ICCJ. Decizia nr. 3583/2011. Civil. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3583/2011

Dosar nr. 60/3/1999

Şedinţa publică din 29 aprilie 2011

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 08 octombrie 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 60/3/1999, ca urmare a disjungerii dispusă prin sentinţa civilă nr. 958 din 10 septembrie 1999, pronunţată de acelaşi Tribunal în Dosarul nr. 962/1999, reclamanta A.C. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâte cu foştii chiriaşi ai imobilului situat în Bucureşti, strada L.C.

La data de 08 mai 2008, reclamanta a depus cerere de modificare şi precizare a acţiunii în nulitate, formulată iniţial la data de 10 septembrie 1999. Modificarea a constat în chemarea în judecată, ca pârât, a Municipiului Bucureşti, iar precizarea a fost făcută în sensul că intervenienţii în interes propriu din dosarul iniţial de revendicare sunt pârâţi în acţiunea în nulitate, în calitatea lor de cumpărători în contractele de vânzare-cumpărare atacate, aceştia fiind D.F., D.M., M.C., M.E.I., S.M., S.A.A., L.D., S.C.L., S.A., I.C., Z.V.V., Z.D.L., P.O., P.V., A.F. şi C.I.

Prin sentinţa civilă nr. 1396 din 02 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea în nulitate, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că imobilul litigios a fost proprietatea autorului reclamantei, C.P.N., de la care a fost preluat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950; preluarea operată de stat a fost nelegală deoarece, în calitate de diplomat, proprietarul imobilului era exceptat de la naţionalizare.

Cu toate acestea, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat în baza Legii nr. 112/1995 sunt valabile, fiind încheiate cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din acest act normativ şi cu bună-credinţă, în condiţiile în care, la data înstrăinării, imobilul era deţinut de vânzător şi nu existau elemente care să ateste faptul că acesta nu ar avea însuşirile cerute de lege pentru a putea transmite cumpărătorilor proprietatea asupra apartamentelor vândute.

Astfel, nu există nicio dovadă din care să rezulte că pârâţii ar fi fost avizaţi în privinţa intenţiei reclamantei de a revendica imobilul, iar lipsa oricărui demers al acesteia pentru retrocedarea imobilului, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, atestă faptul că orice diligenţe ar fi întreprins cumpărătorii, nu ar fi avut cum să cunoască o altă situaţie juridică a bunului decât cea de imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ indicat în art. 1 din HG nr. 20/1996 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Susţinerea reclamantei, în sensul că notorietatea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate în baza Decretului nr. 92/1950 ar înlătura buna-credinţă cumpărătorilor, a fost înlăturată, motivat de faptul că subdobânditorii, la momentul cumpărării, nu aveau calitatea să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci erau obligaţi doar să depună diligenţe pentru a cunoaşte dacă statul avea titlu.

Cum, în speţă, imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar reclamanta nu a notificat pârâţilor intenţia de retrocedare a imobilului, Tribunalul a apreciat că buna-credinţă a pârâţilor este lipsită de orice culpă sau îndoială, atât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât şi în cazul celor încheiate în baza Legii nr. 4/1973, astfel că aceste contracte îndeplinesc condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Tribunalul a apreciat că aceasta este irelevantă în acţiunea în nulitate dedusă judecăţii, întemeiată pe art. 948 C. civ., unde instanţa este sesizată numai cu verificarea condiţiilor de valabilitate a actelor de înstrăinare; jurisprudenţa invocată de reclamantă se referă la privarea de bun şi respectarea dreptului de proprietate privată, aspecte ce ar putea fi analizate într-o acţiune având ca obiect compararea titlurilor de proprietate opuse de către părţi.

Cu privire la neseriozitatea preţului, invocată de reclamantă drept cauză de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că preţul vânzării a fost determinat de părţi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aşa încât nu poate fi considerat neserios în condiţiile art. 1303 C. civ. De altfel, anularea unui contract de vânzare-cumpărare pentru leziune o poate invoca numai lezatul, dacă este minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Împotriva sentinţei susmenţionate a declarat apel moştenitoarea reclamantei decedate, S.M.J. Prin Decizia civilă nr. 213/A din 22 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii apelului, invocată de intimatul C.I.; a respins, ca lipsite de interes, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei de calitate procesuală activă, invocate de intimata S.C.L.; a respins, ca lipsită de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimatul A.F.; a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi lipsei de interes, invocate de intimaţii D.F., D.M.O., M.C. şi M.I.E.; a luat act de renunţarea apelantei-reclamante la judecarea apelului în contradictoriu cu intimaţii-intervenienţi I.C., Z.V.V., Z.D.L., S.C.L. şi A.F.; a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intimaţii-intervenienţi S.A., D.F., D.M.O., S.M., S.A.A., D.R., P.O., P.V., C.I., L.D., M.C. şi M.I.E.

În motivarea soluţiei, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Excepţia tardivităţii apelului este neîntemeiată, deoarece prin moartea reclamantei iniţiale, intervenită după pronunţarea sentinţei, dar mai înainte de comunicarea acesteia, termenul de apel s-a întrerupt, conform art. 285 alin. (1) C. proc. civ.; termenul de apel nu a început să curgă din nou, în condiţiile în care nu s-a făcut o nouă comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, aşa cum prevede art. 285 alin. (2) C. proc. civ.

Excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei sunt lipsite de interes, atâta timp cât apelanta-reclamantă a renunţat la judecarea apelului împotriva intimatei care a invocat aceste excepţii.

Aceiaşi soluţie se impune şi cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât A.F., deoarece apelanta-reclamantă a renunţat la judecată şi în contradictoriu cu acest intimat.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost argumentată de intimaţii-pârâţi D. şi M. pe existenţa deciziei civile nr. 580R din 14 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi deciziei civile nr. 809 din 19 aprilie 2007, prin care s-au respins irevocabil acţiunile în revendicare formulate de autoarea apelantei împotriva acestora cu privire la aceleaşi apartamente. Excepţia este neîntemeiată, deoarece între acţiunile soluţionate prin deciziile irevocabile enunţate şi cea din prezentul litigiu nu există identitate de obiect şi cauză.

Neîntemeiată este şi excepţia lipsei de interes, invocată de aceiaşi intimaţi-pârâţi şi argumentată pe ideea că apelanta-reclamantă nu ar mai avea interes să solicite constatarea nulităţii contractelor lor de vânzare-cumpărare, cât timp prin hotărârile irevocabile menţionate anterior au fost respinse acţiunile sale privind revendicarea imobilelor dobândite prin aceste acte. Apelanta-reclamantă are interes în a solicita instanţei să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, chiar dacă anterior i s-au respins acţiunile privind revendicarea apartamentelor ce făceau obiectul acestor contracte deoarece, în ipoteza admiterii acţiunii în nulitate, nu ar mai exista temei juridic pentru continuarea posesiei intimaţilor-pârâţi asupra imobilului.

Pe fond, s-a reţinut că apelul poartă asupra nelegalităţii şi netemeiniciei soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii în nulitate faţă de intimaţii-pârâţi D., M., P., L., S. şi C., apelanta-reclamantă renunţând la judecarea apelului faţă de ceilalţi intimaţi-pârâţi.

Din probele administrate a rezultat că intimaţii-pârâţi D.D. şi D.F. ocupă parte din imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1973, încheiat în baza Legii nr. 4/1973, restul intimaţilor-pârâţi deţinând locuinţe situate în acelaşi imobil, în baza unor acte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În analiza valabilităţii contactelor de vânzare-cumpărare ale intimaţilor-pârâţi, inclusiv al intimaţilor D., instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile speciale cuprinse în art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Acest text de lege reglementează regula nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile trecute în patrimoniul statului fără titlu valabil, dar şi o excepţie de la această regulă, respectiv cazul în care actul de înstrăinare s-a încheiat cu bună credinţă.

Buna credinţă a intimaţilor-pârâţi a fost în mod corect reţinută de instanţa de fond, în condiţiile în care, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare, titlul statului nu era contestat, iar din probele administrate nu a rezultat ca pârâţii să fi cunoscut sau să fi putut cunoaşte, prin diligenţe proprii, intenţia autoarei reclamantei de revendicare a imobilului.

Dimpotrivă, la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, se înregistrase la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cererea nr. RR din 18 iulie 1997, prin care autorul reclamantei, R.A.C., solicita în baza acestei legi acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil preluat de stat.

Devreme ce Legea nr. 112/1995 permitea acordarea de despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora doar pentru imobilele trecute în patrimoniul statului cu titlu valabil, cererea înregistrată de autorul reclamantei nu putea fi interpretată altfel decât ca o recunoaştere din partea acestuia a valabilităţii titlului statului asupra imobilului, venind să întărească convingerea intimaţilor-pârâţi cu privire la calitatea vânzătorului de adevărat proprietar al bunului înstrăinat şi să susţină, implicit, buna lor credinţă la momentul încheierii actelor lor de vânzare-cumpărare.

Faptul că această cerere nu fusese soluţionată până la momentul încheierii contractelor în baza Legii nr. 112/1995 şi ulterior, până la apariţia Legii nr. 10/2001, nu poate reprezenta un motiv de nulitate a respectivelor contracte, cu atât mai mult cu cât despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu pot fi acordate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a fost deja declanşată de autoarea apelantei.

 La dosar au fost depuse copii de pe cererile de cumpărare a apartamentelor formulate de intimaţii-pârâţi (mai puţin intimaţii D.), iar pe verso-ul acestora se regăsesc mai multe vize întocmite de instituţiile abilitate, care dovedesc demersurile făcute de aceştia la momentul cumpărării în vederea lămuririi situaţiei juridice a locuinţelor pe care doreau să le cumpere, critica formulată în acest sens fiind nefondată.

Mai mult decât atât, s-au depus la fond Decizia civilă nr. 580R din 14 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi Decizia civilă nr. 809 din 19 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care, respingându-se acţiunile în revendicare formulate de autoarea apelantei împotriva intimaţilor-pârâţi D. şi M., s-a reţinut buna credinţă a acestora la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare.

Nefondată este şi critica prin care se susţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond ar încălca dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, care interzic înstrăinarea în baza acestei legi a imobilelor declarate monumente istorice.

Din adresa eliberată la data de 11 noiembrie 1996 de Direcţia Generală Patrimoniu Naţional - Direcţia Monumentelor Istorice rezultă că, la acea dată, imobilul în litigiu se înscria în categoria imobilelor „bunuri culturale comune" şi putea fi vândut chiriaşilor, conform Legii nr. 112/1995 şi HG nr. 632/1996.

Faptul că ulterior acest imobil a fost clasat monument istoric, fiind nominalizat în Lista Monumentelor Istorice din Municipiul Bucureşti, actualizată, aprobată prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii şi cultelor şi publicată în M. Of. al României abia la 16 iulie 2004, nu este de natură să atragă nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de către intimaţii-pârâţi în anii 1996 şi 1997, pentru fraudă la lege. Aceasta deoarece, pentru constatarea nulităţii absolute a unui act de vânzare-cumpărare este necesar ca motivul de nulitate invocat să fi existat la data încheierii actului.

De asemenea, este nefondată şi critica potrivit căreia, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. II din Decretul nr. 50/1992, art. 480 C. civ., Constituţiei şi practica Convenţiei Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 au fost în mod corect interpretate şi aplicate de instanţa de fond atunci când, verificând legitimarea procesuală a reclamantei, a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului acesteia şi a fost trecut în proprietatea statului abuziv, deşi titularul dreptului de proprietate era exceptat de la naţionalizare, fiind diplomat.

În ce priveşte dispoziţiile art. 480 C. civ., ca şi cele prevăzute în Constituţia României de la 1948, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu pot fi aplicate, neavând relevanţă juridică în soluţionarea prezentei acţiuni, ce are ca obiect constatarea nulităţii actelor de vânzare-cumpărare şi nu revendicarea imobilului.

Cu aceeaşi motivare a fost înlăturată şi susţinerea reclamantei întemeiată pe practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Raţionamentul instanţei de fond este corect, toate aceste dispoziţii legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată neavând relevanţă în analiza prezentei acţiuni, ce are ca obiect verificarea legalităţii actelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi şi nu a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă şi intervenienta S.C.L.

I. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. În mod nelegal, prin Decizia recurată, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractelor pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Cererea pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost înaintată Tribu­nalului în septembrie 1999, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, aşa încât soluţionarea ei nu se putea face prin raportare la această lege, ci la temeiul de drept indicat în cuprinsul său.

Motivul de nulitate invocat prin acţiune, frauda la lege, a fost dovedit prin încheierea actelor juridice de înstrăinare de către statul neproprietar, care a intrat în posesia imobilului în mod nelegal, prin încălcarea a înseşi prevederilor actului de naţionalizare. Art. II din Decretul nr. 92/1950 excepta de la naţionalizare pe intelectualii profesionişti, or din această categorie făcea parte autorul reclamantei, N.P.C., diplomat de carieră.

Prin naţionalizarea imobilului de la o persoană exceptată de la această măsură, titlul statului nu poate fi considerat valabil, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de vânzătorul neproprietar şi cumpărător nu au efect obligatoriu decât în privinţa lor (res inter alios acta), nu şi în privinţa adevăratului proprietar, bunul nefiind scos din patrimoniul adevăratului proprietar.

În cauza P., Curtea Europeană observă că Legea nr. 112/1995 nu se aplică decât în cazul situaţiei bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate şi nici o altă dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea aşadar un titlu. Vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995, ca ingerinţă litigioasă, era lipsită de bază legală, reprezentând o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În cazul în care se reţine caracterul abuziv al preluării imobilului, este aplicabilă ipoteza vânzării bunului altuia, care înlătură principiul validităţii aparenţei de drept.

Buna credinţă a cumpărătorilor caselor naţionalizate, nereglementată anterior drept cauză de salvare de la nulitate a contractului de vânzare-cumpărare a bunului altuia, este invenţia Legii nr. 10/2001, lege ulterioară formulării acţiunii din prezenta cauză.

La momentul naţionalizării imobilului în litigiu, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi considerat a reprezenta un titlu valabil de preluare, cu atât mai mult cu cât naţionalizarea imobilului s-a făcut cu încălcarea a înseşi prevederilor exprese ale acestui act normativ. De aici concluzia relei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători la încheierea actelor de vânzare-cumpărare atacate.

În apărarea chiriaşilor-cumpărători, pentru justificarea bunei lor credinţe, s-a invocat principiul eror communis facit jus. Incidenţa acestui principiu este, însă, subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii, una privind eroarea referitoare la calitatea de proprietar a statului vânzător, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi de asemenea, invincibilă şi cealaltă privind buna credinţă a subdobânditorilor, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoiala imputabilă acestora.

Principiul în discuţie nu-şi găseşte aplicarea în cazul în care chiriaşul a cunoscut cine este adevăratul proprietar al imobilului, iar speranţa în nereuşita proprietarului de a-şi revendica imobilul exclude ideea de bună credinţă şi nimiceşte aparenţa de drept.

Caracterul comun şi invincibil al erorii nu se prezumă, ci trebuie dovedit de subdobânditorii caselor naţionalizate.

2. În mod nelegal, prin Decizia recurată s-a reţinut, ca temei al respingerii acţiunii, formularea de către autorul reclamantei, în baza Legii nr. 112/1995, a cererii de despăgubiri pentru imobilul litigios.

S-a omis, în mod voit, a se ţine seama de redactarea textului acestei legi, în baza căruia fostul proprietar al imobilului naţionalizat nu era îndreptăţit să solicite restituirea în natură dacă nu îndeplinea condiţia de a fi locuit cu titlu de chiriaş în imobil sau imobilul să fi fost nelocuit (liber) la data respectivă. Dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului a fost precizat abia prin Legea nr. 213/1998, prin formularea acţiunilor în revendicare şi prin Legea nr. 10/2001, prin formularea notificărilor.

Nu s-a reţinut nici faptul că, în anul 1997, s-a formulat acţiune în revendicarea imobilului litigios în contradictoriu cu reprezentanţii statului, acţiune care nu a fost soluţionată nici până în prezent.

3. Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, ca fiind nefondată critica adusă sentinţei de fond cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 480 C. civ., Constituţiei şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, orice încălcare a normelor legale, încheierea unor acte juridice cu încălcarea legilor, principiilor de drept, a Constituţiei, a C. civ. are relevanţă în acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege.

La recursul reclamantei au fost depuse întâmpinări de către intimaţii S.C.L., A.F. şi C.I., care au solicitat respingerea acestuia.

II. Recurenta-intervenientă S.C.L. a invocat drept motiv de recurs pe cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantei:

1. În cadrul primului motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea confirmării în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii în nulitate deduse judecăţii, faţă de dispoziţiile legale pe care a fost motivată Decizia recurată - art. 45 din Legea nr. 10/2001, faţă de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atacate cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (decurgând din faptul că imobilul înstrăinat a fost preluat de stat fără titlu valabil) şi faţă de neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor principiului error comunis facit jus.

Este adevărat că instanţa de apel şi-a argumentat, în mod greşit, soluţia pronunţată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, numai că o atare greşeală nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia dată este conformă normelor legale şi principiilor de drept aplicabile în cauză în raport de data sesizării instanţei.

Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii cu privire la imobilul litigios a fost formulată la data de 10 septembrie 1999, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 948 C. civ.

Rezultă că, raportat la data sesizării instanţei, care este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform regulii tempus regit actum care cârmuieşte aplicarea legii civile în timp, soluţionarea acţiunii în nulitate era guvernată de dispoziţiile de drept comun în materia nulităţii actelor juridice de înstrăinare, iar nu de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Aşa fiind, în mod legal, prima instanţă şi-a argumentat în drept soluţia pe dispoziţiile art. 948 C. civ.

Instanţa de apel, deşi în analiza valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare atacate s-a raportat, în mod corect, la atitudinea subiectivă a chiriaşilor-cumpărători la momentul încheierii acestora, invocată de reclamantă în justificarea nulităţii respectivelor contracte, în drept s-a raportat, în mod greşit, la dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Aşa cum s-a arătat deja, o asemenea greşeală nu este de natură să schimbe soluţia pronunţată în cauză, în condiţiile în care dispoziţiile legale la care s-a raportat instanţa de apel pentru a menţine sentinţa de fond impuneau verificarea aceleiaşi condiţii de valabilitate a actelor de înstrăinare care a făcut şi obiectul analizei primei instanţe şi la care a făcut trimitere şi reclamanta prin cererea de chemare în judecată, respectiv atitudinea subiectivă constând în buna sau reaua credinţă a subdobânditorilor la momentul contractării.

Din acest punct de vedere, este de observat că norma cuprinsă în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu face decât să consacre expres soluţia aplicabilă şi înainte de intrarea ei în vigoare, dar pe temeiul unui principiu de drept, acela al validităţii aparenţei în drept - error communis facit jus. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin Deciziile nr. 191 din 25 iunie 2002 şi nr. 33 din 28 ianuarie 2003, a statuat că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, nu aduce nimic novator în materia nulităţii actelor de înstrăinare imobiliară, ci reprezintă în fapt „consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

În ce priveşte atitudinea subiectivă a subdobânditorilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, atât la fond, cât şi în apel s-a reţinut, în mod corect, buna-credinţă a acestora la contractare, cu consecinţa menţinerii valabilităţii actelor atacate.

Astfel, referitor la contractele de vânzare-cumpărare cu privire la care reclamanta şi-a restrâns pretenţiile în calea de atac a apelului, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că, anterior încheierii respectivelor contracte, reclamanta nu a întreprins nici un demers în sensul contestării titlului statului, adică nu a formulat cerere de restituire a imobilului în procedura Legii nr. 112/1995 sau potrivit dreptului comun şi nici măcar nu i-a notificat pe chiriaşi despre intenţia sa de a reintra în posesia imobilului; dimpotrivă, autorul ei, R.A.C., a înregistrat la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul litigios, modalitatea de reparaţie solicitată fiind prevăzută de Legea nr. 112/1995 pentru imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil.

Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., buna-credinţă a subdobânditorilor pe Legea nr. 112/1995 este mai presus de orice culpă sau chiar îndoială. Aceasta pentru că, orice demersuri ar fi întreprins aceştia înainte de cumpărare, nu ar fi ajuns la o altă concluzie decât aceea că titlul statului nu este contestat şi că, prin urmare, statul-vânzător avea toate însuşirile cerute de lege pentru a putea înstrăina.

Cererea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 era un element în plus de natură a întări convingerea cumpărătorilor că vânzătorul avea calitatea de proprietar al imobilului pe care urma a-l înstrăina, deoarece Legea nr. 112/1995 prevedea acordarea de despăgubiri doar pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil, de unde şi concluzia instanţei de apel că o atare cerere echivalează cu o recunoaştere a valabilităţii titlului statului din partea moştenitorului fostului proprietar.

Cu atât mai mult, subdobânditorii în baza Legii nr. 4/1973 nu pot fi altfel calificaţi decât ca fiind de bună-credinţă, în condiţiile în care au contractat în perioada regimului comunist, când nici o persoană nu putea pune la îndoială calitatea de proprietar a statului asupra bunurilor de care acesta dispunea; pe de altă parte, la acel moment nu se putea prevedea perspectiva unei schimbări a regimului politic care să poată permite celor în drept să acţioneze pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv, ceea ce a făcut ca cei care au cumpărat în asemenea condiţii să se încreadă întemeiat pe aparenţa de proprietar a statului înstrăinător.

În contextul arătat, când nu era de conceput vreun demers al fostului proprietar în contra titlului de preluare a statului, nu se poate susţine reaua-credinţă la contractare a celor ce au dobândit în baza Legii nr. 4/1973.

Rezultă că, atât chiriaşii-cumpărători care au contractat în baza Legii nr. 4/1973, cât şi cei care au contractat în baza Legii nr. 112/1995 s-au aflat, în momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare, într-o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a statului-înstrăinător întrucât, în absenţa contestării la acel moment a titlului statului, nu doar ei, ci şi orice altă persoană în locul lor, cu toate diligenţele pe care le-ar fi depus, nu ar fi putut cunoaşte viciile titlului înstrăinătorului.

Sunt astfel îndeplinite, în speţă, şi condiţiile principiului error communis facit jus, al cărui efect constă tocmai în salvarea de la nulitate a actelor de înstrăinare cu titlu oneros privind imobile, încheiate de un proprietar aparent.

Pe cale de consecinţă, criticile recurentei-reclamante vizând pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea acestui principiu nu sunt întemeiate, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât priveşte faptul că titlul statului nu este valabil, întrucât preluarea imobilului litigios din proprietatea autorului reclamantei s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, acesta a fost reţinut atât la fond, cât şi în apel.

Contrar însă susţinerilor din recurs, nevalabilitatea titlului statului nu atrage nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru fraudă la lege. Aceasta pentru că, la încheierea respectivelor contracte au fost respectate dispoziţiile art. 9 alin. (1) din actul normativ menţionat, care permiteau chiriaşilor titulari de contracte de închiriere să cumpere apartamentele ce nu se restituiau în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora. Or, apartamentele înstrăinate titularilor contractelor de închiriere nu fuseseră solicitate a fi restituite în natură de fostul proprietar sau moştenitorii săi, nefiind astfel nici un impediment legal la vânzarea lor.

În plus, cât timp la momentul contractării, chiriaşii-cumpărători nu au cunoscut sau nu puteau cunoaşte, în ciuda oricăror diligenţe pe care le-ar fi depus, nevalabilitatea titlului statului, actele lor de dobândire rămân valabile, ca efect al principiului validităţii aparenţei în drept, potrivit celor deja arătate.

Prin urmare, nici criticile în acest sens nu sunt întemeiate şi nu fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât priveşte condiţiile privării de bun, invocate, de asemenea, în cadrul primului motiv de recurs prin raportare la cauza P., acestea pot fi analizate într-un litigiu de revendicare, iar nu în cel pendinte, unde instanţa a fost sesizată cu verificarea condiţiilor de valabilitate a unor acte juridice de înstrăinare.

2. Critica prin care recurenta-reclamantă impută instanţei de apel că a avut în vedere la pronunţarea soluţiei cererea de acordare de despăgubiri formulată, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autorul său, nu este întemeiată.

Cererea respectivă prezenta relevanţă pe aspectul poziţiei subiective a chiriaşilor-cumpărători la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, în sensul celor reţinute în analiza primului motiv de recurs, astfel că, în mod corect, instanţa de apel a ţinut seama de ea atunci când a analizat valabilitatea contractelor.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel trebuia să ţină seama şi de cererea sa în revendicare, formulată în anul 1997.

Întrucât cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie să existe la data încheierii actului, în speţă interesa exclusiv dacă astfel de demersuri fuseseră iniţiate până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, ceea ce nu este cazul în speţă, conform situaţiei de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, imposibil de schimbat în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.

3. În fine, nici critica privind pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii în nulitate cu încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 480 C. civ., Constituţiei şi practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este fondată şi prin urmare, nici din acest punct de vedere nu este aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 reglementează persoanele exceptate de la aplicarea măsurii de naţionalizare şi ca atare, el are relevanţă în stabilirea valabilităţii titlului statului întemeiat pe Decretul nr. 92/1950, fiind corect aplicate în cauză.

În acest sens, instanţele anterioare au reţinut că imobilul litigios a fost preluat de stat din proprietatea autorului reclamantei, deşi acesta era exceptat de la naţionalizare, fiind diplomat, ceea ce echivalează cu constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Nevalabilitatea titlului statului nu atrage însă, în mod automat, nulitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat, ci numai dacă ea era sau putea fi cunoscută, la momentul contractării, de către subdobânditori, conform celor deja reţinute în analiza primului motiv de recurs.

Prin urmare, simpla încălcare la preluarea imobilului litigios a prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 este lipsită de eficienţă juridică în ce priveşte valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la acest imobil de către statul-neproprietar.

Referitor la dispoziţiile art. 480 C. civ., în mod corect instanţa de apel a reţinut că acestea nu au relevanţă în soluţionarea acţiunii în nulitate deduse judecăţii.

Art. 480 C. civ. reprezintă cadrul juridic general pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, iar nu pentru acţiunea în nulitatea actelor de înstrăinare încheiate de stat cu privire la imobile preluate în perioada comunistă, cum este cea care face obiectul prezentului litigiu. De aceea, nu se poate susţine că pronunţarea soluţiei în cauză s-a făcut cu încălcarea acestor dispoziţii.

În ce priveşte Constituţia şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă s-a limitat să invoce generic încălcarea acestora, fără să arate, în concret, care anume dispoziţii din Constituţie şi Convenţie au fost încălcate şi care ar fi fost relevanţa lor în soluţionarea acţiunii pendinte, spre a face posibil controlul judiciar.

Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul intervenientei:

În Şedinţa publică din termenul la care au avut loc dezbaterile, 15 aprilie 2011, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia lipsei de interes în promovarea recursului de către intervenientă, faţă de faptul că soluţia pronunţată în etapele procesuale anterioare îi este favorabilă acesteia.

Excepţia este întemeiată şi va fi admisă, în sensul argumentelor ce vor urma.

Pentru exercitarea recursului, trebuie îndeplinite condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile, printre care şi interesul.

Interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a cererii în justiţie, semnifică scopul judecăţii, folosul practic pe care partea îl urmăreşte prin iniţierea demersului judiciar.

În speţă, intervenienta S.C.L. nu justifică interes în promovarea recursului, neputând obţine nici un folos practic de pe urma acestui demers judiciar, în condiţiile în care soluţiile pronunţate în primă instanţă şi în apel îi sunt favorabile.

Astfel, în primă instanţă, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al intervenientei a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar instanţa de apel a luat act de renunţarea reclamantei la apel faţă de această parte.

Prin urmare, obţinând câştig de cauză în etapele procesuale anterioare, intervenienta S.C.L. nu are interes să declare recurs, motiv pentru care recursul exercitat de ea va fi respins, ca lipsit de interes.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata S.A., faţă de care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs. Cheltuielile de judecată efectuate de intimata S.A. în etapa procesuală a recursului se ridică la suma de 300 RON şi reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanţa de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M.J. împotriva deciziei nr. 213 A din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de intervenienta S.C.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenta-reclamantă la 300 RON cheltuieli de judecată către intimata S.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3584/2011. Civil. Hotarâre care sa tina loc...  ICCJ. Decizia nr. 3582/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3583/2011. Civil. Anulare act. Recurs