ICCJ. Decizia nr. 3636/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3636/2011
Dosar nr.7489/62/2009
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 316 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată,a constatat caracterul politic al condamnării pronunţată prin sentinţa penală nr. 190 din 13 martie 1974 de către Tribunalul Militar Cluj şi a obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro în echivalent în lei, cu titlu de daune şi 2.168 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 190/1974 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunţată în Dosar nr. 181/1974, reclamantul Ş.Ş. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe timp de 3 ani (fila 5).
În baza acestei sentinţe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 68/1974, cum rezultă din fişa matricolă penală nr. 25/1974 (fila 8).
Potrivit declaraţiei martorului R.I., audiat la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova", iar după eliberare a fost chemat mereu la Securitate, ocazie cu care era întrebat şi dacă nu renunţă la credinţa lui, de frica securităţii şi miliţiei schimbându-şi domiciliul (fila 32).
Acesta aspecte sunt confirmate şi de celălalt martor, R.T., care arată şi că în perioada condamnării reclamantul a lucrat la Govora, pe malul Oltului în mediu umed fiindu-i afectată starea de sănătate (dureri de picioare, reumatice, varice).
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice şi infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
Ar. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) de a solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).
Prin art. 30 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 s-a consacrat dreptul constituţional privind libertatea de conştiinţă a cetăţeanului de a-şi manifesta convingerile religioase în mod individual sau colectiv şi cu toate acestea statul sancţiona neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitate legală adepţilor cultelor religioase care interziceau adepţilor lor efectuarea serviciului militar la o alternativă la prestarea acestui serviciu.
Consacrarea libertăţii gândirii, conştiinţei şi religiei ca drept inerent existenţei şi dezvoltării personalităţii umane a constituit o preocupare constantă a popoarelor în istoria eforturilor pentru asigurarea respectului faţă de demnitatea fiinţelor umane.
Din perspectiva Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, aceasta înseamnă şi libertatea manifestării fiinţei umane în acest sens, singură sau împreună cu alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.
Aceste idealuri au fost dezvoltate prin Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, care prevede la art. 18 că nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri ce poate aduce atingeri libertăţii de a alege o religie sau o convingere şi că această libertate nu poate fi supusă decât restricţiilor legale şi necesare într-o societate democratică, iar statele părţii trebuie să elimine orice formă de intoleranţă şi de discriminare fondată pe religie sau convingere, potrivit declaraţiei Adunării Generale a O.N.U. din 1981 - art. 4 alin. (2).
Pactul a fost ratificat de România prin decretul 212 din 31 octombrie 1974.
Aceste restricţii prevăzute în art. 18 alin. (3) al Pactului trebuie să fie prevăzute de lege şi necesare în ocrotirea securităţii ordinii şi sănătăţii publice sau a moralei. Ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane, caracterul fundamental al drepturilor de gândire, conştiinţă şi religie este valabil şi pentru militari presupunând însă, datorită specificului vieţii şi activităţii militare şi impunerea anumitor derogări de la libertatea de a-şi practica religia sau convingerile.
Cât priveşte militarii în termen, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului a recunoscut încă prin Rezoluţia 1993/1984 refuzul persoanelor de a-şi satisface serviciul militar ca o formă de exercitare legitimă a dreptului la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.
Tot atunci Comisia a lansat un apel către statele în care serviciul militar era obligatoriu în sensul de a prevedea alte forme de serviciu public pentru tinerii recruţi.
Înainte de 1989 aceştia erau traşi la răspundere penală pentru refuzul de a îmbrăca uniforma militară, de a depune jurământul militar, de a pune mâna pe arme, pentru ca prin Constituţia din 1991 să se admită că preceptele religioase pot constitui un motiv de refuz al îndeplinirii serviciului militar aspect rezultat din prevederile art. 42 şi materializându-se în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 46/1996, privind pregătirea populaţiei pentru apărare.
Potrivit acestuia, cetăţenii care din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul militar alternativ.
Ca semnatară a Actului final de la Helsinki, România avea obligaţia de a respecta drepturile fundamentale ale cetăţenilor, inclusiv libertatea de conştiinţă şi religie, angajându-se să acţioneze conform scopurilor şi principiilor Cartei O.N.U. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. De asemenea s-a angajat să-şi îndeplinească obligaţiile aşa cum sunt enunţate în declaraţiile şi acordurile internaţionale în domeniu, inclusiv pactele internaţionale ale drepturilor omului.
Nerespectarea de către statul român a obligaţiilor asumate în perioada anterioară anului 1989, rezultate din actele internaţionale mai sus evocate şi mai mult, condamnarea reclamantului pentru refuzul manifestat de a nu satisface stagiul militar în condiţiile inexistenţei unei activităţi publice alternative, reprezintă expresia politică a atitudinii regimului din acea vreme.
Ca regim fundamentalist din punct de vedere ideologic, regimul comunist a ştiut întotdeauna că libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie reprezintă o ameninţare la adresa existenţei acestuia, umplând închisorile cu persoanele care gândeau altfel.
Coroborând toate aceste obligaţii pozitive neonorate ale statului, rezultate din normele mai sus evocate cu situaţia de fapt pe care a suportat-o reclamantul în perioada de referinţă, s-a concluzionat în sensul că acesta a fost subiectul unei condamnări politice din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea 221/2009, astfel că cererea sa de constatare a caracterului politic al condamnării pronunţată prin Sentinţa penală nr. 190/1974 de către Tribunalul Militar Cluj, prin care a fost condamnat reclamantul la pedeapsa cu închisoarea de 4 ani, a fost admisă.
În sensul celor reţinute anterior este şi recenta practică C.E.D.O. în materie, la data de 11 iulie 2006, Curtea Europeană pronunţându-se în 15 cauze privind cererile depuse de Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova" - România şi 14 persoane fizice, luând act de încheierea unei convenţii de soluţionare amiabilă între Guvern şi aceştia, cauza fiind radiată de pe rol.
Prin convenţia semnată de părţi, Guvernul român s-a angajat să ia o serie de măsuri cu caracter individual şi general, cele individuale vizând şi obligaţia de a retrage toate recursurile introduse împotriva deciziilor instanţelor interne prin care se acordă reparaţie pentru prejudiciul suferit de reclamanţii persoane fizice ca urmare a condamnărilor penale suferite pentru faptul că au refuzat efectuarea serviciului militar alternativ, cu atât mai mult justificându-se repararea unui astfel de prejudiciu în situaţia inexistenţei unui serviciu alternativ la data condamnării reclamantului.
Ca o consecinţă a admiterii acestei cereri a fost admisă şi cererea privind acordarea daunelor morale, din perspectiva art. 5 alin. (1) al aceleaşi legi potrivit căreia, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Este cert că privarea de libertate a reclamantului a provocat acestuia suferinţe în plan moral, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea, drepturile personale garantate de Constituţia României, în primul rând dreptul la libertate, fiindu-i afectată imaginea sa în comunitate, aducându-i-se atingere însuşi dreptului său la manifestarea religiei.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 13 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a dispus admiterea apelului declarat de apelantul pârât Statul Român reprezentat de M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 316/S din 7 decembrie 2009 a Tribunalului Braşov, care a fost schimbată în tot, în sensul că:
S-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Ş.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
Curtea a reţinut următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, însă enumeră în conţinutul său condamnările care au de drept un conţinut politic.
Condamnarea apelantului reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic şi nu se circumscrie situaţiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Fapta apelantului, care din motive de conştiinţă a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenenţa la organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova" a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen.
Întrucât instituirea obligaţiei de exercitare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste şi ca atare nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic.
Condamnarea apelantului pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Condamnarea pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile şi politice, deoarece în perioada respectivă Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ţine de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale.
Comisia europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova" a concluzionat că art. 9 din Convenţie, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă ( Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009).
Prin urmare, condamnarea penală pronunţată pentru infracţiunea analizată nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, motiv pentru care apelul declarat a fost în temeiul art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit considerentele Deciziei nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care vizează aplicarea unitară a Decrtului-Lege nr. 118/1990, deoarece Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică ci doar enumără condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, revine sarcina instanţei de a constata caracterul lor politic, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, Decizia invocată de instanţa de apel nu se aplică în situaţia Legii nr. 221/2009, instanţa trebuind a analiza temeinicia cererii reclamantului prin prisma Legii nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/2009.
Conform temeiului de drept al acţiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat de scopul urmărit prin săvârşirea ei aşa cum dispune OUG nr. 214/1999 şi nu de natura infracţiunii fiind irelevantă stabilirea obligaţiei de a efectua serviciul militar prin dispoziţii constituţionale ori sancţionarea penală a neexecutării acestei obligaţii deoarece legiuitorul a vizat exclusiv scopul săvârşirii faptei prin raportare la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/2009, legat de regimul comunist.
Acest lucru rezultă şi din expunerea de motive a legii precum şi din conţinutul art. 2 lit. d) din OUG nr. 214/1999, fiind clar că fapta penală a fost săvârşită pentru afirmarea unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu era de natură a crea niciun pericol.
Raportarea la elementele infracţiunii nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase, art. 7 din lege excluzând din enumerare fapta de natura celei săvârşite de reclamant.
Prin neacordarea cetăţenilor care datorită convingerilor religioase nu doresc şi nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unităţi militare, a posibilităţii de a presta acest serviciu în alte forme şi prin aplicarea faţă de aceştia a unor sancţiuni penale, s-a dat în fapt expresie politica regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă.
Prin urmare, refuzul de a se subordona şi de a lucra ziua de sâmbătă, datorită convingerilor sale religioase, echivalează cu o opoziţie faţă de statul comunist totalitar de natură ateistă, situaţie în care condamnările suportate de credincioşi ai diferitelor culte religioase, au un evident caracter politic.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând recursul declarat de reclamant instanţa reţine următoarele:
Legea nr. 221/2009, a fost edictată în scopul de a se asigura despăgubirea celor care au suferit prejudicii morale şi/sau materiale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, din cauza unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative asimilate acestora.
Prin prisma Legii nr. 221/2009 pot fi solicitate despăgubiri de către persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse, evident împotriva voinţei lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, pentru prejudiciile morale şi materiale ce le-au fost cauzate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Însă, prealabil stabilirii eventualelor despăgubiri cuvenite în temeiul acestei legi, este necesar să se stabilească caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.
Legea nr. 221/2009 defineşte ea însăşi, în textul art. 1, alin. (1), (2) şi (3), ce anume se înţelege prin condamnare cu caracter politic şi anume:
(1)„Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945".
(2)„ Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în: art. 185-187, 190, 191, 193A1, 194, 194A1-194A4, 196A1, 197, 207-209, 209M-209M, 210-218, 218A1, 219-222, 224, 225, 227, 227A1, 228, 228A1, 229, 230, 231A1, 258-261, 267, 268A7, 268A8, 268A12, 268A14, 268A29, 268A30, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 şi 578A6 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare;
Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele Statului, publicată în M. Of. nr. 31 din 6 februarie 1941;
Legea nr. 190/1947 pentru portul şi vânzarea armelor de foc, publicată în M. Of. nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracţiuni ce interesează siguranţa interioară şi exterioară a Republicii Populare Române, publicat în M. Of. nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 şi 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) şi e), art. 3 lit. a), b), f), g) şi h) şi art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancţionarea infracţiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale, publicată în M. Of. nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deţinerea, portul şi vânzarea armelor şi muniţiilor, precum şi transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950; j) art. 166 alin. (2), art. 237 şi art. 238 C. pen. din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968".
(3) „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 568/2001, de aprobare a ordonanţei, prevede următoarele:
„Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica;
b) susţinerea său aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta;
c) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenenţa sau opinie politica, de avere ori de origine socială".
Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanţa judecătorească, în condiţiile prevăzute la art. 4 din lege, acest din urmă text legal prevăzând că „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)".
Din conţinutul art. 1 alin. (4), coroborat cu art. 4 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 rezultă evident faptul că instanţa de judecată poate fi sesizată cu o cerere în constatarea caracterului politic al condamnării doar dacă este vorba despre condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, în timp ce, în situaţia condamnărilor despre care fac vorbire alin. (1) şi (2) ale art. 1 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării este prezumat prin însuşi textul legii.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al 11-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultă că, în esenţă, problema de drept care se cere a fi soluţionată vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare, săvârşită din motive de conştiinţă religioasă, şi, pe cale de consecinţa, a condamnării dispuse pentru această infracţiune prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă aceasta trebuie privită ca având caracter politic sau, dimpotrivă, având caracter de drept comun.
Starea de fapt evidenţiată de înscrisurile depuse la dosarul de fond relevă faptul că reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. şi anume, pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare.
Codul penal din anul 1968, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1969, a reglementat, în art. 354 cuprins în Titlul X intitulat „Infracţiuni contra capacităţii de apărare a Republicii Socialiste România", Capitolul III intitulat „Infracţiuni săvârşite de civili" infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.
Textual, art. 354 C. pen. din 1968 (în vigoare la momentul condamnării reclamantului) prevedea următoarele: "Neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoştinţare, iar dacă termenul de prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea militară, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează şi neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi la unitatea la care au fost repartizaţi. În timp de mobilizare sau război, precum şi în caz de chemare urgenta, expres prevăzută în ordinul de chemare, termenele de prezentare vor fi cele specificate în ordin. În caz de neprezentare, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Termenele de prezentare prevăzute în alineatele precedente se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemaţi se află în străinătate".
Aşezarea acestui text în titlul şi capitolele menţionate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestei infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Ori, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Ulterior şi Codul penal din anul 1997, prin art. 354, a reglementat infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.
Este irelevant motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât şi în prezent, legislaţia penală în domeniu reglementa infracţiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de neprezentare la încorporare ca pe o infracţiune de drept comun săvârşită de civili cărora Constituţia României le impune obligaţia de a-şi apăra ţara.
În actuala reglementare a Constituţiei României obligaţia cetăţenilor români de a-şi apăra ţara este consacrată expres în art. 55.
Este adevărat că art. 30 din Constituţia României din 1965 garanta libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, dar nu este mai puţin adevărat că aceeaşi Constituţie instituia pentru toţi cetăţenii români obligaţia de a îndeplini serviciul militar, obligaţie materializată prin mai multe componente, şi anume, obligaţia de desăvârşire a pregătirii militare în condiţiile prescrise de legislaţia în vigoare, obligaţia de participare în forţele armate ale statului în cazul unui conflict armat, obligaţia de a primi o armă şi de a o folosi într-o atare împrejurare.
S-ar fi putut eventual discuta despre caracterul politic al unor astfel de condamnări strict în ipoteza în care acestea ar fi intervenit doar anterior anului 1989, iar nu şi ulterior acestui an, şi dacă, după data de 22 decembrie 1989 s-ar fi abrogat textul art. 354 C. pen., care reglementa infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare, precum şi orice alte dispoziţii legale în materie.
Or, în condiţiile în care şi după anul 1989 legislaţia penală, reglementa o atare infracţiune, este evident că unei astfel de infracţiuni, independent de momentul la care ea a fost săvârşită, înainte de anul 1989 sau după această dată, nu i se poate recunoaşte caracterul politic şi, tot astfel, unei condamnări penale pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare nu se poate conferi caracterul de condamnare politică.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracţiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile şi au existat atât înainte de anul 1989, cât şi după această dată.
Este adevărat că libertatea de conştiinţă constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dar nu este mai puţin adevărat că aceasta poate face obiectul unor restrângeri în condiţiile prevăzute de lege, cum ar fi dispoziţiile penale care reglementează infracţiunea de neprezentare la încorporare, indiferent de motivele recrutului, inclusiv deci şi motivele religioase.
Atât înainte de anul 1989, cât şi ulterior acestei date, C. pen. reglementa „infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării", „infracţiunile săvârşite de militari", „infracţiuni contra ordinei şi disciplinei militare" şi „infracţiunile săvârşite de civili în legătură cu apărarea ţării", obiectul juridic comun al acestor infracţiuni fiind, şi în trecut şi în prezent, reprezentat de relaţiile sociale privitoare la capacitatea de apărare a ţării, neputându-se deci aprecia în sensul acreditat de reclamant, că scopul represiv şi sancţionator al acestor reglementări ar fi fost determinat strict de regimul comunist şi, mai ales de raţiuni politice.
Prin urmare se poate reţine că pronunţarea unor condamnări penale pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau ca o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, din raţiuni politice deoarece înainte de anul 1989, Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea în acelaşi timp obligaţia tuturor cetăţenilor români de satisfacere a serviciului militar, neputându-se susţine existenţa unei discriminări pe criterii religioase.
Condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de prezentare la încorporare a fost justificat pe considerentul apartenenţei la un cult religios, în nici un caz nu are un caracter politic, aceasta fiind fundamentată pe norme penale, care reglementau sancţionarea săvârşirii unor fapte strict reglementate de legislaţia penală, neputându-se pune în discuţie problema libertăţii de conştiinţă şi de religie, ci cel mult problema obligativităţii satisfacerii stagiului militar, aceasta din urmă problemă neputând fi asimilată strict unui regim politic anume, câtă vreme, ţine de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât şi după această dată.
Prin urmare, condamnarea pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzută de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut referitor la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova", că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (CEDH, Bayatyan c/a Armeniei, 27 octombrie 2009).
Pe cale de consecinţă, se apreciază că restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu a ţinut strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin urmare Curtea reţine că, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, condamnarea sa penală pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu a fost determinată de criteriul apartenenţei reclamantului la un cult religios, ci de săvârşirea de către acesta a unei fapte prevăzută de legislaţia penală atunci în vigoare.
De altfel, în interpretarea şi aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/ 1990, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit printr-o decizie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 publicată în M. Of. al României nr. 137 din 02 martie 2010 că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Faţă de cele reţinute, recursul formulat de reclamant în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat şi urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.Ş. împotriva Deciziei nr. 60/ AP din 13 mai2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3637/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3635/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
