ICCJ. Decizia nr. 3594/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3594/2011
Dosar nr. 3201/1/2010
Şedinţa publică din 3 mai 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 25 martie 2009 reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi S.A.M.B. solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: 1) constatarea inexistentei dreptului de proprietate al Statului Român şi al Municipiului Bucureşti şi inexistenţa dreptului de administrare al S.A.M.B., în numele Statului, asupra terenului de 5.144 m.p., situat în strada M.E., Bucureşti; 2) obligarea pârâtelor la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 5.144 m.p. menţionat, precum şi confirmarea existenţei dreptului de superficie al Municipiului Bucureşti asupra clădirilor în care funcţionează S.A.M.B. şi a dreptului de servitute al S.A.M.B., cu obligarea Municipiului Bucureşti şi a S.A.M.B. la contravaloarea lipsei de folosinţă asupra acestui teren în valoare de 5.000 euro/lună; 3) în situaţia respingerii cererii de mai sus, constatându-se că terenul ar fi afectat de utilitate publică, atunci: a) să fie obligate pârâtele la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 2.355 m.p., teren liber; b) pentru terenul ocupat de clădiri şi servitutea de trecere plata de despăgubiri în valoare de 5.578.000 euro; 4) în cazul în care se va respinge primul capăt de cerere privind cererea de restituire în natură a întregului teren de 5.144 m.p., atunci în temeiul Primului Protocol Adiţional la Conveţia Europeană a Drepturilor Omului să fie obligat Statul Român sau Municipiul Bucureşti la despăgubiri pentru lipsirea de proprietatea asupra imobilului în litigiu în valoare de 10.288.000 euro; 5) dispunerea ca până la executarea hotărârii aceasta să constituie: a) titlu de proprietate pentru suprafaţa restituită în natură de 5.144 mp. sau respectiv 2.355 m.p. sau b) titlu de creanţă pentru sumele de 5.578.000 euro sau 10.288.000 euro conform celor menţionate mai sus.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 475, art. 480 şi 481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1026 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 06 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul O.V., în întregul ei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 111A din 16 februarie 2010, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionată, pe care a desfiinţat-o în parte, cu trimiterea spre rejudecare a capătului 4 de cerere având ca obiect pretenţia reclamantului la suma de 10.288.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru considerentele ce urmează.
Prin dispoziţia din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, soluţionându-se notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 sub nr. XX/2001 de reclamant, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, strada M.E., compus din teren de 5.083 m.p. şi construcţie, stabilindu-se totodată a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, urmând ca dispoziţia să se comunice Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acelaşi sens s-a dispus şi prin Decizia din 16 mai 2005 emisă de S.A.M.B. în soluţionarea notificării nr. AA/2005 depusă de reclamant.
Împotriva dispoziţiei din 27 decembrie 2005, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, reclamantul a formulat contestaţie, solicitând să se dispună ca măsura reparatorie să fie de restituire în natură a întregului teren său, în subsidiar, parţial. Prin sentinţa civilă nr. 900 din 06 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă cererea, apreciindu-se în esenţă următoarele: pentru suprafaţa de teren de 5.083 m.p. pentru care reclamantul a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 nu poate fi dispusă restituirea în natură a terenului, acesta fiind ocupat de construcţii noi edificate ulterior preluării imobilului de către stat şi de elemente de sistematizare (parcări, căi de acces etc.), care deservesc unei unităţi spitaliceşti, iar construcţiile vechi au fost demolate, astfel că reclamantului i se cuvin numai măsuri reparatorii prin echivalent. S-a reţinut totodată că pentru o suprafaţă de teren de 462 m.p. (diferenţa de la 5.545 m.p. teren până la 5.083 m.p. teren) reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/ 2001, astfel că a pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii pentru această suprafaţă de teren.
În cauza prezentă reclamantul a solicitat în primul rând prin cererea formulată la capătul 1 din petit să se constate inexistenţa dreptului de proprietate al Statului Român şi al Municipiului Bucureşti şi inexistenţa dreptului de administrate al S.A.M.B., în numele Statului, asupra terenului de 5.144 m.p., situat în strada M.E., sector 2 Bucureşti. Pretenţiile formulate la capetele 2 şi 3 de cerere se referă la obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul, fie integral, 5.144 m.p. (cu corolarul confirmării dreptului de superficie şi de servitute în favoarea pârâtelor), fie parţial 2.355 m.p.
Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a apreciat că aceste capete de cerere sunt inadmisibile în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
Or, în cauză reclamantul a solicitat instanţei să facă această verificare pentru un imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în condiţiile art. 2 din acest act normativ, procedură de care reclamantul de altfel a şi uzat, prin formularea notificării, soluţionată conform celor de mai sus.
Aşa fiind, este inadmisibilă învestirea instanţei cu această pretenţie de verificare a titlului statului pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi pentru a se repune în discuţie aspecte care deja au fost soluţionate în procedura acestei legi.
De altfel, în acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia dată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, invocată chiar de către apelantul-reclamant.
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007).
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
În consecinţa celor arătate mai sus, Curtea a constatat că primul capăt de cerere formulat de reclamant prin care se tinde la contestarea dreptului pârâţilor asupra terenului drept cerere prealabilă pretenţiilor formulate în continuarea cererii şi care vizează direct lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi mai ales după ce reclamantul a uzat de calea dată de această lege specială.
În ce priveşte pretenţiile formulate la capetele 2 şi 3 din cerere prin care se solicita obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplina proprietate şi liniştita posesie terenul, fie integral 5.144 m.p., fie parţial 2.355 m.p., sunt deopotrivă valabile aceleaşi considerente dezvoltate mai sus.
Instanţele de judecată deja au analizat dreptul reclamantului la restituirea în natură, totală sau parţială a terenului în litigiu, în cadrul procedurii speciale aplicabile imobilelor naţionalizate în perioada 1945-1989, reclamantul nu mai are deschisă calea dreptului comun
Nu este admisibilă repunerea în discuţie a unor aspecte deja tranşate pe calea legii speciale prin apelul făcut la dispoziţiile dreptului comun, el însuşi inaplicabil, unei asemenea soluţii opunându-se iarăşi principiul securităţii raporturilor juridice civile şi principiul aplicării legii speciale în concursul cu legea generală.
Curtea a constatat de asemenea corectă soluţia tribunalului cu privire la ultimele capete de cerere formulate de reclamant, anume acelea de a se dispune ca, până la executarea hotărârii, aceasta să constituie titlu de proprietate, respectiv titlu de creanţă, însă pentru alte motive decât cele ale tribunalului, anume Curtea a constatat că prin aceste petite se solicită instanţei de judecată să dispună pentru hotărârea judecătorească anumite efecte pe care nu judecătorul le poate acorda, ci care sunt recunoscute după caz prin lege. Judecătorul nu poate acorda actului jurisdicţional anumite efecte sau altele, la aprecierea sa, ci aceste efecte sunt date prin lege, lege care este obiectul atribuţiilor unei alte puteri în stat - Parlamentul. Or, reclamantul a solicitat la acest capăt de cerere ca instanţa să „dispună" aceste efecte hotărârii judecătoreşti.
Curtea a constatat însă greşită soluţia tribunalului de declarare a inadmisibilităţii pretenţiei reclamantului de acordare a despăgubirilor băneşti pentru terenul imposibil de restituit în natură.
Astfel, reclamantul a solicitat în subsidiar, pentru situaţia în care cererea sa de restituire în natura va fi respinsă (pentru întregul teren sau doar pentru suprafaţa de 2.789 m.p.), să fie obligaţi pârâţii Statul Român şi Municipiul Bucureşti, alternativ, la plata despăgubirilor băneşti în suma precizată de reclamant de 10.288.000 euro pentru întreaga suprafaţă de 5.144 m.p.
Odată ce a stabilit ca restituirea în natură a terenului - în integralitatea lui - nu poate avea loc în prezenta cauză, pentru ca cererea în acest sens în justiţie este inadmisibilă pe calea dreptului comun, iar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 i s-a recunoscut dreptul reclamantului la masuri reparatorii prin echivalent fiindu-i de asemenea respinsă cererea de restituire în natură, Tribunalul în mod greşit a stabilit că şi această cerere în despăgubiri băneşti este inadmisibilă datorită existenţei dispoziţiilor legii speciale Legea nr. 24/2005 Titlul VII.
Într-adevăr, în această analiză Curtea a constatat corecta susţinere a apelantului reclamant că dispoziţia emisă anterior de autoritate administrativă în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, confirmat şi în justiţie, îi recunoaşte acestuia un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, anume un drept de creanţă drept echivalent valoric al imobilului preluat abuziv de către stat şi a cărei restituire în natură nu este posibilă.
Sunt de asemenea perfect întemeiate criticile apelantului-reclamant în sensul că această lege specială, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu oferă o reparaţie echitabilă şi efectivă dreptului său de proprietate, astfel că nu poate fi obligat la parcurgerea procedurii instituită de această lege (cauza Faimblat împotriva României).
Aşa fiind, faţă de aceste principii enunţate în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi faţă de faptul că procedura instituită de Legea nr. 247/2005 şi Fondul Proprietatea nu asigură o reparaţie efectivă şi echitabilă a drepturilor reclamantului, Curtea a apreciat că această lege specială nu poate întemeia o împiedicare a instanţei de judecată de a soluţiona ea însăşi, în mod direct, pretenţiile reclamantului, pe calea dreptului comun şi a altor texte legale care s-ar putea dovedi incidente în cauză (inclusiv din Legea nr. 10/2001), în măsura în care acestea nu ar împieta asupra dreptului însuşi la acces la instanţă şi asupra dreptului la proprietate invocate de reclamant în favoarea sa şi recunoscute acestuia de legislaţia europeană şi cea naţională.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9 C. proc. civ. critică Decizia pentru motivele de mai jos.
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.; a aplicat greşit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite; nu a aplicat cu prioritate faţă de Legea nr. 10/2001 dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; a încălcat art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu referire la Decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale; a încălcat art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi soluţiile date în cazurile Smoleanu, Brumărescu, Faimblat, Katz şi Viaşu vs. România.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel: nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii de chemare, o revendicare de drept comun şi capetele de cerere subsidiare; nu a aplicat cu prioritate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi deciziile Curţii Europene Europene a Drepturilor Omului, deoarece instanţele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, reclamantul având dreptul de a revendica imobilele pe calea dreptului comun; nu a judecat procesul în mod echitabil atunci când nu a hotărât asupra încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, încălcând liberul acces la instanţă; a încălcat dreptul reclamantului de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile dobândite în mod legal.
Pârâtul prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă admiterea greşită a apelului reclamantului faţă de dispoziţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 referitoare la modalitatea de acordare a despăgubirilor.
Reclamantul, prin întâmpinarea formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., invocă: excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Primăriei Municipiului Bucureşti, deoarece calitatea de reprezentant o are Ministerul Finanţelor; excepţia lipsei calităţii procesuale a Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală de a interveni direct în recurs; nulitatea deciziei pentru nemotivare precum şi nulitatea hotărârii faţă de cauza Atanasiu vs. România şi Vieşu vs. România. Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia.
Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţiile invocate în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. reţine următoarele:
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, include, printre altele, obligaţia instanţei de a examina efectiv, real mijloacele, argumentele şi probatoriilor invocate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere (fiecărui motiv de apel) şi nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor, care sprijină aceste capete de cerere (motive de apel).
În speţă, considerentele deciziei pronunţate de instanţa superioară de fond conţin argumente cu trimitere la mijloacele de probă administrate şi la identificarea şi nominalizarea textelor de lege aplicabile – răspunzându-se problemelor esenţiale care au fost puse în discuţie, ceea ce permite concluzia că hotărârea este motivată.
Conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ. părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant al Statului Român, a înţeles să mandateze Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, conform mandatului din 25 martie 2010, să reprezinte interesele statului în cauza de faţă.
Drept urmare, dispoziţiile art. 161 C. proc. civ. referitoare la lipsa calităţii de reprezentant a părţii, nu sunt incidente în cauză, întrucât, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a făcut dovada calităţii sale de reprezentant prin mandatul mai sus arătat.
- Recurentul a invocat şi lipsa calităţii procesuale a Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală, în condiţiile în care Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală nu a a avut calitate de parte în proces şi nici nu a intervenit în condiţiile art. 49 C. proc. civ., aşa cum se pretinde, în etapa procesuală a recursului.
Pentru motivele de mai sus excepţiile invocate de recurentul-reclamant vor fi respinse.
- Obiectul cererii de chemare, astfel cum a fost solicitat, a fost cercetat în totalitate de instanţa de apel, fără încălcarea principiului disponibilităţii înscris în art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Astfel, instanţa s-a pronunţat asupra acţiunii în revendicare prin raportare la legislaţia internă, la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a conţinutului deciziei recurate. Totodată, apreciind că soluţionarea pe cale de excepţie a capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru faptul că Legea nr. 247/2005 nu oferă o reparaţie echitabilă şi efectivă dreptului său de proprietate, a dispus desfiinţarea sentinţei în parte şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
- Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantului - implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83-87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituţional de către prima instanţă) este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143), procedură la care, de altfel, reclamantul a apelat.
Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscut reclamantului decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară ori a acordării de despăgubiri pentru nefuncţionalitatea Fondului Proprietate.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire ori acordarea de despăgubiri, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un clement esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite reclamantului din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Ambele instanţe de fond s-au pronunţat aparent pe cale de excepţie asupra capătului principal de cerere, revendicarea imobilului ce a aparţinut antecesorilor reclamantului ori acordarea despăgubirilor. În realitate a fost analizat efectiv şi argumentat dreptul acestuia de a redobândi posesia bunului preluat abuziv de stat.
Referitor la capătul de cerere privind lipsa titlului statului asupra imobilului, instanţa superioară de fond a reţinut corect inadmisibilitatea acestui capăt de cerere câtă vreme în procedura Legii nr. 10/2001 s-a reţinut caracterul abuziv al preluării bunului în patrimoniul statului.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 329 alin. (3), teza finală – obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept prin recursul în interesul legii, cu referire la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cu nr. 33/2008 şi nr. 53/2007 se constată, că faţă de argumentele de mai sus, Înalta Curte reţine că instanţa superioară de fond a aplicat corespunzător conţinutul acestora.
Astfel, măsurile reparatorii stabilite în cadrul procedurii anterioare, în ce priveşte imobilul în litigiu, au dobândit un caracter definitiv, astfel încât reclamantul, astfel cum deja s-a arătat, nu mai deţine un drept actual, care să creeze în favoarea sa vocaţia la redobândirea proprietăţii în natură, urmând ca satisfacerea dreptului său să-şi găsească aplicarea prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta valoarea proprietăţii de care a fost privată.
În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii.
Potrivit statuărilor instanţei supreme concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.
Constatând astfel că reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată, iar dispoziţia dată în soluţionarea notificării reclamantei nu a fost atacată în instanţă, măsurile reparatorii stabilite în favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul demers judiciar formulat în condiţiile dreptului comun, în forma unei veritabile acţiuni în revendicare, aduce atingere securităţii raporturilor juridice în sensul că, a da curs pretenţiilor reclamantei ar însemna practic prelungirea sine die a unei stări de incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului în natură, aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâţilor-cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil, Tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamantă.
Pentru aceleaşi argumente, cu referire la cauza Atanasiu, soluţia instanţei de apel de desfiinţare parţială a sentinţei nu se mai impune.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul pârâtului şi, drept consecinţă, va respinge apelul reclamantului declarat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile invocate de recurentul-reclamant O.V.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 111/A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul O.V. împotriva sentinţei nr. 1010 din 06 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3595/2011. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 3592/2011. Civil → |
|---|
