ICCJ. Decizia nr. 3501/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3501/2011
Dosar nr.4096/115/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 213 din 16 februarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 4096/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta M.B.L. şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 110.000 Euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în primă instanţă că părinţii reclamantei, defunctul B.V., decedat la 26 iunie 1988 şi defuncta B.H.R., decedată la 5 mai 1992 au fost strămutaţi din localitatea de domiciliu, respectiv comuna Sasca Montană, jud. Caraş-Severin, în Câmpia Bărăganului, prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951 şi Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1955, pentru simplul fapt că reprezentau o familie înstărită, deţinând 2 case, un restaurant, un cazan pentru făcut ţuică, o gheţărie, o fabrică de cărămidă, precum şi terenuri şi animale şi au fost consideraţi a fi „titoişti".
Totodată, s-a mai reţinut că nici reclamanta şi nici familia sa nu au făcut dovezi, precum că ar fi beneficiat de indemnizaţii atribuite în baza Decretul-lege nr. 118/1990 şi pentru aceasta a solicitat despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 500.000 Euro.
În continuare, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd că se constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951.
De asemenea, tribunalul a reţinut din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, că pentru părinţii reclamantei, strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic, precum şi asupra situaţiei lor materiale. Astfel, părinţii reclamantei au fost nevoiţi, în decurs de câteva ore, sub presiunea şi intervenţia brutală a organelor represive să îşi abandoneze toate bunurile materiale enumerate mai sus şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcaţi şi transportaţi înspre o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul obligatoriu impus au fost debarcaţi în plin câmp, unde nu aveau locuinţă, alimente, apă şi nici asistenţă medicală. Astfel, condiţiile găsite la locul domiciliului forţat au cauzat familiei reclamantei un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Prin strămutarea într-o altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice şi climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci s-a adus o gravă restrângere satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii, atât deportaţilor, cât şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp; de asemenea, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, la comunitatea locală originară şi astfel, au fost afectate integritatea fizică şi psihică a persoanei deportate.
Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de liberate, iar strămutarea, datorită naturii, duratei şi modalităţii de realizare poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situaţia mamei reclamantei.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă la data deportării.
Mai mult decât atât, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
În sfârşit, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi de la viaţa socială şi politică a comunităţii, de la accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, ceea ce a fost de natură să împiedice progresul fiinţei umane şi astfel, date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
S-a mai observat din probele administrate că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii stabilite exclusiv în baza Decretul-lege nr. 118/1990.
În acest context, tribunalul a decis că faţă de prevederile art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum şi art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asociată cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, reclamanta M.B.L. a făcut dovada prejudiciului moral suferit, că aceasta este îndreptăţită să beneficieze de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie, în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009 şi o astfel de reparaţie echitabilă se ridică la suma de 110.000 Euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 230 din 21 iunie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş – Severin şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale la suma de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective. S-a respins în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie Curtea de apel a reţinut următoarele:
S-au respins mai întâi argumentele apelantului – pârât, potrivit cu care părinţii reclamantei, ca victime a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia MAI nr. 200/1951, respectiv Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344/1951, (perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1955) nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.
În această privinţă, curtea, în acord şi cu propria-i jurisprudenţă, a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative care au avut un vădit caracter politic, sancţionator şi sunt de aceea asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei interpretări logico-sistematice şi gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.
Mai mult, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii, textul indicând clar că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată despăgubiri, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Prin urmare, reclamanta M.B.L., în calitate moştenitoare de gradul I a unor persoane strămutate în Bărăgan între 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1955, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 şi art. 5 din lege.
În al doilea rând, curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilităţii obţinerii de daune morale, nu este înlăturat în cazul reclamantei M.B.L., cu atât mai mult cu cât, aceasta nu a cules şi nu culege şi o indemnizaţie stabilită în baza Decretul-lege nr. 118/1990 pentru cei peste 4 ani de strămutare pe care au suferit-o părinţii ei şi, chiar dacă aceasta i-ar fi fost acordată, respectiva indemnizaţie ar fi avut un caracter exclusiv patrimonial.
Pe de altă parte, însă, curtea a constatat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite şi acordate în beneficiul reclamantei de către prima instanţă.
Astfel, curtea recunoaşte, din ansamblul materialului probator, suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricţiile, restrângerile de liberate şi umilinţele la care au fost supuşi părinţii reclamantei şi suferinţa acesteia din urmă, derivată din acest fapt, totuşi, aşa cum constant a decis şi Curtea de la Strasbourg, în privinţa acordării daunelor morale, (cazul Kudla vs. Polonia), cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit şi o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferinţa fizică şi psihică a persoanelor deportate şi a urmaşilor acestora, curtea a constatat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât, indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă şi nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă şi implică întotdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare şi, din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, curtea a constatat că 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective reprezintă o compensaţie echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan a părinţilor reclamantei, coroborat şi cu faptul că aceasta nu a primit şi o indemnizaţie lunară permanentă în baza Decretul-lege nr. 118/1990.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş Severin împotriva sentinţei civile nr. 213 din 16 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea reclamantei M.B.L. şi a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale la care va fi obligat pârâtul, la suma de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, astfel că a respins restul pretenţiilor reclamantei, indicate de aceasta la suma de 500.000 Euro, potrivit acţiunii introductive de instanţă.
De asemenea, a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., întrucât apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.B.L. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin invocă faptul că Decizia civilă nr. 230 din 21 iunie 2010 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speţă, părinţii reclamantei nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951 se poate constata că părinţii reclamantei au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
De asemenea, se susţine că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
În susţinerea celor de mai sus, se invocă şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantei, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
O altă critică vizează faptul că suma acordată de instanţă prin Decizia civilă nr. 230 din 21 iunie 2010, de 10.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană , valori care se referă la existenţa fizică a omului la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale instanţa de judecata trebuie sa ţină cont şi de criteriul echităţii. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
In privinţa prejudiciului moral, instanţa de judecată apreciază de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească sau dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
La acţiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenta prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Recursul declarat de reclamanta M.B.L. vizează, în esenţă, suma acordată cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta şi familia sa, sumă pe care o consideră nejustificat de mică.
Astfel, din considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanţa de apel a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile.
Prin urmare, la cuantificarea sumei ce se acordă instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând în repetate rânduri că cea mai în măsură să cuantifice un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză.
Or, tocmai o satisfacţie echitabilă şi justă a avut în vedere instanţa de fond, care a analizat în mod corect situaţia de fapt, particulară, în care s-a aflat familia recurentei, având în vedere toate circumstanţele cauzei.
Au fost dovedite de probele administrate în cauză, situaţia materială prosperă deţinută anterior deportării, condiţiile în care s-au petrecut evenimentele, prin îmbarcarea în puterea nopţii, în decurs de câteva ore, sub intervenţia brutală a unităţilor de partid, miliţie şi jandarmi, în vagoane de marfă şi transportarea spre o destinaţie necunoscută mai multe zile (cca. o săptămână), condiţiile de trai din Bărăgan, care sunt de notorietate de altfel, total improprii, obligarea practic la muncă forţată, limitarea libertăţii de mişcare, deposedare practic de bunurile deţinute, care au fost distruse ori sustrase, inclusiv casa de locuit, etc.
Având în vedere cele învederate, se solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la prima critică formulată prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi anume, aceea că instanţele de fond şi apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situaţia de fapt reţinută, măsura dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului neputând fi asimilată unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Astfel, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] şi a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4].
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât şi de întregul conţinut al acestuia.
Asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic condamnărilor cu acelaşi caracter presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material şi moral persoane persecutate politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989.
Interpretarea adoptată de instanţa de apel este impusă şi de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică şi persoanelor beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999, acte normative care se referă şi la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai la cele condamnate politic.
Prin urmare, critica formulată prin primul motiv de recurs este neîntemeiată.
Referitor la cea de-a doua critică formulată prin recursul pârâtului, critică ce vizează faptul că suma acordată de instanţă prin Decizia atacată, de 10.000 Euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este fondată.
În art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea concretă a prejudiciului moral.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, proporţionalitatea, criterii ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge, însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată îndreptăţirea reclamantei la o compensaţie echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Câmpia Bărăganului a părinţilor acesteia, având în vedere şi cu faptul că nu a primit şi o indemnizaţie lunară permanentă în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că recursul pârâtului este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
Cât priveşte recursul declarat de reclamanta M.B.L., Înalta Curte a reţinut ca fiind întemeiate criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, astfel că, asemenea critici fiind formulate, deopotrivă, de ambele părţi în cauză, le va analiza deodată în considerentele ce succed.
Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „preţului" suferinţei psihice, care nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului, precum şi ale implicaţiei acestuia pe planul vieţii personale, sociale şi/sau profesionale ale persoanei care invocă existenţa prejudiciului.
Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mişcare şi de exprimare, onoarea, reputaţia, imaginea în societate şi în familie a persoanei respective.
Prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinţii reclamantei, s-a adus o atingere serioasă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora şi ale reclamantei ulterior, aspect care rezultă şi din depoziţiile martorilor audiaţi în proces, T.C. şi P.E., iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, de vreme ce au avut de suportat, atât pe perioada deportării, cât şi ulterior, o serie de consecinţe.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte, operând, practic, cu aceleaşi criterii ale echităţii şi proporţionalităţii, va stabili cuantumul acestora pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecinţele negative suferite de reclamantă pentru o măsură pe care actuala lege o consideră cu caracter politic.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, s-a apreciat că o sumă de 500 Euro pentru fiecare lună din cele 54 de luni de deportare, la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate reclamantei prin măsura politică, care corespunde exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi admis, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi hotărârea va fi modificată în parte în sensul că va fi stabilit cuantumul despăgubirilor pentru daune morale la 27.000 Euro.
Se vor păstra celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.B.L. împotriva deciziei civile nr. 230 din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că stabileşte cuantumul despăgubirilor la suma de 27000 Euro.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva aceleaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3502/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3497/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
