 s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza B. contra României, etc.)
Dreptul la reparaţie, aşa cum a fost el stabilit prin dispoziţiile legii speciale, se poate realiza fie prin restituirea în natură a bunului, fie, când aceasta nu mai este posibilă, prin măsuri reparatorii în echivalent, fără ca prin aceasta să fie încălcat dreptul la bun în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauza P. contra României, reafirmându-se opinia exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza K. contra Slovaciei, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T. împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza P. şi P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. şi H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. şi M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).
În recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie tidu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Chiar dacă în 2004, aşa cum rezultă din actele dosarului, SC B.R. SA - deţinătoarea bunului, era integral privatizată, astfel încât bunul nu mai putea fi restituit în natură, aceasta nu constituia o împrejurare de natură a-l îndreptăţi pe reclamant să opteze între aplicarea legii speciale şi aplicarea legii generale, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a principiilor ce guvernează dreptul civil.
Faţă de aceste considerente se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) ce urmează a fi stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare {electa una via non datur recursus ad alteram).
Înalta Curte constată întemeiată şi critica referitoare la greşita admitere a petitului privind constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte la 14 iulie 2006.
Mai întâi, trebuie observat faptul că prima instanţă a constatat nulitatea absolută a actului de adjudecare provizorie din 14 iulie 2006, iar nu a actului de adjudecare definitivă, respectiv a procesului - verbal din 8 august 2006, care constituia titlul recurentei - pârâte SC R.M. SRL. Nu se poate aprecia, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, că aceasta constituie o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ. Pe de o parte, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată constarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2006, iar pe de altă parte, nefiind o eroare a instanţei în soluţionarea pricinii dedusă judecăţii, ea nu poate fi îndreptată în procedura prevăzută de Secţiunea VI a Capitolului IV din C. proc. civ.
Totodată, procesul - verbal de licitaţie din 14 iulie 2006 nu constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar, această calitate având-o doar procesul - verbal de adjudecare nr. 520 din 8 august 2006 (filele 69-70 Dosar 1322/1/2005 al Tribunalului Giurgiu), în condiţiile art. 516 C. proc. civ.
Buna sau reaua credinţă a cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare nu este indiferentă pentru soarta actului a cărui anulare se solicită, aşa cum greşit reţine instanţa de apel.
Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001 stabilesc faptul că pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale. Aşadar, posibilitatea restituirii în natură a acestei categorii de bunuri nu este prevăzută de lege.
Aşa fiind, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin.(5) din Legea 10/2001, care interzic sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăinarea bunurilor ce pot fi restituite în natură.
Chiar pornind de la împrejurarea că SC B.R. SA avea cunoştinţă despre existenţa notificării formulate de reclamant, trebuie reţinute dispoziţiile art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, potrivit cărora „societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificărilor.".
Neavând obligaţia legală a soluţionării notificării, care, de altfel, fusese trimisă A.V.A.S. încă din iulie 2002, pârâtei SC B.R. SA nu îi este aplicabilă dispoziţia art. 20.1 pct. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 referitoare la indisponibilizarea bunurilor restituibile şi la înlăturarea de la aplicare cu privire la aceste bunuri a prevederilor Legii 64/1995.
Ca urmare, în mod legal bunul în litigiu a intrat în averea debitorului în procedura prevăzută de Legea 64/1995 şi a fost valorificat sub incidenţa Legii 85/2006.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, recurenta - pârâtă SC R.M. SRL a cumpărat bunul la licitaţie publică, vânzarea fiind încuviinţată prin încheierea din 2 martie 2006 dată de judecătorul sindic în dosarul nr. 1107/3/2003 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială (filele 71-72 din dosarul 1322/1/2005 al Tribunalului Giurgiu). În aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (2) din Legea procedurii insolvenţei nr. 85/2006 procesul - verbal de adjudecare definitivă nr. 520 din 8 august 2006 a devenit titlul de proprietate al SC R.M. SRL şi a fost intabulat în cartea funciară 4070/N.
De remarcat este faptul că din extrasul de carte funciară aflat la fila 100 al dosarului instanţei de apel se observă că la momentul vânzării la licitaţie publică a bunului în cartea funciară nu fusese notat litigiul dintre reclamant şi SC B.R. SA, iar adjudecatarul nu era parte în proces. Notarea litigiului şi a interdicţiei de înstrăinare a intervenit abia la 13 octombrie 2006.
Lipsa înscrierilor în cartea funciară, coroborată cu caracterul procedurii în care s-a înstrăinat bunul şi cu lipsa calităţii de parte a SC R.M. SRL în litigiul aflat pe rolul instanţelor cu privire la revendicarea bunului, conduc la concluzia existenţei bunei credinţe a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, împrejurare de natură a salva actul astfel încheiat.
Critica referitoare la lipsa de interes a reclamantului în promovarea capătului de cerere privind constatarea preluării bunului fără tidu valabil nu poate fi primită.
În mod corect Curtea de apel a reţinut că nu este suficientă invocarea de plano a dispoziţiilor art. 2 din Legea 10/2001 pentru ca acestea să fie considerate aplicabile, deoarece este necesară verificarea cu privire la aspectul dacă situaţia de fapt invocată de reclamant se încadrează efectiv în dispoziţiile legale care reglementează caracterul abuziv al preluării. Cât timp este necesară o asemenea verificare, capătul de cerere nu poate fi respins pentru lipsa interesului, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu rezultă că notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001 a fost soluţionată în vreun fel.
Cât priveşte recursul - pârâtei SC B.R. SA, Înalta Curte constată următoarele:
Pentru considerentele expuse pe larg în analiza recursului formulat de pârâta SC R.M. SRL, critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv la nerespectarea îndrumărilor date de instanţa de casare, va fi respinsă.
În aceeaşi modalitate, pentru argumentele precedente, recursul pârâtei va fi admis în ce priveşte capătul de cerere în constatarea nulităţii actului de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu.
Motivul de modificare constând în greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC B.R. SA va fi privit ca nefondat.
Cererea cu care reclamantul a investit instanţa cuprinde mai multe petite, nu numai pe cel având ca obiect revendicarea bunului preluat abuziv de stat. Calitatea procesuală pasivă se verifică în funcţie de fiecare capăt de cerere.
Or, cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul G.D.A. a vizat constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâţii SC B.R. SA şi SC R.M. SRL, ceea ce atrage calitatea procesuală pasivă a ambelor pârâte.
Faptul înstrăinării bunului ar fi putut avea consecinţe în privinţa capătului de cerere în revendicare, însă în această privinţă acţiunea a fost admisă la fond numai faţă de posesorul actual al bunului.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a respins această critică, menţinând soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia invocată.
Pentru considerentele de mai sus, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâte, va modifica în parte Decizia recurată şi, admiţând apelurile SC R.M. SRL şi SC B.R. SA, va schimba în parte sentinţa instanţei de fond, respingând acţiunea faţă de aceste pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele SC R.M. SRL şi SC B.R. SA prin lichidator judiciar V.S.P.R.L. împotriva 13 deciziei nr. 60/ A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtele SC R.M. SRL şi SC B.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 89 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge acţiunea faţă de pârâtele SC R.M. SRL şi SC B.R. SA.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4718/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4288/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
