ICCJ. Decizia nr. 3550/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3550/2011
Dosar nr.7130/3/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanţii P.C. şi P.F.M. au solicitat, în contradictoriu cu intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pe calea contestaţiei prevăzută de Legea nr. 10/2001, anularea Dispoziţiei nr. 9431 din 16 ianuarie 2008, prin care le-a fost respinsă cererea având ca obiect restituirea in natură a terenului în suprafaţă de 9000 mp situat în Bucureşti, cu intrarea din şos. Bucureşti - Ploieşti sector 1.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că terenul a aparţinut autorilor lor, V.D. şi V.R., care l-au dobândit prin actul de vânzare - cumpărare din 26 octombrie 1952, ulterior fiind preluat de stat în mod abuziv, fără nici un titlu legal.
Au mai arătat reclamanţii că, deşi o dată cu notificarea formulată au depus toate actele doveditoare în sprijinul susţinerilor lor, în mod nejustificat intimata le-a respins cererea de restituire în natură a terenului cu motivarea că nu a fost dovedită.
Prin sentinţa civilă nr. 1386 din 1 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că actul de vânzare cumpărare pe care reclamanţii îl invocă în susţinerea cererii lor nu reprezintă un titlu de proprietate valabil al autorilor acestora, nefiind încheiat în forma autentică prevăzută de dispoziţiile Decretului nr. 221/1950 în vigoare la acea dată aşa încât, reclamanţii nedovedind dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului solicitat, în mod legal intimata a respins notificarea formulată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel contestatorii, ce a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 74 A din 9 martie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:
Conform prevederilor art. 1 lit. e) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498 din 18 aprilie 2003, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde îndreptăţită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) şi art. 22 din lege.
Totodată, în baza prevederilor art. 22 din lege, contestatorilor le revenea obligaţia de a anexa notificării formulate şi actele de proprietate cu privire la imobil, precum si pe cele care atestă dovada calităţii de moştenitor.
În cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, legiuitorul a stabilit însă o sferă mai largă a actelor doveditoare a dreptului de proprietate, acestea nefiind limitate la fel ca în dreptul comun la înscrisuri translative de proprietate. Astfel, conform prevederilor art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această materie s-a dat eficienţă juridică şi unor alte acte juridice care atestă calitatea de moştenitor sau deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită la data preluării abuzive, printre acestea enumerându-se, fără caracter limitativ extrasele de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, precum si orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă faptul că bunul aparţinea persoanei respective.
Curtea a apreciat că înscrisurile depuse de contestatori la momentul formulării notificării nu fac dovada existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză în patrimoniul autorilor acestora, la momentul preluării bunului.
Astfel, actul sub semnătură privată încheiat de autorii contestatorilor la 24 octombrie 1952 nu reprezintă un act translativ de proprietate, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 22.1 lit. a) din HG 498/2003, nefiind respectată cerinţa încheierii actului în formă autentică, cerinţă prevăzută de lege ad validitatem, astfel încât înscrisul nu poate face dovada dreptului de proprietate.
În cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui act de preluare, astfel încât nu operează nici prezumţia relativă instituită conform prevederilor art. 24 din lege în favoarea persoanelor îndreptăţite, în sensul că persoana individualizată în actul normativ deţine imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuţie măsura preluării abuzive.
Prin urmare, s-a considerat nefondată critica prin care s-a susţinut necesitatea analizei decretului de expropriere, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada preluării bunului în baza unui astfel de act normativ.
Contestatorii nu au administrat alte probe din care să rezulte deţinerea proprietăţii asupra bunului de către autorii acestora la momentul preluării abuzive, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 22.1 lit. d) din HG 498/2003, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 22 din Legea 10/2001.
Nefiind dovedită existenţa dreptului de proprietate in patrimoniul autorilor reclamanţilor la momentul preluării bunului, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu a fost îndeplinită cerinţa prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 din lege, respectiv dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii P.C. şi P.F.M.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au formulat următoarele critici:
1. Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin HG nr. 498 din 18 aprilie 2003.
După ce s-a reţinut că autorul petenţilor-notificatori a dobândit imobilul ce face obiectul cererii de restituire printr-un înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1952, deşi la acel moment era în vigoare Decretul nr. 221/1950 ce reglementa obligativitatea încheierii acestor înscrisuri în formă autentică, se conchide că „actul este lovit de nulitate absolută ".
În întreg ciclul procesual, inclusiv în procedura administrativă, nu s-a formulat nici o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 24 octombrie 1952 între vânzătorul I.A.N. şi cumpărătorul D.V., după cum nu s-a invocat de către vreun participant procesual („parchet, sfat popular sau de orice parte interesată, conform art. 4 din Decretul nr. 221/1950") ori din oficiu excepţia nulităţii absolute a acestui act juridic.
Instanţa de judecată a apelului şi cea a fondului au aplicat greşit art. 22.1. lit. a) din Normele Metodologice, ignorând voinţa legiuitorului care a extins sfera înscrisurilor ce pot fi utilizate în probaţiune în această materie specială.
Înscrisul sub semnătură privată este translativ de proprietate întrucât transmiterea dreptului real de proprietate se putea face şi în 1952, când nu exista Decretul nr. 221/1950, în baza art. 1295 alin. (1) C. civ.
Ţinând seama de acest text de lege, se constată că, potrivit înscrisului sub semnătură privată denumit „act de vânzare-cumpărare" există „învoiala" dintre vânzător şi cumpărător (autorul co-reclamanţilor) cu privire la lucrul vândut şi, de asemenea, există dovada că preţul s-a plătit de către cumpărător vânzătorului, ceea ce înseamnă că s-a probat în mod adecvat existenţa dreptului de proprietate.
3. Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii şi în sensul aplicării art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa apelului a motivat că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui act de preluare, astfel încât nu operează nici prezumţia relativă instituită conform prevederilor art. 24 din lege în favoarea persoanelor îndreptăţite, în sensul că persoana individualizată în actul normativ deţine imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-apus în execuţie măsura preluării abuzive.
În cauză, în cadrul procedurii administrative, s-a administrat proba cu expertiză tehnică topografică extrajudiciară, solicitată de Prefectura Municipiului Bucureşti şi de Comisia de Aplicare a Legii fondului funciar.
În acest mijloc de probă, atestă că „Terenul proprietatea doamnei P.F.M. şi a domnului P.C. poate fi identificat conform planului parcelelor de la Arhivele Naţionale, şi a planului topografic eliberat de către Direcţia cadastru a P.M.B. ", apoi sunt arătate vecinătăţile acestui teren.
La finalul raportului de expertiză se atestă indubitabil că terenul este proprietatea P.F.M. şi P.C., are o suprafaţă totală de 8.800 mp şi se află în perimetrul Institutului de cercetări horti-viticole, este liber şi nu este afectat de lucrări de sistematizare. In partea de sud a terenului începe o plantaţie de pomi fructiferi tineri.
Astfel spus, există probe care probează întinderea dreptului de proprietate.
4. Instanţele au aplicat greşit şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor nu a fost invocată niciodată, iar dacă aceasta ar fi fost realitatea, soluţia era de respingere a contestaţiei iniţiale ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă (fără calitatea de persoană îndreptăţită).
Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanţilor, iar în temeiul art. 296 fraza I, teza II C. proc. civ. schimbarea în tot sentinţei tribunalului, iar pe fond, admiterea contestaţiei, cu obligarea intimaţilor - pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea drepturilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul (sau autorul său) să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, translativ sau declarativ, şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Ţinând seama de contextul perioadei incidente actului normativ arătat, legiuitorul a constituit o prezumţie relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptăţite prin art. 24, în sensul că în absenţa unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deţinut imobilul sub nume de proprietar, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuţie măsura preluării abuzive.
Aşadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestatori reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege şi dacă dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 24 din lege au fost corect aplicate de instanţă.
Deoarece textul nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în punctul 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007, în conformitate cu care, prin acte doveditoare se înţelege orice acte translative de proprietate, extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, acte sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, expertize judiciare sau extrajudiciare sau orice alte înscrisuri de care persoana îndreptăţită înţelege să se folosească în dovedirea cererii sale.
În raport de aceste dispoziţii legale, în mod corect a reţinut curtea de apel că actul sub semnătură privată încheiat de autorii contestatorilor la 24 octombrie 1952 nu reprezintă un „act doveditor" al dreptului de proprietate, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007, nefiind respectată cerinţa încheierii actului în formă autentică, cerinţă prevăzută de lege ad validitatem.
Este adevărat că la data încheierii actului sub semnătură privată era în vigoare art. 1295 C. civ., astfel cum susţin recurenţii, însă la aceeaşi dată era în vigoare şi Decretul nr. 221/1950, care în art. 2 prevedea că „împărţirile sau înstrăinările intre vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R., (…) nu se pot face decât prin acte autentice si cu autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv."
Pe de altă parte, la data formulării pretenţiei privind restituirea imobilului, dispoziţiile din art. 23.1 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 care, constituind norma specială, se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile codului civil, prevăd expres că în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate sunt incluse actele sub semnătură privată, însă numai cele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950.
Aşa fiind, întrucât înscrisul prezentat de reclamanţi nu respectă cerinţa formei autentice, impusă ca o condiţie ad validitatem, acesta nu poate face dovada dreptului de proprietate, astfel că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că aceştia nu au prezentat un titlu de proprietate valabil.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia expertiza tehnică topografică efectuată în faza procedurii administrative ar constitui o dovadă a dreptului de proprietate al recurenţilor, întrucât expertiza constituie un mijloc de probă, având ca obiectiv „identificarea terenului şi determinarea suprafeţei de teren prevăzută în actul de vânzare cumpărare din 24 octombrie 1952" (fila 137, dosar fond) şi, ca atare, nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios.
În sfârşit, ultimul motiv de recurs este de asemenea nefondat.
Recurenţii fac confuzie între calitatea procesuală activă şi calitatea de persoane îndreptăţite, susţinând că „în cauză nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar dacă ar fi fost invocată, soluţia era de respingere a contestaţiei iniţiale ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă (fără calitatea de persoană îndreptăţită)".
Calitatea procesuală activă reprezintă identitatea între persoana reclamantului si cel care este titular al dreptului, constituind una din condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii, iar calitatea de „persoană îndreptăţită" reprezintă calitatea conferită persoanei care îndeplineşte anumite condiţii, prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.
În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, numai persoana care se pretinde îndreptăţită la măsurile reparatorii în temeiul acestui act normativ poate contesta dispoziţia sau Decizia de respingere a notificării, deci numai această persoană poate avea calitate procesuală activă.
În speţă, conformându-se acestor dispoziţii legale, reclamanţii au contestat dispoziţia emisă de intimată, prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, reclamanţii au calitate procesuală activă, chiar dacă nu au putut dovedi dreptul de proprietate lor de proprietate asupra imobilului litigios în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi, implicit calitatea de persoană îndreptăţită, motiv pentru care nici această susţinere nu poate fi primită.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C. şi P.F.M. împotriva civile nr. 74/A din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3678/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3511/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
