ICCJ. Decizia nr. 3497/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3497/2011
Dosar nr.20743/3/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1230 din 26 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta C.E. şi de intervenientul în interes propriu B.M.G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi SC S. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 Bucureşti la data de 17 noiembrie 2008, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâţii SC S. SA şi Ministerul Industriilor, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 543 mp, precum şi obligarea pârâtelor la respectarea dreptului său de proprietate şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., art. 135 alin. (6) din Constituţie.
Pârâta SC S. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia tardivităţii, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
La dosar s-a depus cerere de intervenţie în interes propriu formulată de B.M.G., cerere având acelaşi petit şi temei juridic ca şi acţiunea introductivă de instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 3334 din 20 martie 2009 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 mai 2009.
Prin încheierea pronunţată la data de 06 iulie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.
La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererilor de revendicare formulate pe calea dreptului comun.
Deliberând asupra excepţiei de inadmisibilitate, tribunalul a constatat următoarele:
În primul rând, tribunalul a reţinut temeiul juridic al cererilor de revendicare, respectiv dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., acesta fiind precizat în mod expres de reclamantă şi de intervenient în cererile formulate.
În raport de temeiul juridic indicat s-a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum se susţine că este cazul în speţă, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este şi situaţia imobilului ce face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiţii, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în speţă, incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice şi juridice pârâte fiind inadmisibilă.
Aceasta este şi interpretarea dată acestor texte de lege de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deşi privea altă materie (respectiv a aplicabilităţii Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speţa de faţă.
S-a reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, principiu prevăzut şi de art. 1 C. civ. şi consacrat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001 are prioritate.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-l, totodată, controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
În consecinţă, în considerentele aceleiaşi decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispoziţiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acţiunilor în restituirea imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet, atât pentru restituirea în natură, cât şi pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceeaşi motivare a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată, exact asupra problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care acţiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin reprezentanţii săi, cât şi situaţia în care acţiunea este formulată în contradictoriu cu succesorii statului.
S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
La punctul doi al Deciziei nr. 33/2008 a fost analizată pe larg, inclusiv prin prisma raportului dintre legea internă, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia în contradictoriu cu dobânditorii de la Stat.
După analizarea diferitelor decizii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie în cauzele privind România, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat, stabilind o regulă, care, fără a fi absolutizată, poate comporta excepţii.
Astfel, regula este că şi în situaţia în care se invocă faptul că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este un remediu efectiv de natură a înlătura neconvenţionalitatea legii speciale - a Legii nr. 10/2001 - „nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale."
Ca situaţie de excepţie, s-a menţionat „că nu se poate aprecia că existenţa Legii 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Prin urmare, pe cale de excepţie, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni admisibilă şi ar trebui analizată pe fond doar în situaţia în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre judecătorească care i-ar recunoaşte dreptul la restituire în natură, aspect imposibil de obţinut în baza Legii speciale nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost legal înstrăinat, situaţie în care instanţa va analiza pe fond preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Nu s-a reţinut în speţă, că reclamanta şi intervenientul s-ar regăsi în situaţia de excepţie, a admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu dobânditorul de la Stat.
Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că aveau un bun şi deci, o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
După ce România a devenit parte prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 03 nr. 0970 din 20 aprilie 1994, titlu de proprietate al pârâtei SC S. SA Bucureşti, acţiune respinsă ca inadmisibilă prin sentinţa civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4033 din 23 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, reclamanţii au folosit calea legii speciale - formularea acţiunii în nulitatea titlului pârâtei, dobândit de la Stat, posibilitate oferită de legea specială pentru a obţine restituirea în natură, acţiune respinsă însă irevocabil.
De asemenea, reclamanta şi intervenientul au mai formulat o acţiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că, în acel dosar, nu au făcut dovada calităţii procesuale active.
Prin urmare, nici în urma acestor procese, reclamanţii nu au obţinut recunoaşterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamanţilor li s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute menţionate mai sus, singura speranţă legitimă era cea a despăgubirilor, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun, asupra căruia deţine şi posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranţa legitimă că, în situaţia în care titlul său este valabil, posesia materială şi titlul vor deveni inatacabil în condiţiile acestei legi, fiind protejată securitatea raporturilor juridice.
Or, a accepta admisibilitatea acţiunii în revendicare şi a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, cu încălcarea legii speciale, care prevede reguli speciale de stabilire a despăgubirilor în aceste cazuri, ar însemna a încălca alt dreptul de proprietate recunoscut.
În concluzie, tribunalul a reţinut că, atâta timp cât reclamanta şi intervenientul nu au un "bun" în sensul Convenţiei sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, o speranţă legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, putând obţine despăgubiri doar în condiţiile acestei legi (reclamanta şi intervenientul formulând de altfel notificare).
Formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a reprezentat un argument al admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Aşa cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei în interesul legii sus - citate, „cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de jurisprudenţa CEDO."
Pentru situaţia în care reclamanţii ar susţine neconvenţionalitatea legii speciale şi faţă de acest aspect admisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, se reţin următoarele:
Pentru situaţia în care neconvenţionalitatea ar consta în imposibilitatea obţinerii bunului în natură, s-a făcut trimitere la argumentele de mai sus.
Pentru situaţia în care neconvenţionalitatea ar consta în faptul că nu există posibilitatea reală a obţinerii despăgubirilor atâta timp cât „Fondul Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-o manieră de natura a duce la realizarea dreptului la despăgubiri, aspect deja constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reţinut că reclamanţii au posibilitatea accesului la justiţie pe calea legii speciale, putând contesta atât dispoziţiile emise, cât şi refuzul de emitere a acestora, sau, eventual, solicita obligarea Statului la plata despăgubirilor la valoarea reală (nu, însă, şi a persoanei juridice care are un titlu recunoscut valabil în justiţie).
De asemenea, faptul că reclamanta şi intervenientul au formulat în cuprinsul petitului şi un capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu a avut drept consecinţă admisibilitatea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, acesta nefiind un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilităţii titlului invocat de aceştia în cadrul acţiunii în revendicare formulate.
S-a menţionat că principiile deciziei în interesul legii menţionate mai sus, au fost preluate în totalitate de Legea nr. 1/2009, lege care stabileşte imposibilitatea restituirii în natură (fie pe calea legii speciale, fie pe calea dreptului comun) a imobilelor valabil înstrăinate.
Prin urmare, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta C.M. şi intervenientul B.M.G.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 352A din 3 iunie 2010, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă C.M. şi de apelantul intervenient în nume propriu B.M.G., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC S. SA şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut, în mod expres, următoarele considerente:
„Este cunoscut că în Codul civil, în vigoare din 1865, cu unele modificări, nu există o definiţie a acţiunii în revendicare.
Totuşi, doctrina şi practica judiciară, de-a lungul anilor a achiesat o asemenea definiţie.
Acţiunea în revendicare are ca principale principii: imprescriptibilitatea, inadmisibilitatea şi insesizabilitatea.
Or, este cunoscut (chiar dacă este o lege specială, Legea nr. 10/2001 cu toate modificările ulteriore) este o lege de reparaţiune invită datorită faptul că în România din 1944 până în 1989, funcţiona alt regim politic cu alte concepte despre proprietatea privată.
Intersectarea Codului civil (art. 480 şi următoarele) cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu are un caracter cum ar fi definit de art. 309 pct. 9 C. proc. civ. al recursului de normă generală şi normă specială.
Nu poate fi făcută distincţie în materia proprietăţii între „dreptul comun" şi legea specială (Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare).
Legea nr. 10/2001 (subliniem) are un caracter reparatoriu.
Aceeaşi lege, nu îngrădeşte acţiunea fostului proprietar de a întemeia acţiunea în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ.
Problema neretroactivităţii legii (pusă în discuţie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă 53/2007) are alte semnificaţie, nu cea argumentată de tribunal.
La fel se pune problema în Decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (în care se face referire la „succesorii statului").
Vorbind de „inadmisibilităţii" se au în vedere de fapt de exemplu de excepţii procesuale (fie de procedural, fie de fond) care au un punct comun o anumită soluţie pe care o va pronunţa instanţa în cazul admiterii acesteia, aceea de a respinge cererea ca inadmisibilă.
Noţiunea de inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Or, analizând deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie invocate de tribunal în argumentare „excepţiei de inadmisibilitate" cât şi practica CEDO (laborios analizată în Decizia apelată), se reţine că, tribunalul nu a făcut un raţionament corect al acestora, cui a analizat pe de o parte ipoteza (imposibilitatea obţinerii bunului în natură sau inexistenţa obţinerii reala de despăgubiri), dar a golit de conţinut dreptul de proprietate (aşa cum a fost reglementat de art. 1865 în Codul Civil român), iar raţionamentul a tins spre, ceea ce s-a arătat, nu vizarea excepţiei ca atare, ci efectul acesteia –respingerea cererii.
Or, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici practica CEDO, nu au arătat explicit acest lucru.
Ca atare, apelul pentru argumentele criticate, ţinând seama de caracterul acţiunii în revendicare (ce nu intră în contradicţie cu deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi practica CEDO şi nici Legea nr. 10/2001) se reţine că greşit cauza nu a fost soluţionată pe fond şi a fost soluţionată pe o excepţie (mai ales când era în discuţie o acţiune în revendicare).
Aşa fiind, găsind motivele de apel întemeiate (cu tot argumentul laborios al primei instanţe), Curtea reţine că nu s-a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, conform art. 207 C. proc. civ., va admite apelul şi va desfiinţa sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe (care vor avea în vedere toate criticile legate de problema acţiunii în revendicare, la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia), pe de o parte şi de soluţia (admitere sau respingere), conform probelor administrate".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S. SA.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Instanţa de apel, în mod arbitrar, nu face decât să opineze pur teoretic cu privire la dreptul proprietarului de a se adresa instanţei pe calea dreptului comun conform art. 480 C. civ., raportat la dreptul de a obţine o reparaţie materială potrivit Legii nr. 10/2001.
În speţă, intimata-reclamantă a folosit, în paralel, ambele căi procedurale.
Astfel, numiţii C.P. şi C.E. s-au adresat instanţei de judecată pe calea dreptului comun conform art. 480 C. civ., proces început în anul 2000 şi soluţionat definitiv şi irevocabil în anul 2008, iar în anul 2001 C.P. s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti şi a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu se înţelege care este finalitatea raţionamentului curţii de apel, câtă vreme singurul argument adus în sprijinul admiterii apelului şi desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, este acela că Legea nr. 10/2001 „nu îngrădeşte dreptul fostului proprietar de a întemeia acţiunea pe art. 480 C. civ.".
Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, se arată că nu s-a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori, în cazul de faţă, instanţa de apel nu a arătat ce anume trebuie să analizeze instanţa de fond, care a realizat un amplu control de legalitate şi temeinicie asupra acţiunii deduse judecăţii.
De asemenea, recurenta pârâtă critică Decizia atacată, deoarece instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor excepţii invocate şi anume:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante C.M., întrucât a depus la dosarul cauzei un certificat de moştenitor care nu precizează la rubrica bunuri imobile care sunt bunurile pe care le moşteneşte şi dacă are calitate în ceea ce priveşte bunul revendicat în procesul de faţă, situat în Bucureşti, sector 3 proprietatea recurentei-intimate S.C S. S.A.
Excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind revendicarea şi nulitatea titlului existând un proces judecat definitiv şi irevocabil cu părţile din acest dosar pe revendicare.
Examinând recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte constată că principala critică adusă hotărârii atacate vizează nemotivarea, respectiv motivarea sumară, lapidară şi contradictorie a acesteia, motivul de nelegalitate astfel invocat, fiind reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În considerentele prezentei decizii, Înalta Curte a redat întocmai motivarea deciziei atacate cu recurs, apreciind că această motivare este de natură a crea convingerea cu privire la eroarea în care s-a aflat instanţa de apel şi cu privire la aprecierea superficială, lacunară a cauzei în ansamblul său.
Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Motivarea sumară şi confuză a hotărârii judecătoreşti, echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie desfiinţată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, situaţie ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Din perspectiva jurisprudenţei europene, motivarea sumară şi lapidară a hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (cauza Albina împotriva României).
Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătoreşti.
În acest sens, părţile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat actele dosarului şi probele administrate. În plus, arătarea considerentelor de drept şi de fapt pe care judecătorul şi-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părţii să aprecieze şansele de succes ale unui recurs.
În speţă, obligaţia de a motiva îmbracă o importanţă deosebită, în condiţiile în care, referirile la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun în materie – art. 480 C. civ., în circumstanţele concrete ale cauzei, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluţiei pronunţate, lipsesc cu desăvârşire.
Lipsa oricărei referiri în Decizia de apel, la motivele de apel, la aspectele invocate de apelanta reclamantă în apel – fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va casa Decizia recurată, trimiţând cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi curte de apel, apreciind că în lipsa motivării, instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei civile nr. 352 A din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3501/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3494/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
