ICCJ. Decizia nr. 3600/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3600/2011
Dosar nr. 4278/117/2009
Şedinţa publică din 3 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond.
Tribunalul Cluj prin sentinţa civilă nr. 655/2009 din 23 octombrie 2009 a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul C.A. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având drept obiect pretenţii în temeiul Legii nr. 221/2004.
În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 134 pronunţată la 26 decembrie 1962, de Tribunalul Militar Cluj, în temeiul art. 512 alin. (1) Codul Justiţiei Militare, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, pentru delictul de nesupunere la încorporare, avându-se în vedere că inculpatul refuză să fie încorporat, întrucât face parte din Gruparea M.I., credinţă ce nu-i îngăduie a-şi îndeplini obligaţiile militare.
Instanţa a verificat dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, respectiv constatarea caracterului politic al condamnării penale suferite de reclamant şi dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
Tribunalul a constatat că fapta săvârşită de către reclamant şi pentru care a fost condamnat, nu se încadrează în prevederile menţionate şi ca urmare a apreciat că nu este incident art. 2 alin. (1) lit. d) şi e), plecând de la următoarele considerente:
Constituţia României adoptată în anul 1965 garanta în cuprinsul art. 30 libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, dar prin art. 40 al aceleiaşi Legi fundamentale se instituia totodată obligaţia pentru toţi cetăţenii de a îndeplini serviciul militar.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, există şi în prezent în C. pen., nefiind abrogată expres, iar actuala Constituţie prevede printre puţinele obligaţii ale cetăţenilor români, aceea de a apăra ţara (art. 55), realizată prin obligaţia de a-şi desăvârşi pregătirea militară şi în caz de nevoie, anume, conflict armat, de participare în forţele armate ale statului.
Instanţa a constatat că a interpreta în alt mod, această obligaţie, ar conduce la concluzia că aceasta s-ar goli de conţinut şi practic s-ar anihila.
Nu se poate aprecia, că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar de vreme ce aceste infracţiuni, încă mai sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunţate şi după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.
De altfel în majoritatea statelor şi în prezent există această obligaţie, state care nu pot fi calificate ca şi totalitare, în care drepturile omului să fie încălcate.
Este real că statul ar fi putut să prevadă o alternativă la executarea acestei obligaţii în alt mod, însă aceasta este la latitudinea societăţii. Nu se poate reproşa statului, modul de edictare şi aplicare a legilor, într-o anumită perioadă de timp, raportat la perspectivele actuale, ale societăţii umane.
C-a urmare, s-a apreciat că aspectele legate, de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, nu schimbă caracterul condamnării.
Referitor la hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe, care pentru astfel de condamnări au recunoscut aplicabilitatea OUG nr. 214/1999, instanţa a constatat că argumentele de fapt şi de drept reţinute, pentru a califica această condamnare, ca fiind una din cele prevăzute în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, sunt simple constatări, neavând nici o susţinere, practica judiciară nefiind considerată izvor de drept.
În sens, contrar acelor hotărâri s-a pronunţat şi Înalta Curte şi Csaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 1015/2004, prin Decizia nr. 7724/2004, când a stabilit că astfel de condamnări, se încadrează în cadrul infracţiunii de drept comun ce vizează disciplina militară şi implicit capacitatea de apărare a ţării.
Tribunalul apreciază că, obligaţia de a satisface stagiul militar, nu poate fi considerată indisolubil legată de un regim politic, în vigoare într-o anumită epocă, deoarece aceasta are legătură cu organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar şi în esenţă, cu obligaţia de a apăra ţara, obligaţie ce decurge din calitatea de cetăţean.
2. Instanţa de apel.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 54/A/2010 din 25 februarie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut în esenţă că prin prisma Legii nr. 221/2009 pot fi solicitate despăgubiri de către persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse, evident împotriva voinţei lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, pentru prejudiciile morale şi materiale ce le-au fost cauzate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Insă, prealabil stabilirii eventualelor despăgubiri cuvenite în temeiul acestei legi, este necesar să se stabilească caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.
Instanţa a constatat că pentru faptele pentru care a fost condamnat petentul, nu doar Codul Justiţiei Militare din 1937, ci şi C. pen. din 1968, cu toate modificările ulterioare ce i-au fost aduse, precum şi C. pen. din anul 1997 reglementează infracţiunea de nesupunere la încorporare, în C. pen. din 1968, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1969, aceasta fiind prevăzută şi pedepsită de art. 354.
Este irelevant motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât şi în prezent, legislaţia penală în domeniu reglementa infracţiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de neprezentare la încorporare ca pe o infracţiune de drept comun săvârşită de civili cărora Constituţia României le impune obligaţia de a-şi apăra ţara.
În actuala reglementare a Constituţiei României obligaţia cetăţenilor români de a-şi apăra ţara este consacrată expres în art. 55. Or, în condiţiile în care şi după anul 1989 legislaţia penală reglementează o atare infracţiune, este evident că unei astfel de infracţiuni, independent de momentul la care ea a fost săvârşită, înainte de anul 1989 sau după această dată, nu i se poate recunoaşte caracterul politic şi, tot astfel, unei condamnări penale pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare nu i se poate conferi caracterul de condamnare politică.
S-a constatat că nu i se poate imputa primei instanţe respingerea cererii în probaţiune formulate de reclamant, în condiţiile în care, neîncadrându-se în textul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, reclamantul nu putea beneficia de prevederile acestei legi, nejustificându-se deci administrarea vreunei probe, ceea ce s-a apreciat că în cazul dedus judecăţii nu echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare.
S-a apreciat că deciziile de speţă depuse de apelant în susţinerea apelului nu pot fi luate în considerare, pe de o parte, având în vedere că în sistemul român de drept precedentele judiciare nu constituie un reper imperativ de urmat pentru instanţe, iar pe de altă parte, având în vedere prevederile exprese ale Legii nr. 221/2009, cărora nu li se circumscrie ipoteza în care se regăseşte reclamantul.
Curtea de Apel a constatat că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracţiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile şi au existat atât înainte de anul 1989, cât şi după această dată.
Atât înainte de anul 1989, cât şi ulterior acestei date, C. pen. reglementa „infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării", „infracţiunile săvârşite de militari", „infracţiuni contra ordinei şi disciplinei militare" şi „infracţiunile săvârşite de civili în legătură cu apărarea ţării", obiectul juridic comun al acestor infracţiuni fiind, şi în trecut şi în prezent, reprezentat de relaţiile sociale privitoare la capacitatea de apărare a ţării, neputându-se deci aprecia în sensul acreditat de apelant, că scopul represiv şi sancţionator al acestor reglementări ar fi fost determinat strict de regimul comunist şi, mai ales de raţiuni politice.
Din această perspectivă s-a apreciat că pronunţarea unor condamnări penale pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau ca o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, din raţiuni politice, deoarece, înainte de anul 1989, Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea în acelaşi timp obligaţia tuturor cetăţenilor români de satisfacere a serviciului militar.
Condamnările pentru săvârşirea infracţiunilor de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de prezentare la încorporare a fost justificat pe considerentul apartenenţei la un cult religios, în nici un caz nu au caracter politic, ele fiind fundamentate pe norme penale, care reglementau sancţionarea săvârşirii unor fapte strict reglementate de legislaţia penală, neputându-se deci pune în discuţie problema libertăţii de conştiinţă şi de religie, ci cel mult problema obligativităţii satisfacerii stagiului militar, aceasta din urmă problemă neputând fi asimilată strict unui regim politic anume, câtă vreme, ţine de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât şi după această dată.
Inexistenţa unei alternative la executarea acestei obligaţi nu-i poate conferi condamnării penale pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, un caracter politic.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia de la Roma 1950, nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii serviciului militar fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (cauza Johansen contra Norvegiei).
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţine strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Drept urmare, Curtea a constatat că, în ceea ce-l priveşte pe reclamantul-apelant, condamnarea sa penală pentru infracţiunea de nesupunere la chemare nu a fost determinată de criteriul apartenenţei reclamantului la un cult religios, ci de săvârşirea de către acesta a unei fapte prevăzută de legislaţia penală atunci în vigoare.
De altfel s-a observat că în aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit printr-o decizie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nr. 32 din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice.
3. Recursul.
Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 54A din 25 februarie 2010 Curţii de Apel Cluj, invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că hotărârea instanţei de fond este nelegală dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept garantat de art. 24 din Constituţie.
S-a criticat faptul că instanţa de fond, superficial s-a declarat lămurită, deşi prin cerere s-a cerut constatarea caracterului politic al faptei pentru care a fost condamnat şi că au fost avute în vedere strict dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Sub acest aspect s-a susţinut că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 516 alin. (1) din Codul Justiţiei Militare, infracţiune care iese de sub incidenţa deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se referă la art. 334 şi 335 C. pen.
Recurentul a susţinut că, prin apărarea conştiinţei sale religioase era considerat ca făcând propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută şi sancţionată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea dată. Cu toată libertatea religioasă, statul sancţiona penal în perioada comunistă neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitatea legală cetăţenilor cultului „M.I." la o alternativă la prestarea serviciului militar. Ca urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase sancţionat prin condamnări penale are un vădit caracter politic.
4. Analiza instanţei de recurs.
Examinând Decizia atacată în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, se constată că aceasta este legală şi temeinică. Recursul a fost, ca urmare, respins pentru considerentele de mai jos:
Instanţa de apel a analizat amplu sub toate aspectele soluţia dată, de respingere a cererii reclamantului.
S-a constatat în mod corect împrejurarea că reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 516 din Codul Justiţiei Militare, infracţiune cu conţinut identic cu cea prevăzută de C. pen. în art. 354, fapta sancţionată penal fiind identică cu cea sancţionată de art. 516 din Codul Justiţiei Militare, nerespectarea obligaţiei de prezentare la ordinul de chemare la încorporare.
Sub acest aspect în mod legal s-a făcut aplicarea la cazul de speţă dedus judecăţii dezlegarea de drept dată prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că pentru infracţiunile prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen. nu sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
În mod corect, s-a identificat şi în cauză aceeaşi problemă de drept, pentru argumentele în amănunt detaliate, şi s-a apreciat în mod corect că reclamantul pentru condamnarea primită nu poate beneficia de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Împrejurarea că Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, a vizat aplicarea dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1991 nu exclude de la aplicarea ei şi cazul dedus judecăţii, câtă vreme problema de drept rezolvată prin Decizia invocată este identică şi, ca urmare, pentru identitate de raţiune, reclamantul nu o poate invoca nici pentru obţinerea despăgubirii reglementate de Legea nr. 221/2009.
În acea decizie s-a reţinut printre alte argumente şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care dintr-o cauză (Bayatyan contra Armeniei - 2009) a apreciat expres că pentru o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la organizaţia religioasă „M.I." art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b) nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Această restrângere a libertăţii de conştiinţă, s-a admis în Decizia citată, nu ţine seama de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Instanţa de apel a răspuns detaliat şi criticii privind respingerea cererii de probe pentru dovedirea caracterului politic al infracţiunii pentru care a fost condamnat petentul, având în vedere că această cerere se poate încuviinţa numai în măsura în care dispoziţiile Legii nr. 221/2009 (temeiul de drept al acţiunii) sunt aplicabile.
Constatându-se aşadar că petentului nu-i sunt aplicabile dispoziţiile legale pe care şi-a întemeiat acţiunea, prin respingerea cererii de dovedire a caracterului politic al condamnării, nu i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Pentru considerentele arătate constatând că în cauză nu sunt motive care să impună modificarea deciziei atacat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva deciziei nr. 54/A din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3596/2011. Civil. Acţiune în contrafacere.... | ICCJ. Decizia nr. 3595/2011. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
