ICCJ. Decizia nr. 3868/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3868/2011
Dosar nr.32163/3/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Cu notificarea din 9 august 2001 a B.E.J. A.P., numiţii L.Ş., L.I. şi G.F. au solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 975 m.p. situat în Municipiul Bucureşti, strada S., sector 4, teren expropriat de stat în baza Decretului Amfiteatru din anul 1989.
Prin cererea înregistrată la data de 28 august 2008, reclamanţii L.Ş., L.I. şi G.F. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti solicitând să fie obligată la restituirea în natură a terenului sau după caz, să le acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 975 m.p. situat la adresa mai sus indicată.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că terenul a fost preluat de stat prin expropriere, în baza Decretului nr. 83 din 3 aprilie 1989, fiind înscris la poziţia nr. AA din lista anexă nr. 2, construcţiile fiind demolate în vederea realizării obiectivului de investiţii „Parc în zona centrului de cultură şi educaţie socialistă a copiilor şi pionierilor".
Reclamanţii au arătat, totodată, că după apariţia Legii nr. 10/2001 au formulat notificare şi că, deşi au ataşat înscrisurile doveditoare ale calităţii de proprietar şi dovada preluării abuzive, pârâta a refuzat până la această dată soluţionarea notificării.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 22 octombrie 2009, numitul B.R.C. a învederat instanţei că, numiţii L.Ş. şi L.I., indicaţi ca reclamanţi în cererea de chemare în judecată au decedat şi că aceştia au ca moştenitori pe L.I.G. şi L.E., conform menţiunilor certificatului de calitate din 13 aprilie 2005 emis de B.N.P. C.E. şi respectiv, pe L.I. şi L.E., conform menţiunilor certificatului de moştenitor suplimentar din anul 1999 emis de B.N.P. B.N., sens se impune ca moştenitorii să fie chemaţi în proces în calitate de reclamanţi, cu menţiunea că numita G.F. nu are calitatea de moştenitoare a foştilor proprietari ai terenului în litigiu.
Prin aceeaşi cerere, numitul B.R.C. a solicitat să se ia act că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat din 4 septembrie 2008 de B.N.P. L.A., numiţii L.I.G., L.E., L.I. şi L.E. i-au vândut drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 32163/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sens în care solicită să fie chemat în proces în calitate de reclamant.
Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2009, Tribunalul, secţia a IV-a civilă, a dispus introducerea în proces în calitate de reclamant a numitului B.R.C.
Prin sentinţa civilă nr. 876 din 10 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul B.R.C. şi a constatat că este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirii lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat, pentru imobilul care a fost situat în Municipiul Bucureşti, strada S., sector 4, compus din teren în suprafaţă de 667 m.p.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să plătească contestatorului suma de 1.103,30 RON, cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că potrivit actului de partaj voluntar încheiat la data de 4 august 1925, autorul reclamanţilor iniţiali, L.V. a primit în proprietate terenul situat în Municipiul Bucureşti, strada S., răscumpărat de la Ministerul Domeniilor şi Agriculturii, conform menţiunii actelor de răscumpărare din 19 septembrie 1891 şi din 7 iulie 1916, respectiv, conform menţiunilor actelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din anul 1894 şi din anul 1895.
Instanţa a mai reţinut că, potrivit adresei din anul 2008 emisă de Direcţia Impozite şi taxe Locale a sectorului 4 Bucureşti, urmare a verificării matricolei din anul 1958, numitul L.V. a figurat înscris în evidenţele fiscale cu teren în suprafaţă de 7500 m.p. şi cu construcţii în strada S., pentru ca, începând cu anul 1962 să fie înscris la aceeaşi adresă cu o suprafaţă de 667 m.p. teren şi construcţie, diferenţa de teren fiind trecută la gospodăria agricolă de producţie.
Instanţa a statuat, totodată, că terenul în litigiu a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 83 din 3 aprilie 1989, iar, potrivit menţiunilor raportul de expertiză efectuat în cauză, în prezent, acest teren este o zonă verde în cadrul Parcului T. din Municipiul Bucureşti, fiind liber de construcţii supraterane şi subterane şi neafectat de reţele edilitare, parc destinat însă utilităţii publice, motiv pentru nu poate fi restituit în natură.
Constatând şi că reclamantul B.R.C. a cumpărat drepturile litigioase ce fac obiectul acestui proces şi reţinând incidenţa prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a statuat că se impune admiterea cererii şi constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent a reclamantului pentru terenul în suprafaţă de 667 m.p. situat în Municipiul Bucureşti, strada S., măsuri reparatorii ce urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamantul a solicitat, în esenţă, să se constate că terenul expropriat din patrimoniul autorului său măsura 975 m.p. şi nu 667 m.p., cum eronat a stabilit prima instanţă, cu ignorarea înscrisurilor probatorii administrate referitoare la acest aspect, pe care le detaliază pe larg, şi afirmă că atâta timp cât terenul nu este ocupat cu construcţii şi nu este afectat de amenajări supraterane ori subterane, se impunea concluzia că este un teren liber în înţelesul legii de reparaţie, cu consecinţa restituirii în natură.
Reclamantul a solicitat, în subsidiar, ca în situaţia în care se apreciază că terenul nu îi poate fi restituit în natură, instanţa să stabilească cuantumului sumei de bani până la concurenţa căreia este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii în echivalent, sens în care a propus administrarea probei cu o expertiză tehnică de specialitate.
În motivarea apelului, pârâtul a susţinut că termenul de 60 de zile în care trebuie soluţionată notificarea este un termen de recomandare şi că nerespectarea culpabilă a acestui termen poate fi sancţionată cu obligarea entităţii la despăgubiri, culpă care însă, în prezenta cauză nu a fost dovedită.
Pârâtul enunţă, totodată, conţinutul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală şi solicită înlăturarea obligaţiei la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, apreciind că nu sunt date cerinţele prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 373A din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, apelurile, ca nefondate.
Referitor la apelul declarat de reclamant, instanţa a reţinut că „terenul a fost identificat prin raport de expertiză (aflat în cuprinsul Parcului T.) şi este de 664 m.p. şi 975 m.p., cum susţine în apel, motivarea primei instanţe fiind clară".
Referitor la apelul declarat de pârât, instanţa de apel a reţinut că termenul de 60 de zile, prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării, nu este un termen de recomandare, cum eronat invocă pârâtul, că acestuia îi incumba obligaţia de a soluţiona notificarea în raport de înscrisurile doveditoare depuse de persoana îndreptăţită în termenul legal şi că, dat fiind refuzul de soluţionare a notificării, pârâtul este în culpă procesuală şi corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9, precum şi ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul susţine că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, a dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Anume, reclamantul afirmă că instanţa de apel a transformat cele două motive de apel pe care le-a formulat într-un singur motiv, a refuzat administrarea probatoriilor propuse în scopul dovedirii temeiniciei acestor motive şi că, prin hotărârea pronunţată, nu a răspuns niciunui motiv de apel, rezumându-se să facă trimitere la considerentele reţinute de prima instanţă, criticate însă prin apel, şi la concluziile raportului de expertiză întocmit în aceeaşi fază procesuală, pe care însă le redă eronat, în sensul că, deşi expertul confirmă că întinderea terenului este de 975 m.p., astfel cum a invocat prin apel, instanţa reţine că măsoară doar 664 m.p., contrar celor statuate de expert.
Reclamantul reiterează, totodată, criticile dezvoltate prin apel, prin care invocă aprecierea eronată a probatoriilor administrate la judecata în primă instanţă, relative la întinderea dreptului de proprietate al autorilor săi, cu consecinţa stabilirii greşite a întinderii suprafeţei de teren expropriate de stat şi pentru care este îndreptăţit la măsuri reparatorii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvâşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
Este de menţionat că, în principiu, în sistemul nostru procedural, este permis ca a doua instanţă, cercetând cauza şi constatând că toate chestiunile de fapt şi toate problemele de drept care i-au fost supuse sunt aceleaşi ca şi cele discutate în primă instanţă, să se refere la motivele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit.
Adoptarea motivelor hotărârii primei instanţe presupune însă arătarea, într-o manieră clară şi explicită a acestui fapt, nefiind suficient, pentru a satisface cerinţa referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., indicarea numărului de pagină al hotărârii apelate în cuprinsul căreia s-ar afla răspunsul la critica analizată.
Totodată, această modalitate de motivare poate fi adoptată atunci când chestiunile de fapt şi problemele de drept care au fost supuse judecăţii prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanţă, iar prin hotărârea pronunţată prima instanţă le-a analizat în mod efectiv, nu şi în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea primei instanţe de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunţate, apărările invocate la judecata în primă instanţă.
În cauza dedusă judecăţii, prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanţe de a fi analizat apărările invocate şi pentru greşita apreciere a înscrisurilor administrate în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, cu consecinţa săvârşirii unei greşeli în stabilirea situaţiei de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor.
În atare condiţii, instanţa de apel avea a analiza şi a răspunde motivat criticilor formulate de reclamant care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe şi, totodată, a argumenta motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.
Cât timp instanţa de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanţe cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, trimiţând inexact, la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motivarea hotărârii nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, reţinând şi că vătămarea cauzată reclamantului nu poate fi înlăturată altfel, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa Decizia recurată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere că, în raport de limitele învestirii prin recurs, soluţia pronunţată asupra apelului declarat de pârât a intrat în autoritate de lucru judecat, sens în care urmează a fi menţinută de instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.R.C. împotriva deciziei nr. 373A din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3866/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3836/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
