ICCJ. Decizia nr. 3851/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3851/2011
Dosar nr. 5539/1/2011
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 564 din 7 mai 2010 Tribunalul Timiş a admis în parte cererea principală formulată de către SC U. SA Timişoara în contradictoriu cu SC M.C. SRL şi a dispus evacuarea pârâtei SC M.C. SRL din imobilul situat în Timişoara, respingându-se în rest cererea.
S-a respins cererea conexă formulată de către SC M.C. SRL în contradictoriu cu SC U. SA.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut, în esenţă, că între părţi au fost încheiate Contractele de închiriere cu numerele 1262 din 13 septembrie 2002 - prin care SC U. SA a pus la dispoziţia SC M.C. SRL - spaţiul situat în Timişoara, şi un altul, încheiat la data de 20 ianuarie 2006 prin care cea dintâi a pus la dispoziţia reclamantei din cererea conexă folosinţa unei suprafeţe de 26,55 mp în incinta imobilului din strada Z. pentru o perioadă de 18 luni începând cu data de 20 ianuarie 2006.
Durata locaţiunii în temeiul primului contract a fost stabilită la 120 de luni (începând cu 13 septembrie 2002).
S-a constatat că în anul 2005, pârâta SC U. SA a pierdut proprietatea imobilului a cărui folosinţă a făcut obiectul Contractului cu numărul 1262 din 13 septembrie 2002 în urma vânzării acestuia în cadrul procedurii de executare silită, bunul fiind adjudecat de către SC A.G. SRL, fapt despre care SC M.C. a avut cunoştinţă fiind parte (sub denumirea acesteia de la acea dată - SC M. SRL) în Dosarul cu numărul 5307/com/2005 pe rolul Tribunalului Timiş - soluţionat prin Sentinţa nr. 996/COM/2005 - când s-a reţinut că locaţiunea a încetat nefiind opozabilă noului proprietar întrucât contractul nu a primit dată certă şi nu s-au realizat formalităţile de proprietate imobiliară.
Tranzacţia încheiată între SC A.G. SRL şi SC M.C. SRL ulterior soluţionării Dosarului cu numărul 5307/com/2005 în primă instanţă, a prevăzut plata către aceasta din urmă a echivalentului în lei al sumei de 11.000 Euro, obligaţia SC M. SRL fiind aceea de a preda cheile imobilului şi de a nu uza de căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinţei prin care dosarul a fost soluţionat.
S-a reţinut în concluzie că problema efectelor Contractului de închirierea nr. 1262 din 13 septembrie 2009 a făcut obiect de preocupare pentru instanţa de judecată, aspectul fiind tranşat prin Sentinţa nr. 996/COM din 31 octombrie 2005.
S-a apreciat că existând autoritate de lucru judecat, întrucât încă de la data sesizării instanţei contractul a cărui reziliere se solicită nu mai era în fiinţă, aspect constatat de către o instanţă de judecată şi care nu mai poate fi contrazis, nu se mai poate pune problema desfiinţării ca urmare a neexecutării culpabile a unei obligaţii (aşa cum rezilierea presupune) de vreme ce acestea (obligaţiile decurgând din contract) nu mai sunt în fiinţă.
În consecinţă cererea reclamantei în dosarul conex, SC M.C. SRL în sensul constatării rezilierii contractului a fost respinsă.
Cererea privind constatarea că a operat compensarea creanţelor între părţile în proces (a acesteia împotriva pârâtei provenită din îmbunătăţirile aduse imobilului închiriat şi a pârâtei împotriva sa derivată din plata chiriei aferentă imobilului până în anul 2009) a fost respinsă întrucât cerinţa reciprocităţii (cel puţin) nu este îndeplinită, titulara dreptului de a percepe chiria (în eventualitatea chiar a continuării locaţiunii) nefiind pentru perioada ulterioară anului 2005, aşa cum s-a arătat deja, fosta proprietară a imobilului ci cumpărătoarea.
Referitor la cererea privind recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului din Timişoara, str. Z. s-a apreciat că aceasta este nefondată întrucât reclamanta nu a dovedit că are împotriva pârâtei o creanţă în strânsă legătură cu bunul.
Astfel, chiar dacă reclamanta ar fi adus îmbunătăţiri imobilului, acestea nu ar fi putut fi validate decât în cuantumul stabilit de către părţi prin contract, iar potrivit de asemenea contractului, acestea ar fi trebuit executate în cuantumul chiriei pe care locatara nu a achitat-o tocmai din acestea motive.
Or, în acord cu cele de mai sus reclamanta nu se poate prevala de o creanţă provenită din înfrângerea limitelor convenţiei pentru a obţine recunoaşterea dreptului de retenţie.
Referitor la cererea formulată de către SC U. SA în contradictoriu cu SC M.C. SRL s-a reţinut, în esenţă că, contractul ce stă la baza derulării raporturilor juridice dintre părţile în proces nu conţine nici un fel de consideraţii cu privire la condiţiile în care poate opera rezilierea, astfel încât instituţia va rămâne circumscrisă tuturor regulilor prevăzute pentru rezilierea judiciară, respectiv verificarea de către instanţă a îndeplinirii cerinţelor şi pronunţarea rezilierii (în cazul constatării temeiniciei acesteia) care va produce efecte pentru viitor.
Astfel s-a apreciat că rezilierea ar putea interveni şi produce efecte în cauză conform art. 1020 - 1021 C. civ., de la data pronunţării de către instanţă şi pentru viitor, motiv pentru care cererea privind constatarea rezilierii contractului ale cărui efecte au încetat prin ajungerea locaţiunii la termen, a fost respinsă.
În ce priveşte al doilea capăt al cererii formulate de către SC U. SA, privind obligarea pârâtei să emită facturi fiscale în considerarea lucrărilor de îmbunătăţire a imobilului pe care le-a efectuat s-a reţinut că reclamanta justifică un interes doar în a solicita instanţei să constate că pârâta are o creanţă provenită din îmbunătăţirile pe care le-a adus imobilului în cuantum egal cu echivalentul în lei al sumei de 6.165 Euro, egală cu cea pe care, la rândul ei o deţine faţă de pârâtă şi care provine din plata chiriei şi, în consecinţă, să ceară instanţei că a intervenit compensarea.
Or, reclamanta nu a formulat un astfel de petit, limitându-se doar să arate că, ulterior emiterii facturilor va proceda la compensare, context în care interesul său nu este actual, iar cererea privind obligarea pârâtei să emită facturi în valoarea de ea stabilită, nefondată prin raportare la consideraţiile inserate mai sus.
Referitor la capătul de cerere privind evacuarea paratei din imobil s-a constatat că pârâta nu s-a achitat de obligaţia de a restitui la sfârşitul locaţiunii bunul închiriat, că art. 480 C. civ. conferă proprietarului dreptul de a beneficia de plenitudinea atributelor pe care dreptul de proprietate i le conferă şi a fost admisă cererea de evacuare a pârâtei din imobilul în suprafaţă de 51,38 mp situat în Timişoara.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială prin Decizia civilă nr. 118/A din 28 aprilie 2011 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C.E., C.O.Ş. şi C.G., a respins apelul reclamantei SC M.C. SRL, a luat act de renunţarea la judecata apelului de către reclamanta SC U. SA prin lichidator şi a fost obligată apelanta SC M.C. SRL la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat către intimaţii C.E., C.O.Ş. şi C.G.
Instanţa de apel examinând cu precădere excepţia lipsei calităţii procesuale a persoanelor nou introduse în cauză cu titlu de reclamanţi intimaţi C.E., C.O.Ş. şi C.G., a constatat că excepţia este fondată, întrucât neexistând în realitate o creanţă litigioasă în cauză al cărei titular să se afirme reclamanta principală SC U. SA, nici alte persoane fie ele cesionare nu pot dobândi calitatea procesuală pe care nu a avut-o nici reclamanta principală.
În ceea ce priveşte apelul declarat de SC U. SA, Curtea în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea la judecata apelului.
Referitor la apelul declarat de către reclamanta reconvenţională SC M.C. SRL, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că expertiza a fost efectuată la arhiva Tribunalului Timiş pe baza materialului documentar existent la dosarul cauzei şi a celui pus la dispoziţia expertului de către părţi, respectiv la domiciliul expertului. Prin urmare nu are nici o justificare pretenţia apelante de a nu fi fost citată la efectuarea actelor de expertizare.
Instanţa de apel a constatat că, criticile din apel referitoare la neacordarea pretenţiilor băneşti în sumă de 64.834 RON şi 21.125,90 RON, nu mai fac obiectul soluţionării pe fond a apelului, întrucât prin încheierea de şedinţă din 10 februarie 2011 reţinând faptul că pârâta reconvenţională SC U. SA a intrat în procedura insolvenţei, s-a dispus suspendarea judecăţii în apel a acestor petite conform prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Referitor la critica privind evacuarea, instanţa de apel relevat că evacuarea a fost dispusă de către tribunal prin considerarea corectă a faptului că termenul locaţiunii între părţi a expirat, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1020 - 1021 C. civ. referitoare la condiţiile rezilierii contractului de închiriere, şi în continuare că modul de executare a obligaţiilor contractuale nu mai au caracterul determinant pentru pronunţarea evacuării.
Totodată instanţa de apel a statuat în acelaşi mod că din moment ce contractul părţilor a expirat la 20 iunie 2007, apărarea pe care a dezvoltat-o apelanta pârâtă principală în faţa primei instanţe prin care a invocat lipsa culpei sale în neexecutarea contractului de locaţiune în sensul că a achitat chiria şi mai mult în temeiul clauzei contractului a întrebuinţat cheltuieli superioare chiriei de plătit pentru îmbunătăţirea celor două spaţii închiriate succesiv nu are legătură juridică cu cauza obiectivă a încetării contractului de locaţiune şi anume ajungerea la termen.
Cât priveşte dreptul la o relocaţiune datorită investiţiilor efectuate asupra acelui spaţiu, şi prin susţinerea dreptului apelantei de retenţie, raportat la sumele de bani pe care le solicită de la locatoarea SC U. SA pârâtă reconvenţională, instanţa de apel a relevat mai întâi că între părţi nu a existat o manifestare de voinţă suficient de probată care să conducă la concluzia că relocaţiunea ar fi fost posibilă între aceleaşi părţi. Pe de altă parte invocarea relocaţiunii la o dată mult ulterioară încetării închirierii prin ajungere la termen s-a apreciat ca fiind nejustificată, procedura relocaţiunii presupunând, după caz, fie o clauză înserată în contractul părţilor în acest sens, fie o demarare a unor negocieri pentru o nouă locaţiune, ambele proceduri precedând expirării termenului iniţial al un ei locaţiuni.
Nici critica referitoare la respingerea de către tribunal a cererii de acordare a dreptului de retenţie în favoare reclamantei reconvenţionale apelante, nu a fost reţinută ca întemeiată, deoarece cât timp parţii care invocă dreptul de retenţie nu i s-a recunoscut dreptul legitim, necontestat şi lipsit de echivoc, de a obţine o despăgubire bănească pentru îmbunătăţire sau după caz plusul de valoare aduse spaţiului închiriat, aceleiaşi părţi nu i se poate recunoaşte nici dreptul de a reţine spaţiul litigios până la dezdăunarea sa, lipsind legătura juridică între cauza dreptului de retenţie şi efectul nedezdăunării chiriaşului.
Împotriva acestei decizii pârâta SC M.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs indicate, recurenta, fără o argumentare în parte a fiecărui punct ale art. 304 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a motivat hotărârea raportat la petitele formulate în raport de raportul juridic dintre părţi, iar lipsa motivării echivalează cu lipsa dovedirii cercetării judecătoreşti.
Făcând în continuare referiri la sentinţa instanţei de fond, recurenta arată că s-a reţinut greşit situaţia de fapt, formându-şi în mod eronat convingerea exclusiv pe baza unei prezumţii asupra tranzacţiei încheiate cu SC A.G. SRL şi fără a administra alt probatoriu nu a intrat în cercetarea fondului faţă de primele capete de cerere.
Redând solicitările făcute în faţa instanţei de apel, referitor la verificarea probatoriului administrat, rezultatele expertizei în construcţii şi expertizei contabile efectuate, recurenta susţine că nu se poate dispune nici rezilierea contractului şi nici nu se poate dispune evacuarea atât timp cât nu sunt în debit cu chiria, aceasta compensându-se cu chiria lunar, iar reclamanta mai este în debit cu suma de 94.767,41 RON.
Recurenta susţine că deşi a solicitat refacerea raportului de expertiză, instanţa de apel a apreciat că această critică este nefondată, fără a observa că obiectivele depuse la fila 132 dosar de fond sunt obiective suplimentare faţă de cele încuviinţate de instanţă iniţial şi deci erau necesare documente contabile suplimentare şi că prin cererile depuse la dosar expertul a solicitat acordarea unui termen pentru a studia actele societăţilor pentru a răspunde noilor obiective solicitate.
De asemenea, recurenta susţine că cererea formulată de cesionarii C.E., C.O.Ş. şi C.G. privind acordarea cheltuielilor de judecată nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru respectarea principiului contradictorialităţii fiindu-le astfel încălcat dreptul la apărare respectiv posibilitatea de a solicita micşorarea onorariului avocaţial.
Un ultim aspect învederat de către recurentă priveşte, în opinia sa, viciul de procedură privind societatea A&A C. IPURL în apel întrucât deşi citaţia a fost transmisă prin fax, din verificările efectuat a constatat că numărul de fax al acesteia este diferit de cel la care s-a făcut comunicarea.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul este nefondat.
Recursul în reglementarea procedurală actuală este cale de atac extraordinară supusă regulilor cuprinse în Titlul V intitulat căile extraordinare de atac. Pentru promovarea recursului, se instituie şi obligativitatea pentru recurentă de a indica motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Din expunerea motivării recursului redată succint mai sus rezultă cu evidenţă să s-au antamat chestiuni de fond care nu vizează nelegalitatea, or, în recurs se examinează soluţia anterior pronunţată din punctul de vedere al cerinţelor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. În acest sens art. 304 C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9, care, însă nu se regăsesc în motivarea recursului.
Indicarea pct. 6, 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. nu îndeplinesc cerinţele legale pentru promovarea şi susţinerea acestei căi extraordinare de atac. Nu în ultimul rând trebuie reţinut că recursul nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel învestită să treacă la examinarea fondului litigiului, lucru firesc câtă vreme recurenta a beneficiat de o astfel de cale de atac.
În întreaga argumentare a recursului recurenta a făcut referiri la probele administrate, rapoartele de expertiză efectuate, la solicitările făcute în faţa instanţei de apel fără a indica aspectele de nelegalitate, sau dispoziţiile legale ce au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.
Mai este de reţinut şi faptul că recurenta, a supus spre examinare instanţei de recurs apărări care depăşesc cadrul procesual determinat în faţa instanţei de apel, străine raportului juridic dedus judecăţii, care nu mai pot fi reanalizate în recurs.
De altfel, recurenta face abstracţie de motivarea instanţei de apel pe care nici nu o analizează nici nu ţine cont de argumentele inserate în motivare, ci face critici paralele hotărârii recurate.
Critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, va fi respinsă întrucât recurenta nu a arătat în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate în legătură cu determinarea şi acordarea acestora.
Aprecierea cuantumului acestora este în căderea instanţei şi în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care în speţă nu au fost încălcate.
Susţinerea conform căreia cererea privind cheltuielile de judecată nu a fost pusă în discuţia părţilor şi prin aceasta le-a fost încălcat dreptul la apărare nu poate fi reţinută, întrucât cererea a fost făcută în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei când apărătorul recurentei avea posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la solicitarea intimaţilor reclamanţi de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 (3) C. proc. civ. critica privind citarea prin fax a lichidatorului A&A C. IPURL va fi încadrată în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., punct ce vizează situaţia când prin hotărârea dată s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 861 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, „dovada comunicării actelor poate fi făcută şi prin orice alt înscris depus la dosarul cauzei prin care se atestă, sub semnătură, primirea fiecărui act de procedură care a fost comunicat”. Din înscrisul depus la fila 53 dosar apel se constată că citarea a fost făcută conform dispoziţiilor legale menţionate, astfel că susţinerea recurentei este nefondată. De altfel, această critică nu are relevanţă atâta timp cât recurenta nu a dovedit vătămarea pricinuită în sensul dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile procedurale care limitează posibilităţile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul şi apelul, prevederi raţionale faţă de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluţiei care a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M.C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 118/A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3123/2011. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 3845/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
