ICCJ. Decizia nr. 3493/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3493/2011
Dosar nr.38989/3/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 02 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii M.N., M.D.G., M.E., M.M., M.T.I. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC E.D.M. SA, solicitând instanţei să se anuleze dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti sub nr. 12123 din 20 august 2009; să se constatate că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 277,20 mp, situat în Bucureşti; să fie obligat pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificărilor nr. 725 din 17 iunie 2001 şi nr. 726 din 18 iunie 2001 comunicate către Primăria Municipiului Bucureşti prin Biroul Executorilor Judecătoreşti „E. & P." (dosar nr. 3465/2001 şi nr. 5289/2001), prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 277,20 mp, situat în Bucureşti, şi, în subsidiar:
I. să se constate că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 277,20 mp, situat în Bucureşti.
II. în situaţia în care entitatea competentă să soluţioneze cererea de acordare de despăgubiri este SC E.D.M. SA, să fie obligată pârâta SC E.D.M. SA să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificărilor nr. 725 din 17 iunie 2001 şi nr. 726/18 iunie 2001, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 277.20 mp, situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 169 din 08 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiat capătul principal de acţiune formulat de reclamanţii M.N., M.D.G., M.E., M.M. şi M.T.I.; s-a respins capătul subsidiar de acţiune formulat de reclamanţi faţă de pârâta SC E.D.M. SA pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte capătul subsidiar de acţiune, excepţia invocată de către pârâtă privind autoritatea de lucru judecat, este întemeiată.
Astfel, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 279/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că dispoziţia nr. 442 din 26 februarie 2002 emisă de SC D.E.E. SA a fost emisă de o entitate necompetentă, reţinându-se în considerentele acestei sentinţe că notificarea trebuie adresată Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Cât priveşte capătul principal de acţiune, care cuprinde mai multe cereri formulate în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti (faţă de Primăria Municipiului Bucureşti dispunându-se la data de 12 noiembrie 2009 scoaterea din cauză pentru lipsa calităţii procesuale pasive), tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 12123 din 20 august 2009 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a declinat competenţa soluţionării notificărilor formulate de către reclamanţi în favoarea SC E.M.S. SA. Dispoziţia a fost emisă în urma unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă,- sentinţa civilă nr. 1372 din 11 septembrie 2008.
Potrivit notei de reconstituire aflată la dosarul administrativ şi adresei nr. 11194 din 28 iulie 2008 a Primăriei Municipiului Bucureşti – DGDIPU, în anexa 1 la poziţia 1 a Decretului nr. 74/1979 figurează autorul reclamanţilor M.S. cu suprafaţa expropriată de 215 mp teren, care în prezent este ocupat în totalitate de staţia electrică aparţinând SC E. SA.
Faţă de această împrejurare, rezultă fără dubiu, că Primăria ori Primarul Municipiului Bucureşti nu au nici o atribuţie în ceea ce priveşte terenul în litigiu, obligaţia restituirii în natură a acestuia şi respectiv, de acordare a măsurilor reparatorii în cazul imposibilităţii restituirii în natură, revenind unităţii deţinătoare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.N., M.D.G., M.E., M.M. şi M.T.I.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 414A din 10 iunie 2010, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi M.N. şi M.D.G., M.E., M.M., M.T.I., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi SC E.D.M. SA.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a anulat Dispoziţia nr. 12123 din 20 august 2009; a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 277,20 mp situat în Bucureşti, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost obligat intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanţii reclamanţi.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 279/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă contestaţia petenţilor M., aşa cum aceasta a fost precizată, în contradictoriu cu intimata SC E.M.S. SA, fiind anulată Decizia nr. 442/2002 emisă de această societate şi a fost respins capătul doi al contestaţiei. Prin această contestaţie petenţii au solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii terenului, ulterior precizând cererea, în sensul anulării deciziei emisă de către SC E. SA şi obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii în vederea stabilirii despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului.
Tribunalul Bucureşti, în considerentele acestei sentinţe, a reţinut că imobilul se încadrează în prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fiind expropriat, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi ocupă funcţional întregul teren, situaţie în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. S-a mai reţinut că potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor pentru care la art. 10 şi art. 11 a fost prevăzută ca măsură reparatorie restituirea în echivalent, notificarea se adresează primăriei în a cărei rază se află imobilul, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, măsurile reparatorii stabilindu-se prin dispoziţie motivată a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Instanţa a stabilit că Decizia contestată a fost emisă de o entitate necompetentă, cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 33 din Legea nr. 10/2001, aspect de natură să atragă sancţiunea nulităţii deciziei atacate.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1372/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea formulată de către reclamanţii M. şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie motivată prin care să soluţioneze notificarea nr. 726/2001, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 277,20 mp situat în Bucureşti, sector 5, cât şi măsuri reparatorii pentru construcţii.
Aşadar, s-a stabilit cu putere de lucru judecat aspectul că în cazul imobilului în litigiu, competenţa de soluţionare a notificării aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti şi nu SC E.D.M. SA.
Puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătoreşti, ci ca o prezumţie legală - art. 1200 pct. 4 C. civ. şi ca o excepţie procesuală, absolută - art. 166 C. proc. civ.
Unul dintre efectele lucrului judecat, pe lângă exclusivitate, incontestabilitate şi executorialitate, este şi obligativitatea, efect care face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti irevocabile.
Aşadar, în speţă, instanţa de fond a ignorat puterea de lucru judecat a sentinţelor mai sus-menţionate, care nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre.
Din probele administrate în cauză, Curtea de apel a constatat că terenul situat în Sector 6, a fost dobândit de către părinţii reclamanţilor, numiţii M.S. şi M.M. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37051/1935 şi transcris la Grefa Tribunalului Ilfov - Secţia notariat sub nr. 22646 din 18 noiembrie 1935. Ulterior, pe acest teren, autorii reclamanţilor au edificat o construcţie în baza autorizaţiei nr. 3750/1938.
Părinţilor reclamanţilor li s-a expropriat terenul în cauză împreună cu construcţiile aflate pe acesta în anul 1979, când, prin Decretul prezidenţial nr. 74 din 24 februarie 1979, imobilul menţionat a trecut în proprietatea statului. În anexa I a acestui decret, la poziţia I figurează înscris numitul M.S. cu suprafaţa expropriată de 215 mp teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 104 mp.
De asemenea, rezultă că cei 215 mp teren expropriat sunt ocupaţi de Staţia de Transformare Sălaj, proprietatea SC E.D.M. SA, iar diferenţa de suprafaţă aparţine domeniului public, fiind ocupată de lucrările de sistematizare a zonei.
Faţă de considerentele expuse, Curtea de apel a admis apelul reclamanţilor şi a constatat că în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2995, reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 277, 20 mp din Bucureşti, urmând ca despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi să fie calculate de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Conform art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul General la 1000 lei cheltuieli de judecată către apelanţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, contestatorul nu şi-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice arată ce se înţelege, în sensul legii, prin acte doveditoare. Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înţelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată si alte asemenea.
Acelaşi articol arată ce acte sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calităţii de moştenitor, respectiv: certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă filiaţia sau rudenia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum si în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Norme notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 si cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.
Or, în aceste condiţii instanţa de judecată urmează a analiza legalitatea sau nelegalitatea, temeinicia sau netemeinicia dispoziţiei Primarului General, având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziţiei, iar nu acte ce vor fi obţinute sau depuse ulterior în timpul derulării prezentei pricini.
În plus, reclamanţii aveau obligaţia sa depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe proprie răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de inflaţie.
O altă critică se referă la onorariul avocatului, care este disproporţionat de mare şi tendenţios, astfel încât, urmează a se avea în vedere şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii au dreptul, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Ori, faţă de valoarea pricinii, cât şi faţă de munca depusă de avocat se constată că instanţa poate face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în legătură cu care practica instanţelor, precum şi doctrina juridică consideră că, ori de cate ori onorariul de avocat este excesiv de mare, acesta se poate reduce.
În consecinţă, se solicită aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, ori cheltuielile de judecată sunt prea mari faţă de contribuţia apărătorului ales al reclamanţilor.
La data de 14 aprilie 2011, intimata SC E.D.M. SA a formulat concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri.
Luând în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, formulate în termenul legal, recurentul pârât nu arată, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel, pentru a putea fi, astfel, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precizat ca temei de drept al recursului declarat.
Din dezvoltarea acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Drept consecinţă, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi a calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod judicios asupra faptului că terenul a cărui restituire se solicită, situat în Sector 6, a fost dobândit de către părinţii reclamanţilor, numiţii M.S. şi M.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37051/1935 şi transcris la Grefa Tribunalului Ilfov - Secţia Notariat sub nr. 22646 din 18 noiembrie 1935. Ulterior, pe acest teren, autorii reclamanţilor au edificat o construcţie în baza autorizaţiei nr. 3750/1938.
Părinţilor reclamanţilor li s-a expropriat terenul în cauză împreună cu construcţiile aflate pe acesta în anul 1979, când, prin Decretul prezidenţial nr. 74 din 24 februarie 1979, imobilul menţionat a trecut în proprietatea statului. În anexa I a acestui decret, la poziţia I, figurează înscris numitul M.S. cu suprafaţa expropriată de 215 mp teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 104 mp.
De asemenea, rezultă că cei 215 mp teren expropriat sunt ocupaţi de Staţia de Transformare Sălaj, proprietatea SC E.D.M. SA, iar diferenţa de suprafaţă aparţine domeniului public, fiind ocupată de lucrările de sistematizare a zonei.
Prin sentinţa civilă nr. 1372 din 11 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis cererea formulată de către reclamanţii M. (aceeaşi care figurează în calitate de reclamanţi şi în cauza de faţă) şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie motivată prin care să soluţioneze notificarea nr. 726/2001, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 277,20 mp situat în Bucureşti, sector 5, cât şi măsuri reparatorii pentru construcţii.
Aşadar, prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în cazul imobilului în litigiu, reclamanţii M. sunt persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De altfel, ulterior acestei hotărâri judecătoreşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a emis Dispoziţia nr. 12122 din 20 august 2009 prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, în suprafaţă desfăşurată de 104 mp, petenţilor M.N., M.D.G., M.E., M.M. şi M.T.I., în calitate de persoane îndreptăţite, precum şi Dispoziţia nr. 12123 din 20 august 2009, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a notificărilor petenţilor privind terenul situat în Bucureşti sector 5.
Această din urmă dispoziţie a fost contestată în prezenta cauză, însă, aşa cum în mod corect a statuat instanţa de apel, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în cazul imobilului în litigiu, competenţa de soluţionare a notificării aparţine Primăriei Municipiului Bucureşti şi nu SC E.D.M. SA.
Prin urmare, faţă de aceste considerente, criticile referitoare la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi a calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.
O altă critică priveşte faptul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada faptului că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că intimaţii-reclamanţi nu puteau să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât sarcina de a proba această susţinere, respectiv existenţa unor asemenea despăgubiri, ceea ce nu a făcut în cauză.
Referitor la critica privind obligarea în apel a intimatului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, în sensul că onorariul avocatului a fost disproporţionat de mare şi tendenţios, astfel încât, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată.
Instanţa de apel a stabilit în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată, aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind o facultate ci nu o obligaţie a judecătorilor, de care au dreptul să uzeze numai atunci când este cazul în speţă.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, iar, în raport de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi M.D., M.E., M.M., M.N. şi M.T.I., reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 414A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi M.D., M.E., M.M., M.N. şi M.T.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3494/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3489/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
