ICCJ. Decizia nr. 3464/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3464/2011
Dosar nr. 6556/1/2010
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Pogoanele sub nr. 1313/2006, reclamanta Comuna B., prin Primar N.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul D.M.C., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. DD din 4 iunie 2004 emisă de Primarul Comunei B.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în baza unei notificări adresată Primăriei B., pârâtul a solicitat restituirea imobilului confiscat şi ulterior demolat, imobil ce a aparţinut autorilor săi, prin plata de despăgubiri şi în natură a terenului intravilan aferent casei.
Urmare a acestui demers prin dispoziţia nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B., pârâtului i-au fost atribuite, în compensare, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, o clădire cu destinaţia birouri administrative ale fostului C.A.P. şi terenul aferent de 5.000 m.p., însă această dispoziţie este lovită de nulitate, întrucât a fost retrocedat un bun care, conform HG nr. 1348/2001, aparţine domeniului public al Comunei B. şi este inalienabil.
De asemenea, s-a mai susţinut de reclamantă că, fără niciun calcul economic şi fără a se avea în vedere nici un criteriu după care să se facă un calcul cel puţin aproximativ al valorilor în ceea ce priveşte imobilul preluat şi cel retrocedat, s-a restituit în compensare mai mult decât avusese autorul celui ce a formulat notificarea şi în plus, terenul pe care se afla clădirea respectivă mai făcuse obiectul unei retrocedări anterioare pentru o suprafaţă similară cu cea solicitată.
Pârâtul a formulat la 24 noiembrie 2006 o cerere prin care a menţionat că prezenta cauză a mai fost judecată, astfel încât există autoritate de lucru judecat şi a depus la dosar Decizia nr. 615 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 2654/2006.
În raport de excepţia puterii lucrului judecat invocată, s-a dispus ataşarea Dosarului nr. 61/2005 al Judecătoriei Pogoanele, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 75 din 14 februarie 2005, irevocabilă prin Decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 615 din 11 aprilie 2006, iar prin încheierea din 7 martie 2007 judecătoria a respins ca neîntemeiată excepţia, cu motivarea că nu era îndeplinită una din cele trei condiţii prevăzute de art. 1201 C. civ. şi anume nu există identitate de părţi.
După administrarea probatoriilor cu acte, examinând pe fond acţiunea, Judecătoria Pogoanele, prin sentinţa civilă nr. 326 din 18 aprilie 2007, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul preluat de stat de la autorul D.A. a fost demolat, iar pe teren s-a construit sediul fostului C.A.P. B., ce a fost preluat prin protocol de reclamantă conform Legii nr. 18/1991.
A stabilit instanţa de fond că aceste construcţii, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fac parte din domeniul public, fapt atestat şi de hotărârea nr. 30/1993 a Consiliului Local al Comunei B. şi în atare situaţie, nu puteau face obiectul restituirii în compensaţie, respectiv al unor acte juridice translative de proprietate, ele fiind inalienabile potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie. În acest context, s-a concluzionat că sancţiunea care intervine în cazul în care sunt încheiate astfel de acte este nulitatea absolută.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul D.M.C., fără a-l motiva în scris, însă la termenul din 19 octombrie 2007 a invocat oral, ca motiv al căii de atac promovate, faptul că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
Tribunalul din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona litigiul pe fond şi prin Decizia civilă nr. 319 din 19 octombrie 2007 a admis apelul şi în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., a anulat în tot sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare.
La stabilirea acestei măsuri, instanţa a avut în vedere că atât cererea de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire, cât şi cea de restituire în natură, trebuie soluţionate de Tribunal,secţia civilă, întrucât legea nu prevede norme de competenţă diferite, iar scopul interpretării dispoziţiilor legale în acest sens îl reprezintă rezolvarea cu celeritate şi într-un termen rezonabil a cererilor vizând restituirea imobilelor preluate abuziv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Comuna B. prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe considerentul că, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privitoare la competenţa de soluţionare a pricinii ce revine secţiei civile a Tribunalului, în această materie se aplică numai plângerilor împotriva deciziilor de retrocedare sau de respingere a notificării, nu şi acţiunilor de alt tip ce vizează această decizie ca act administrativ.
Curtea, din oficiu, a invocat la termenul din 11 ianuarie 2008 excepţia inadmisibilităţii recursului, iar prin Decizia civilă nr. 16 pronunţată în şedinţa publică din 11 ianuarie 2008, ca urmare a admiterii excepţiei, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta Primăria B. prin Primar.
La termenul din 7 mai 2008 instanţa, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul D.M.C.
Ulterior, Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 502 din 14 mai 2008 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, apreciind că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ.
Sub acest aspect, s-a reţinut de către instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii că, între aceleaşi părţi, a mai avut loc o judecată finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 75 din 14 februarie 2005 a Judecătoriei Pogoanele, sentinţă definitivă şi irevocabilă, obiectul atât al dosarului în care s-a pronunţat hotărârea menţionată anterior, cât şi al celui de faţă, reprezentându-l nulitatea absolută a dispoziţiei nr. DD/2004 emisă de Primarul Comunei B., cu invocarea în esenţă a aceloraşi motive de nulitate.
Sentinţa civilă nr. 502/2008 a Tribunalului Buzău a fost atacată cu apel de către reclamanta Comuna B. prin Primar, motivat de faptul că au fost încălcate normele privind competenţa materială a instanţelor, în sensul că soluţionarea pricinii s-a realizat în fond de către Tribunalul Buzău în condiţiile în care competenţa aparţinea Judecătoriei Pogoanele.
O altă critică formulată a vizat împrejurarea că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi nu exista identitate de părţi între cele două dosare (prima acţiune fiind promovată de Primăria B. prin Primar, iar cea de-a doua de către Comuna B. prin Primar), nici identitate de cauză, întrucât în primul dosar s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de retrocedare pe calea unei motivaţii separate, faţă de cea de-a doua care a vizat exclusiv motivul retrocedării unui bun care aparţine domeniului public.
Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei Tribunalului Buzău, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinţei atacate şi pe fond admiterea acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 215 din 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Judecătoriei Pogoanele.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, prin acţiunea introductivă, reclamanta Primăria Comunei B. a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. DD/2004, prin care se dispusese restituirea în natură către D.M.C. a suprafeţei de 5.000 m.p. împreună cu construcţiile aflate pe acesta, imobil situat în satul S., comuna B., motivat de faptul că bunul respectiv face parte din domeniul public al localităţii şi în acest context nu putea fi retrocedat potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.
Din interpretarea disp. art. 129 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează rolul activ al instanţei, coroborat cu art. 84 C. proc. civ., Curtea a stabilit că instanţa are obligaţia de a interpreta adecvat cererea de chemare în judecată, în raport de natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie şi mai departe, de a-şi verifica competenţa materială cu privire la soluţionarea acesteia.
Referindu-se la prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 republicată, s-a stabilit că Tribunalele sunt competente să soluţioneze, în primă instanţă, contestaţia împotriva dispoziţiei emise de deţinătorul imobilului, o atare cale de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptăţite, expres prevăzute de art. 3 din acest act normativ.
În pricina de faţă, a reţinut Curtea, că apelanta, în calitate de unitate administrativ- teritorială, a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. DD/2004, pretinzând că a suferit o vătămare a drepturilor sale legitime prin actul emis de Primar şi nicidecum cu o contestaţie, care să atragă competenţa materială de soluţionare a pricinii în primă instanţă de către Tribunal.
Pe de altă parte, s-a motivat că, atât în practica instanţei supreme cât şi în literatura de specialitate, plecând de la disp. art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a ajuns la interpretarea că dispoziţia emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat şi în atare situaţie competenţa materială a soluţionării cauzei în constatarea nulităţii absolute promovate de reclamantă care invocă încălcarea legii în procedura retrocedării imobilului (aşa cum este cazul de faţă) aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se găseşte nemişcătorul potrivit art. 1 şi art. 13 C. proc. civ.
În raport de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speţă, Tribunalul Buzău a procedat la soluţionarea cauzei cu încălcarea normelor legale imperative ce reglementează competenţa după materie şi în atare împrejurare criticile formulate de apelantă sub acest aspect sunt întemeiate, pronunţând soluţia menţionată în precedent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate pe considerentul că deşi Curtea de Apel Ploieşti a constatat că îi aparţine judecătoriei competenţa de soluţionare a cauzei prima instanţă în mod greşit a dispus trimiterea dosarului spre rejudecare la Judecătoria Pogoanele şi nu la Tribunalul Buzău , instanţă care trebuia să se pronunţe asupra apelului formulat de pârât.
Prin Decizia civilă nr. 8546 din 22 octombrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul promovat de reclamantă, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă motivat de faptul că întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede norme de competenţă diferite, cererea de constatare a nulităţii dispoziţiei de restituire este de competenţa Tribunalului, secţia civilă.
În atare situaţie s-a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a anulat sentinţa Tribunalului şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă Judecătoriei Pogoanele (cu toate că Tribunalul soluţionase corect problema sub aspectul competenţei), fără a soluţiona practic apelul cu care a fost învestită.
Curtea de Apel Ploieşti, examinând sentinţa atacată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:
Având în vedere că existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare, art. 315 C. proc. civ. statuează că, în caz de casare, hotărârile instanţelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În speţa dedusă judecăţii, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 8546 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că aparţine Tribunalului Buzău competenţa de soluţionare a pricinii în primă instanţă, (rezolvându-se astfel problema de drept sub acest aspect), Curtea, ţinând cont de disp. art. 315 C. proc. civ., nu a mai procedat la analiza motivului de apel privind competenţa, întrucât ar însemna să reexamineze o problemă de drept soluţionată de instanţa de recurs, lucru care nu este posibil.
O ultimă critică formulată de reclamantă a pornit de la premisa că, în cauză, greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, deşi nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunea de faţă şi cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 61/2005 al Judecătoriei Pogoanele.
Potrivit textului de lege menţionat anterior, există putere de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi.
Cu privire la îndeplinirea elementelor autorităţii de lucru judecat în pricina de faţă, instanţa a constatat întrunirea cumulativă a identităţii de obiect, cauză şi părţi şi a reţinut că în mod just Tribunalul Buzău a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Împotriva deciziei nr. 127 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamanta Comuna B., prin Primar care a susţinut următoarele motive de nelegalitate:
Hotărârea recurată nu este motivată şi cuprinde motive străine de natura pricinii.
Deşi recurenta a atacat sentinţa pronunţată în fond de Tribunalul Buzău arătând că în mod greşit a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte motivele arătate în cuprinsul hotărârii, acestea sunt străine de natura pricinii.
Astfel, Curtea de Apel a reţinut că există identitate de părţi în ceea ce priveşte Primăria B. şi Comuna B., motivat de faptul că hotărârea pronunţată într-o primă cauză în care a stat în calitate de reclamantă Primăria B. ar fi opozabilă şi Comunei B. întrucât Primăria este o entitate funcţională care acţionează în numele unităţii administrativ teritoriale.
În al doilea rând, hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, deoarece Curtea de Apel Ploieşti nu avea un temei legal pentru a se pronunţa într-un astfel de mod, ceea ce denotă şi o lipsă de analiza mai profundă a speţei, dar şi o forţare nepermisă a legii.
Pe de altă parte, Curtea de Apel stabileşte identitate de obiect între cele două procese, rezumându-se la beneficiul juridic ce se urmărea prin cele două solicitări, însă dacă se dorea o analiză pertinentă a speţei se putea observa că în primul proces iniţiat de Primăria B. cele solicitate evidenţiau o nulitate relativă şi nu una absolută, după cum au fost învestite instanţele, în timp ce în prezenta speţă efectiv este vorba de o constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei Primarului.
Analizând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să fie lipsită de temei legal sau să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legal incidente şi anume art. 315 C. proc. civ.
Aceste prevederi legale statuează pentru instanţa de trimitere obligativitatea conformării acestei instanţe în ceea ce priveşte problema de drept dezlegată. Instanţa care trebuie să rejudece trebuie să procedeze numai în limitele şi în sensul stabilite de prima hotărâre a instanţei superioare, pentru instanţă cauza intrând în putere de lucru judecat. Îngrădirea adusă pentru instanţa de fond care judecă procesul după casare constă în aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate.
Astfel, în mod just instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 8546 din 22 octombrie 2009 că Tribunalul Buzău este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă.
Criticile recurentei Comuna B., prin Primar, privind nemotivarea deciziei în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat nu se justifică. Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată cuprinde atât motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, menţiuni prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Decizia Curţii de Apel Ploieşti conţine o motivare care se referă în concret la criticile formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite, constatând că sunt întrunite cumulativ identitatea de obiect, cauză şi părţi, reglementate de art. 1201 C. civ.
În mod just s-a apreciat şi asupra constatării ca fiind îndeplinită identitatea de obiect între cele două procese, neputând fi primită critica recurentei privind obiectul diferit al celor două pricini - una ce viza constatarea nulităţii absolute şi cealaltă constatarea nulităţii relative a deciziei Primarului Comunei B.
Efectele nulităţii actului juridic avut constau în consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate. Consecinţa efectelor nulităţii constă în lipsa actului juridic civil de efectele constatării normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, exprimată foarte sugestiv prin adagiul „quod nullum est, nullum producit efectum (…)". În ambele cauze, reclamanta a invocat şi solicitat aceleaşi motive care ar fi condus, în opinia sa, la desfiinţarea actului juridic civil lovit de nulitate şi prin aceasta, restabilirea legalităţii.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat şi aplicat dispoziţiile art. 1201 C. civ., constatând ca fiind admisibilă excepţia autorităţii de lucru judecat.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna B., prin Primar împotriva deciziei civile nr. 127 din 14 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3465/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3463/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
