ICCJ. Decizia nr. 3592/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3592/2011
Dosar nr. 3548/115/2007
Şedinţa publică din 3 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 836 din 25 aprilie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 3228/208/2006, Judecătoria Caransebeş a respins acţiunea civilă în revendicare formulată de reclamanta M.C., împotriva pârâtelor E.M. şi E.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin acţiune reclamanta M.C. a solicitat obligarea pârâtelor E.M. şi E.C. să-i lase în deplină proprietate, posesie şi folosinţă porţiunea de circa 150 m.p. ocupată abuziv din terenul înscris în CFPecinişca fără nr. top, Lunca din Sus, arabil şi casa cu nr. x din strada F., de 454 m.p.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că acest teren a fost ocupat de E.R., soţul pârâtei E.M. şi tatăl pârâtei E.C., în prezent decedat, că sentinţa civilă nr. 2368/1994 a Judecătoriei Caransebeş a fost pusă în executare în dosarul execuţional 341/1998, iar după moartea lui E.R., pârâtele au ocupat abuziv imobilul.
Conform CF Pecinişca, fără nr. top/b, Lunca din Sus, arabil de 454 m.p., este proprietar tabular în cotă de 1/1 părţi reclamanta M.C.
Din expertiza comună efectuată în cauză de trei experţi a rezultat că parcela revendicată de reclamanta M.C. face parte din parcela cu nr. top. T, cuprinsă în schiţa de plan anexă între punctele de contur 5, 15, 7 şi 8, care are o suprafaţă reală de 115 m.p., pe care se află edificată o construcţie uşoară, şopron compus din patru stâlpi din ţeavă, cu acoperiş din tablă ondulată şi care nu este proprietatea părţilor, ci aparţine unor coproprietari care nu au fost chemaţi în judecată şi nici nu au folosit acest teren, fiind folosit fără să deţină acte de proprietate de către pârâta E.M.
Imobilul înscris în CF Pecinişca de pe parcela fără nr. top,a fost identificată greşit, deoarece casa cu nr. x din strada F. nu se află pe nr. cadastral V, ci se află pe parcela cu nr. cad. W, eroarea datorându-se faptului că toţi cei care au făcut lucrări de identificare a imobilului înscris în CF Pecinişca au luat ca punct de reper actualul pod de pe râul Cerna, care, fiind construit recent şi la o distanţă de 46 ml de vechiul pod, nu are aceeaşi locaţie cu cel vechi.
Raportat la această stare de fapt, în baza art. 480 şi urm. C. civ., reţinând împrejurarea că acţiunea în revendicare este promovată de un neproprietar, a fost respinsă.
Sentinţa civilă nr. 836 din 25 aprilie 2007 a Judecătoriei Caransebeş a devenit irevocabilă prin respingerea recursului reclamantei M.C., aşa cum rezultă din Decizia civilă nr. 1117/R din 12 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 3228/208/2006.
Împotriva sentinţei civile nr. 836 din 25 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. 3228/208/2006, a formulat cerere de revizuire, precizată ulterior, reclamanta M.C.
În motivarea cererii, revizuienta M.C., invocând art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că sentinţa civilă nr. 836 din 25 aprilie 2007 a Judecătoriei Caransebeş din Dosarul nr. 3228/208/2006 (anterior redată) este potrivnică deciziei civile nr. 1552 din 4 noiembrie 1997, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 386/1995 astfel că, se impune a fi anulată.
Revizuienta a arătat că obiectul Dosarului nr. 386/1995 l-a constituit acţiunea sa în revendicarea unei porţiuni de teren din CF Pecinişca, fără număr top., Lunca de sus, arabil cu casa nr. x din strada F., de 454 m.p., formulată împotriva pârâtului E.R., care între timp a decedat, moştenitoarele acestuia fiind pârâtele din cel de-al doilea dosar, E.M. şi E.C.
Acţiunea în revendicare împotriva pârâtului E.R. a fost admisă, iar Decizia civilă nr. 1552 din 4 noiembrie 1997 a Tribunalului Caraş-Severin a fost pusă în executare.
Intimatele pârâte E.M. şi E.C., moştenitoarele lui E.R., i-au încălcat la rândul lor proprietatea reclamantei, fapt ce a declanşat noua sa acţiune în revendicare împotriva lor, finalizată însă prin respingerea acesteia conform sentinţei civile nr. 836 din 25 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. 3228/208/2006.
Revizuienta a susţinut că există autoritate de lucru judecat în raport cu Decizia civilă nr. 1552/1997 a Tribunalului Caraş-Severin, întrucât există triplă identitate de obiect, părţi şi cauză, iar a doua hotărâre se impune a fi anulată în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Intimatele E.M. şi E.C. au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată, cu motivarea că nu au ocupat terenul proprietatea revizuientei, care, de altfel, are teren în altă zonă a oraşului Băile Herculane.
Prin Decizia civilă nr. 590/R din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuientă împotriva sentinţei civile nr. 836 din 25 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. 3228/208/2006, în contradictoriu cu intimatele E.M. şi E.C.
Examinând cererea de revizuire în raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat că este nefondată, reţinând că potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate".
Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă instituţia puterii lucrului judecat. Deşi excepţia puterii de lucru judecat are caracter absolut şi deci poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă, este posibil uneori ca în aceeaşi pricină să se pronunţe în dosare distincte hotărâri potrivnice, astfel că, fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă.
Raţiunea reglementării motivului de revizuire din art. 322 pct. 7 C. proc. civ. izvorăşte din necesitatea de a se înlătura nelegalitatea comisă ca urmare a soluţionării aceleiaşi cauze prin două hotărâri, în mod diferit, cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat.
În acest caz de revizuire, instanţa sesizată nu face o judecată propriu - zisă, nu examinează care dintre cele două hotărâri contradictorii este justă, ci, conform art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anulează ultima hotărâre, care a fost pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat.
Instanţa a mai reţinut că unele din condiţiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri de revizuire, respectiv, existenţa a două hotărâri definitive contradictorii, pronunţate în dosare diferite, neinvocarea în al doilea dosar a excepţiei autorităţii de lucru judecat, sunt îndeplinite în cazul de faţă.
Acestea însă nu sunt singurele condiţii ce se cer întrunite în acest caz de revizuire, ci şi condiţiile prevăzute pentru excepţia autorităţii de lucru judecat, respectiv, tripla identitate între cele două pricini de părţi, obiect şi cauză, conform art. 1201 C. civ.
În speţă, între cele două pricini există identitate de părţi, în ambele fiind reclamantă M.C., iar pârâtele din al doilea dosar (nr. 3228/208/2006), E.M. şi E.C., sunt moştenitoarele pârâtului E.R. din primul dosar (nr. 386/1995).
Obiectul ambelor cauze l-a constituit revendicarea aceluiaşi teren de către reclamanta M.C.
Însă, instanţa a reţinut că între cele două pricini nu există însă identitate de cauză.
Prin cauză se desemnează situaţia de fapt calificată juridic, cauza unei cereri de chemare în judecată fiind reprezentată de temeiul juridic pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia, iar cum soluţia se pronunţă într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci şi împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speţă.
În speţa de faţă, între cele două litigii nu există identitate de cauză pentru că împrejurările de fapt avute în vedere de către cele două instanţe au fost diferite, situaţie ce a dus în final la soluţii diferite.
În primul litigiu, care a pornit sub nr. 386/1995, temeiul juridic al acţiunii reclamantei a fost art. 480 C. civ., iar instanţa, după administrarea probatoriului, a constatat că pârâţii i-au încălcat proprietatea şi au admis acţiunea.
În al doilea litigiu înregistrat sub nr. 3228/208/2006, reclamanta a invocat acelaşi temei juridic, art. 480 C. civ., însă, instanţa, în urma administrării unui nou probatoriu, a constatat altă stare de fapt, şi anume că terenul revendicat de reclamanta M.C. nu este proprietatea acesteia şi nici nu se identifică celui al pârâtelor E.M. şi E.C.
Fiind avute în vedere situaţii de fapt diferite, chiar dacă au fost raportate la acelaşi temei juridic, având în vedere considerentele prezentate anterior, nu se poate reţine între cele două litigii identitatea de cauză şi prin urmare, nu operează excepţia autorităţii de lucru judecat şi nici cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei decizii, revizuenta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că în mod nelegal instanţa anterioară a respins cererea de revizuire considerând ca nu există identitate de cauză între cele două pricini, necesară pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. pe motiv că împrejurările de fapt avute în vedere de către cele două instanţe au fost diferite, acesta fiind motivul pentru care s-a ajuns la pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
Cauza cererii de chemare în judecată, în opinia recurentei, nu trebuie confundată cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia; cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează, practic, în situaţia de fapt calificată juridic, reprezentând justificarea pretenţiei promovate prin acţiune.
Ceea ce interesează în verificarea cerinţelor puterii de lucru judecat este cauza cererii de chemare în judecată (cauza petendi) acea situaţie de fapt calificată juridic, iar nu cauza dreptului (cauza debendi) şi nici cauza acţiunii sau scopul către care tinde reclamantul prin formularea cererii de chemare în judecată, instanţa având obligaţia de a da cererilor cu care este învestită o corectă calificare juridică, identificând normele de drept aplicabile.
În cererea dedusă judecaţii, reclamanta M.C. a precizat că a formulat a doua cerere de chemare în judecată în Dosarul nr. 3228/208/2006 al Judecătoriei Caransebeş tot ca o acţiune în revendicare ca şi în primul dosar, respectiv, 386/1995 al Tribunalului Caraş-Severin, din eroare, la sugestia unui avocat, întrucât pârâţii în mod abuziv au intrat pe terenul său.
Evident, aceasta se impunea a fi calificată drept o acţiune în evacuare şi nu o acţiune în revendicare, atât timp cât reclamanta obţinuse o hotărâre în acest sens care fusese şi executată prin punerea în posesie de către executorul judecătoresc asupra terenului revendicat.
Instanţa de judecată, respectiv, Judecătoria Caransebeş, care a cunoscut despre prima hotărâre, putea din oficiu să invoce autoritatea de lucru judecat şi să respingă acţiunea reclamantei, acesta fiind soluţia legală.
Pe de altă parte, din cererile formulate de pârâte şi depuse în Dosarul 3548.2/115/2007 al Curţii de Apel Timişoara, rezultă clar că acestea s-au folosit de ce-a dea doua hotărâre pentru a vinde un teren ce nu le aparţinea, chiar dacă în cuprinsul hotărârii se face menţiunea că acestea nu sunt proprietarele acestui teren.
Recurenta susţine că este evidentă fraudarea legii şi faptul că acestea au folosit hotărârea în alt scop, situaţie în care, se impunea desfiinţarea hotărârii pronunţate în anul 2007, pentru ca pârâtele să nu aibă posibilitatea de a eluda legea.
În prezent, se menţine o situaţie juridică nelegală şi confuză, în sensul că reclamanta, conform primei hotărâri din 1995 pusă în executare, este proprietara de drept a terenului în litigiu, în timp ce prin hotărârea din 2007 s-a reţinut că reclamanta a solicitat prin acţiune revendicarea unui alt teren, ceea ce nu este real şi rezultă din cuprinsul celor două cereri de chemare în judecată din care reiese fără dubiu, că aceasta a solicitat revendicarea terenului înscris în cartea funciară Pecinişca, fără nr. top Lunca din Sus, teren situat peste drum de imobilul proprietate personală a reclamantei din strada F. şi care face parte din terenul în suprafaţa totală de 454 m.p., cele două terenuri fiind separate de strada F., aşa cum rezultă din schiţa cadastrală.
Întrucât ambele acţiuni formulate de reclamantă, se referă la acelaşi teren, reclamanta recunoscând prin cererea adresată instanţei că a fost în eroare când a formulat a doua acţiune, întrucât avea deja o hotărâre irevocabilă pentru terenul respectiv, recurenta consideră că există identitate şi de cauză, astfel încât puterea de lucru judecat este dovedită, ceea ce impune admiterea cererii de revizuire pe temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta.
Aşa cum corect reţinut şi Curtea de Apel, scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.
Pentru a se statua asupra admisibilităţii unei cereri de revizuire, în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba despre hotărâri prununţate în acelaşi litigiu (cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză), hotărârile respective să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces, ci în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost invocată excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.
Procedând la aceste verificări, instanţa anterioară, analizând comparativ cele două hotărâri judecătoreşti pretins potrivnice a concluzionat că între cele două pricini nu există identitate de cauză, reţinându-se însă identitatea de părţi şi obiect.
Înalta Curte, deşi constată a fi eronată concluzia cu privire la lipsa identităţii de cauză, cum corect susţine recurentul, dată fiind lipsa identităţii de obiect în cele două dosare succesive, se apreciază că această constatare nu va putea conduce la admiterea recursului, întrucât, într-o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar să se verifice cumulativ tripla identitate cu privire la elementele cererii de chemare în judecată: părţi, obiect şi cauză.
În ce priveşte identitatea de cauză, instanţa anterioară a constatat că din punctul de vedere al autorităţii de lucru judecat intreresează cauza cerereii de chemare în judecată (causa debendi) sau a raportului juridic obligaţional, reţinându-se şi valenţa cauzei cererii de chemare în judecată, de situaţie de fapt calificată juridic.
Din acest punct de vedere, se constată că recurentul în mod greşit se referă la causa petendi sau cauza acţiunii ca interesând autoritatea de lucru judecat, iar nu la cauza cererii de chemare în judecată sau a raportului juridic dedus judecăţii (causa debendi) ce prezintă importanţă în mod real în evaluarea în discuţie.
Însă, împrejurarea că situaţiile de fapt au fost diferite nu este în măsură a conduce la constatarea unor cauze diferite ale cererilor de chemare în judecată sau la calificarea juridică diferită a acestora, de vreme ce în ambele cazuri recurenta reclamantă a invocat ca fundament al dreptului dispoziţiile art. 480 C. civ., normă în baza căreia ambele acţiuni au fost formulate; de altfel, aceasta este premisa în care o persoană poate revendica de la acelaşi pârât imobile diferite, fără a fi incidentă autoritatea de lucru judecat, cu toate că există identitate de părţi şi cauză a cererilor de chemare în judecată.
Aşa fiind, se constată că obiectul diferit al celor două cereri de chemare în judecată este ceea ce împiedică în speţă constatarea încălcării puterii de lucru judecat a celei dintâi hotărâri, anume a sentinţei civile nr. 2368 din 7 septembrie 1994 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. 2169/1993, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1552 din 4 noiembrie 1997 a Tribunalului Caraş- Severin, pronunţată în Dosarul nr. 386/C/1995 şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1038 din 27 mai 1998 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Constatarea decurge din observarea modalităţii în care instanţele de judecată au soluţionat cele două litigii, deoarece intră în puterea lucrului judecat numai ceea ce a făcut obiect al dezbaterii contradictorii a părţilor şi se reflectă în soluţia adoptată de instanţă.
În aceste condiţii, chiar dacă pretenţia concretă dedusă judecăţii (sau obiectul cererii) a fost formulată de reclamant în aceiaşi termeni în ambele cereri în comparaţie, în măsura în care din probele administrate instanţa stabileşte (ca în speţă) în al doilea litigiu, în virtutea art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., că obiectul material real al litigului a fost altul decât cel indicat în mod eronat de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi analizează cererea în raport de această realitate constatată pe baza probelor, cea de-a doua hotărâre diferă de prima prin obiectul diferit cercetat de instanţele de judecată care s-au pronunţat în cele două litigii.
Aceasta este situaţia în cauza de faţă, întrucât, în cel de-al doilea proces ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3228/208/2006 soldat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 836 din 25 aprilie 2007 a Judecătoriei Caransebeş (a cărei anulare s-a cerut prin promovarea revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.), rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1117R din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului Caraş-Severin, s-a reţinut că obiectul dedus judecăţii l-a constituit revendicarea de către reclamantă a suprafeţei de teren de 150 m.p. din CFPecinişca, fără nr. top., Lunca din Sus, arabil, cu casa de la nr. x din strada F. în suprafaţă de 454 m.p.
Însă, prin Decizia instanţei de recurs anterior arătate, s-a constatat că „parcela revendicată de reclamanta M.C. face parte din parcela cu nr. top. T cuprinsă în schiţa plan între punctele de contur 5, 15, 7 şi 8 care are o suprafaţă de 115 m.p. pe care se află o construcţie uşoară - care nu este proprietatea părţilor, ci aparţine unor coproprietari care nu au fost chemaţi în proces şi nici nu au folosit acest teren, acesta fiind folosit fără să deţină acte de proprietate de pârâta E.M.
Imobilul înscris în CF Pecinişca de pe parcela fără nr. top. a fost identificat greşit, deoarece casa cu nr. x din strada F., nu se află pe nr. cadastral V, ci pe parcela cu nr. cadastral W, eroarea datorârdu-se faptului că toţi cei care au făcut lucrări de identificarea imobilului înscris în CF Pecinişca, au luat ca punct de reper actualul pod de pe râul Cerna care, fiind construit recent şi fiind la o distanţă de 46 ml de vechiul pod, nu are aceeşi locaţie cu acesta.
Raportat la această stare de fapt, în baza art. 480 şi urm. C. civ., reţinând împrejurarea că acţiunea în revendicare a fost promovată de un neproprietar, instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea".
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, întrucât cea de-a doua hotărâre, raportându-se la un alt obiect al cererii, nu încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta M.C. împotriva deciziei nr. 590/R din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3594/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3591/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
