ICCJ. Decizia nr. 3569/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3569/2011
Dosar nr. 33165/3/2009
Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 12 august 2009 sub nr. 33165/3/2009 reclamanta SC T. Moldova SRL a chemat în judecată pârâta SC M.A.N.R. România SRL solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 71.808 Euro, plătibili în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii, sumă ce reprezintă contravaloarea debitului, la care să se adauge actualizarea cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective faţă de data scadenţei obligaţiei de plată a sumei în lei, la plata dobânzii comerciale calculată conform art. 43 C. com. şi O.G. nr. 9/2999; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 6874 din data de 8 iunie 2010, Tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 6874 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a declarat apel SC T. Moldova SRL.
Prin decizia comercială nr. 148 din 29 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC T. MOLDOVA SRL prin lichidator judiciar SC L.C.D. SPRL în contradictoriu cu intimata pârâtă SC M.A.N.R. ROMÂNIA SRL Bucureşti.
A fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că s-a admis în parte cererea, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 71.808 EURO în echivalent lei la cursul BNR de la data plăţii şi dobânda legală calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată 17 august 2009 şi până la plata integrală a sumei.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de actualizare a creanţei cu indicele de inflaţie.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că prin clauzele contractuale părţile nu au făcut altceva decât să prevadă în contract efectele condiţiei suspensive stabilite de lege.
S-a mai reţinut că părţile au stabilit că vânzătorul va proceda la comandarea echipamentului numai după îndeplinirea celor două cerinţe, tocmai pentru ca în ipoteza în care acestea nu s-ar îndeplini să nu fie prejudiciat.
Împotriva deciziei comerciale nr. 148 din 29 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs SC M.R. România SRL invocând ca motive de nelegalitate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că: analizând considerentele deciziei recurate consideră că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile contractului de vânzare-cumpărare nr. MV 3479/2 respectiv art. 3.1 şi mai mult decât atât a nesocotit efectele contractului, astfel cum acestea au fost antamate prin voinţa liber exprimată a părţilor la data încheierii actului juridic civil. Recurenta mai arată că a accepta argumentaţia instanţei de apel potrivit căreia prevederile art. 3.1 din contract ar reprezenta o condiţie suspensivă, ar însemna să legitimeze ideea că preţul, un element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare ar putea fi prevăzut sub condiţie, în cazul neîndeplinirii acesteia operând o recalificare a operaţiunii juridice. Or, o astfel de interpretare este contrară voinţei liber exprimate a părţilor care operând în calitate de subiecte de drept comercial, au înţeles să încheie un act juridic cu titlu oneros prin care să transfere dreptul de proprietate asupra echipamentelor în schimbul preţului ce urma să fie achitat în trei tranşe.
Recurenta a invocat şi excepţia prescripţiei extinctive arătând că dreptul la acţiune a SC T. Moldova SRL s-a născut la 21 iunie 2007, data decontării avansului astfel că termenul de prescripţie s-a împlinit la 21 iunie 2010.
Intimata SC T. Moldova SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de motivele invocate şi având în vedere art. 137 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Potrivit art. 3 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, termenul de prescripţie extinctivă de trei ani începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune. În prezenta cauză dreptul la acţiune s-a născut la data de 21 iunie 2007 (data plăţii avansului), iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 12 august 2009.
Este adevărat că art. 16 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea, însă doctrina a precizat cererea de chemare în judecată produce efect întreruptiv dacă aceasta este efectivă, adică cu scopul de a fi admisă.
Cu alte cuvinte prescripţia se întrerupe în mod provizoriu de la data introducerii cererii până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Faţă de efectul întreruptiv provizoriu şi faţă de faptul că în speţă cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul general de prescripţie şi cu scopul de a fi admisă rezultă că recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 16 alin. final din Decretul nr. 167/1958.
Motivul de modificare al art. 304 pct. 8 C. proc. civ . invocat de către recurentă se referă la situaţia în care deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanţa îi schimbă „natura” ori „înţelesul”.
Nu în ultimul rând prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ . se invocă de fapt încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Din această perspectivă şi nu în ultimul rând din perspectiva criticii hotărârii recurate se reţine că litigiul pune în discuţie clauza înscrisă în art. 3.1 din contractul nr. MV 3479/2 din 15 februarie 2007, adică dacă clauza menţionată în art. 3.1 reprezintă o condiţie suspensivă sau o clauză referitoare la modul de executare al contractului.
Clauza contractuală prevăzută în art.3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. MV 3479/2 din 15 februarie 2007 se referă la aspectul că „ambele părţi agreează faptul că echipamentele vor fi comandate după ce va fi primit avansul de 10% şi după ce vânzătorul va primi din partea instituţiei finanţatoare a cumpărătorului confirmarea scrisă asupra disponibilităţii finanţării către aceasta”.
Din interpretarea acestei dispoziţii convenţionale reiese că părţile litigante au prevăzut cele două cerinţe cumulative respectiv, de plată a avansului şi de obţinere a finanţării, fără a stabili vreo sancţiune contractuală pentru neîndeplinirea lor ceea ce este de esenţa condiţiei suspensive deosebind-o de o obligaţie ce ţine de executarea contractului.
Potrivit art. 1017 C. civ., obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţionată nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.
Cu alte cuvinte, condiţia suspensivă este condiţia până la îndeplinirea căreia însăşi existenţa obligaţiei este suspendată, consolidându-se în mod retroactiv prin îndeplinirea condiţiei.
Faţă de faptul că părţile litigante au stabilit că vânzătorul va proceda la comandarea echipamentului numai după îndeplinirea celor două condiţii (plata avansului şi obţinerea finanţării) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel în mod corect a reţinut că articolul 3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. MV 3479/2 din 15 februarie 2007 reprezintă o condiţie suspensivă, astfel că decizia atacată este protejată de critica recurentei şi în consecinţă motivul de nelegalitate al punctului 8 din art. 304 C. proc. civ . nu este incident.
Referitor la al doilea motiv de recurs, cel întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recurenta nu arată în mod concret ce dispoziţii legale a încălcat sau a aplicat greşit instanţa de apel, cunoscut fiind faptul că potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Doctrina a statuat că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a aplicat dispoziţiile legale incidente cauzei, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit.
Faţă de faptul că recurenta nu a indicat textul de lege încălcat sau aplicat greşit de către instanţa de apel ci în cadrul acestui motiv de nelegalitate a criticat decizia tot din perspectiva art. 3.1 din contractul de vânzare-cumpărare aspect ce a fost analizat în cadrul motivului de nelegalitate al pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 137 C. proc. civ., art. 3, art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M.R. ROMÂNIA SRL împotriva deciziei comerciale nr. 148 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3571/2011. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3568/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
