ICCJ. Decizia nr. 3462/2011. Civil/. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ/
Decizia nr. 3462/2011
Dosar nr. 4750/3/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 09 februarie 2009, sub nr. 4750/3/2009, reclamanţii A.A. şi P.N. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în calitate de pârât şi în calitate de intervenient forţat, pe P.I.
Reclamanţii au solicitat instanţei să constate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată faptul că, împreună cu intervenientul forţat, sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 383 m.p. situat în Bucureşti, strada B., preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 55/1981, expropriat în baza deciziei nr. 1699 din 28 noiembrie 1981 şi în consecinţă, să fie obligată pârâta la soluţionarea notificării din 11 septembrie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1143 din 22 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâta să soluţioneze notificarea din 11 septembrie 2001, privind imobilul situat în Bucureşti, strada B., precum şi la 3.570 RON cheltuieli de judecată către reclamanţii P.N. şi A.A.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, reclamanţii au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 11 septembrie 2001 prin care solicitau acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în strada B. Astfel cum rezultă din dosarul constituit în acest sens, în cadrul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, nici până în prezent această notificare nu a fost soluţionată, unitatea deţinătoare informând Tribunalul la data de 07 mai 2009 de necesitatea completării dosarului cu certificat de moştenitor de pe urma defunctului I.P.G. Pe de altă parte, reclamanţii au făcut numeroase demersuri pe lângă Primăria Municipiului Bucureşti în vederea soluţionării notificării lor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca întemeiată.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 18.1 din aceeaşi hotărâre de guvern condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
În ceea ce priveşte obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, acesta a considerat că în mod greşit a fost reţinută această obligaţie în sarcina sa, faţă de dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ., atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale în condiţiile textului de lege mai sus menţionat. Mai mult, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 461/A din 28 iunie 2010 a respins ca nefondat apelul. S-au respins cererile intimaţilor privind plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele deciziei s-a reţinut în ceea ce priveşte susţinerea apelantului pârât în sensul că în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea acestuia să emită dispoziţie în soluţionarea notificării, Curtea constată că, în conformitate cu Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite, asupra recursului în interesul legii, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
În recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În ceea ce priveşte argumentul apelantului pârât referitor la greşita obligare a instituţiei la plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că în mod corect a fost reţinută această obligaţie în sarcina pârâtului, faţă de prevederile art. 274 din C. proc. civ. şi faţă de faptul că, acţiunea reclamanţilor fiind admisă, pârâtul este partea care a căzut în pretenţii, fiind astfel în culpă procesuală.
De asemenea, cuantumul sumei reprezentând cheltuieli de judecată, de 3.570 RON, nu este disproporţionat faţă de valoarea pricinii, respectiv un teren în suprafaţă de 383 m.p. situat în Bucureşti, strada B. şi nici faţă de munca avocatului, care a redactat acţiunea şi a asigurat asistenţă juridică reclamanţilor pe parcursul procesului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Contestatorul nu a depus acte doveditoare în sensul celor susţinute prin notificare, fiind încălcate astfel art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003. Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate potrivit art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului care trebuia să respecte termenul de 18 luni prevăzut de lege.
- Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. susţine recurentul că, cuantumul cheltuielilor de judecată este exagerat de mare fiind ignorate astfel şi dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
În şedinţa publică din 13 aprilie 2011 intimaţii - reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 302 C. proc. civ.
Examinând cererea de recurs prin intermediul motivelor invocate, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Prioritar se va analiza excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii reclamanţi care susţin că, prin cererea de recurs nu s-au indicat motive de nelegalitate, va fi respinsă, criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, sunt conforme exigenţelor cerute de dispoziţiile C. proc. civ.
Criticile aduse în sensul că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată şi că s-au interpretat greşit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se încadrează cert în motivele de nelegalitate dispuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la primul motiv de recurs prin care se susţine că, reclamantul nu a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită, se va reţine că, unitatea deţinătoare a imobilului preluat în mod abuziv de stat are obligaţia de a răspunde la notificarea ce i s-a transmis de persoana îndreptăţită în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
În cazul în care unitatea răspunde printr-o simplă adresă, Tribunalul competent, prevăzut în art. 24 alin. (7) şi (8) va obliga pe deţinător să răspundă la notificarea ce i s-a trimis, prin decizie/dispoziţie motivată prevăzută de art. 23 şi art. 24 din lege.
Modalitatea în care destinatarul trebuie să răspundă la notificare, cât şi termenul în care trebuie să îşi îndeplinească obligaţia legală sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare.
Aşadar, cererea de chemare în judecată, corect a fost admisă în sensul obligării pârâtei să soluţioneze notificareadin 11 septembrie 2001 privind imobilul situat în Bucureşti, strada B.
Al doilea motiv de recurs, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de asemenea nu poate fi reţinut, întrucât onorariile avocaţilor pot fi mărite sau micşorate ori de câte ori se constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Or obiectul pricinii îl constituie o suprafaţă de 383 m.p. situat în Bucureşti şi drept urmare onorariul avocatului nu este nepotrivit de mare, având în vedere şi culpa procesuală a recurentului care a căzut în pretenţii şi nici nu s-a achitat de obligaţia legală de soluţionare a notificării reclamantului înregistrată în anul 2001.
Aşadar, hotărârea recurată este legală şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 461 A din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3463/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3461/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
