ICCJ. Decizia nr. 4718/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizienr. 4718/2011
Dosar nr. 26078/3/2007
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâţii D.V., D.R., SC H.N. SA şi Primăria municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului, situat în Bucureşti, mansardă, sector 1 şi asupra garajului situat la aceeaşi adresă şi să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul sus-menţionat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 16 martie 1932 autorii săi au dobândit un teren viran în suprafaţă de 522,99 mp. construind în acelaşi an un imobil format din subsol, parter, etaj, mansardă şi garaj, conform autorizaţiei de construcţie emisă la 26 mai 1932 de Primăria sectorului Galbeni.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, decret care nu poate constitui titlu valabil pentru Statul Român, nici la momentul preluării, nici la momentul înstrăinării către pârâţii D.V. şi D.R., întrucât decretul a încălcat dispoziţiile C. civ. - art. 480 şi 481 precum şi dispoziţiile art. 8 din Constituţia din 1948.
Prin urmare, reclamanta a solicitat compararea celor două titluri existente asupra imobilului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 112 şi 274 C. proc. civ.
La data de 16 februarie 2007, pârâţii D.V. şi D.R. au formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active, pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi faţă de valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 9491 din 15 iunie 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti conform art. 21 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Prin încheierea din data de 27 ianuarie 2009, tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
La termenul din data de 10 martie 2009, tribunalul a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., iar la termenul din data de 2 iunie 2009 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti, excepţia lipsei de interes şi excepţia de inadmisibilitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1256 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâţii D.V., D.R., SC H.N. SA şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului, situat în Bucureşti, mansardă, sector 1 şi asupra garajului şi a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
În motivarea sentinţei, tribunalul a apreciat că imobilul litigios a fost preluat în mod abuziv de către stat, întrucât prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispoziţiilor art. 8, 10 şi 16 din Constituţia României din 1948, a prevederilor art. 481 C. civ. şi a tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte revendicare, că atât reclamanta, cât şi pârâţii D.V. şi R., invocă fiecare câte un titlu pentru imobilul litigios.
Astfel, s-a arătat că reclamanta invocă drept titlu contractul de vânzare- cumpărare nr. 6826/1932 al autorilor săi, R.Z. şi I.Z.
La rândul lor, pârâţii D.V. şi R. invocă drept titlu contractele de vânzare-cumpărare pentru garajul imobilului.
Procedând la compararea titlurilor prezentate s-a dat preferinţă titlului pârâţilor, întrucât reclamanta nu a solicitat constatarea absolută a nulităţii acestuia.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi faptul că, prin hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999, reclamanta a primit despăgubiri conform art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată.
De asemenea, s-a ţinut seama şi de principiul securităţii raporturilor juridice, în sensul că persoana care a dobândit cu bună credinţă să fie pusă în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat cândva bunurile (Cauza Raicu contra României).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în complet de divergentă, prin Decizia nr. 385/ A din 21 iunie 2010, în majoritate, a admis apelul declarat de reclamanta D.A. împotriva sentinţei civile nr. 1256 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis integral acţiunea, obligând pârâţii D.V. şi D.R. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din apartament, situat în Bucureşti, la mansardă, sector 1, compus din vestibul, trei camere, camera serviciu, culoar, wc, bucătărie, baie, boxă, s-sol, balcon, p.com, culoar, C.T., în suprafaţă utilă de 107,07 mp, reprezentând o cotă indiviză de 15,64% din imobil, conform contractului de vânzare – cumpărare din 08 aprilie 1997 şi garajul situat la aceeaşi adresă, în suprafaţă utilă de 15,40 mp, reprezentând o cotă indiviză de 2,13% din imobil, conform contractului de vânzare - cumpărare din 15 mai 1998.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse celelalte apeluri declarate de pârâţii D.V., D.R. şi de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, ca nefondate, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, instanţa de apel a apreciat că cererea privind constatarea nevalabilităţii (nelegalităţii) titlului statului este justificată de existenţa unui interes care îndeplineşte condiţiile de a fi legitim, personal şi direct, născut şi actual.
Curtea de apel a constatat că, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i şi echivalentă cu lipsa titlului), cât şi cu un titlu valabil, potrivit lit. h) din articolul menţionat, care face trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a arătat că, din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001 rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a) din legea menţionată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată una abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes. Din acest punct de vedere, apelanta pârâtă realizează o echivalenţă între sferele de aplicare a sintagmelor juridice „preluare abuzivă" şi „preluare fără titlu valabil", în condiţiile în care, aşa cum rezultă din prevederile legale evocate, legiuitorul a înţeles să le diferenţieze în mod clar.
Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii, rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care arată că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, prevederea legală nefiind abrogată sau desuetă nici după intrarea în vigoare a art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Practic, interesul în soluţionarea sa, rezidă astfel, în împrejurarea că el reprezintă un aspect prejudicial, a cărui rezolvare este necesară pentru rezolvarea acţiunii în revendicare de drept comun, pentru că, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor pârâţilor persoane fizice, operaţiunea de comparare a drepturilor autorilor părţilor, operaţiune consacrată de doctrina şi practica judiciară în cadrul acţiunii în revendicare, implică o analiză a acestui aspect în cazurile când imobilele au fost preluate în perioada comunistă.
În ceea ce priveşte apelul formulat de către pârâţii persoane fizice D.V. şi D.R., precum şi apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a arătat că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin, a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă, de altfel, şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, la fel ca şi instanţa de fond, curtea de apel a constatat nevalabilitatea a însuşi titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 datorită flagrantei sale contradicţii cu dispoziţiile constituţionale din 1948, mai precis cu art. 8 şi 10 care recunoşteau şi garantau, prin lege, proprietatea particulară.
Este evident că, dată fiind forţa juridică a decretului, inferioară Constituţiei, normele constituţionale îl înlăturau, sub acest aspect.
În consecinţă, devine nerelevantă critica referitoare la faptul că în 1950, România nu aderase la O.N.U., organismul emitent al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, aserţiune adevărată, deoarece aderarea a avut loc de-abia în anul 1955. Decretul era inferior Constituţiei în vigoare la acel moment, fapt suficient pentru aprecierea sa ca nevalabilă.
Pe de altă parte, curtea de apel a arătat că, chiar dacă am asimila acceptarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea imobilului, în temeiul unui act normativ (Legea nr. 112/1995) care stipula ca domeniu de aplicare, sfera imobilelor preluate cu titlu, achiesării persoanei astfel despăgubite, la caracterul invocat valabil al titlului de preluare, astfel cum invocă apelanţii pârâţi, totuşi această recunoaştere provenind din partea unor persoane fizice nu este de natură să determine caracterul valabil al actului de preluare.
Valabilitatea unui titlu de preluare se verifică prin prisma altor criterii decât cel evocat de apelanţi. Aceste criterii vizează conformitatea titlului cu actele normative în vigoare, conformitate care presupune, prin ipoteză, respectarea ierarhiei prevăzute de piramida normelor juridice.
În cauză, autorul reclamantei nu a făcut decât să urmeze prescripţiile legale, în limitele lor foarte strâmte, configurate de legiuitorul român de la acea vreme, pentru a obţine o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin preluarea imobilului de către statul comunist.
Instanţa a mai considerat că prevederile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Aşa cum s-a stabilit şi în cadrul Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială care reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Dată fiind această apreciere cu caracter general şi preliminar, curtea de apel a arătat că va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesităţii înlăturării în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare faţă de chiriaşii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea prevalenţei normei internaţionale, posibilitate instituită în mod expres şi de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanţă.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în situaţia de faţă, legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună - credinţă", aşadar în situaţiile apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Pe de altă parte, jurisprudenţa C.E.D.O. pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005 şi continuând cu S. şi P. şi multe altele, a impus alte reguli fundamentale.
În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a apreciat astfel, ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale", fie ca „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafele 83-87, precum şi în cauza Porţeanu împotriva României, nr. 4.596/03, par. 32 şi 33, 16 februarie 2006).
C.E.D.O. a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii împotriva României, nr. 57.001/00, par. 39, 43 si 59, C.E.D.O. 2005-VII).
În Hotărârea din 02 iunie 2009 din cauza Czaran si Grofcsik vs. Romania, 11388/06, Curtea Europeană a statuat: „Curtea a arătat ca instanţele interne au reţinut în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă şi cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor. Faptul ca dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si Popescu si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)".
În Cauza Gingis împotriva României, Hotărârea C.E.D.O. din 4 noiembrie 2008, publicata în M. Of. al României, partea I, nr. 458 din 2 iulie 2009, s-a arătat că, pornindu-se de la observaţia ca instanţele interne au stabilit caracterul ilegal al naţionalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reţinută în considerente, iar nu în dispozitiv, Curtea a statuat ca reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a conchis că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceştia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-a arătat totodată, în plus, faptul că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau in considerare prejudiciul suferit din cauza absenţei îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanta, au fost lipsite de bunurile lor (Porteanu, menţionată mai sus, par. 34).
În cauza Viaşu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicată în M. Of. nr. 361 din 29 mai 2009), s-a arătat totodată că, în acelaşi context, Curtea a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorităţi, poate genera, atunci când persistă în timp şi în lipsa unei reacţii coerente şi rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-şi îndeplini obligaţia de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski, Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragrafele 92 şi 112, 1 decembrie 2005).
În aplicarea raţionamentului expus, conceput de Curtea europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dar şi al deciziei în interesul legii menţionate.
Astfel, reclamanta deţine un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul" reclamantei putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători şi că acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern.
Autorul reclamantei a formulat cerere pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, încă de la data de 4 iunie 1996.
Cu toate acestea, imobilul a fost vândut foştilor chiriaşi în 1997, înainte ca cererea acestuia să fi fost soluţionată şi, implicit, înainte de a primi vreo despăgubire efectivă (hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999 emisă în baza Legii nr. 112/1995 fiind emisă ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare).
Nu mai puţin, reclamanta a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, însă nici până în momentul prezent, Primarul municipiului Bucureşti nu a soluţionat-o.
Având în vedere şi ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001, precum şi stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalând cu existenţa unei "valori patrimoniale" şi fiind determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanţilor deposedată abuziv, rezultă evident că reclamanta este deţinător al unui „bun", în sensul C.E.D.O., chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenţiei europene de către România.
Continuând raţionamentul început, s-a constatat că premisa evaluării de legalitate presupusă de speţă, este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei la momentul înstrăinării locuinţei către foştii chiriaşi, care are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună - credinţă.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, este utilă raportarea tot la raţionamentul C.E.D.O. care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful 49).
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
Astfel, împrejurarea că autorul reclamantei a uzat de prevederile Legii 112/1995, nu poate fi privită ca un fine de neprimire al cererii prezente, atât timp cât legea reprezenta singurul act normativ care reglementa la acea vreme, situaţia imobilelor preluate de către statul comunist.
Valoarea modică a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi caracterul insuficient al măsurilor reparatorii configurate de această lege a fost recunoscută în mod expres de către legiuitorul român, prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea 10/2001: „Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului".
Din însăşi această prevedere legală, rezultă că epuizarea procedurii instituite de Legea nr. 112/1995, prin încasarea de despăgubiri, nu stinge raportul dintre Statul Român şi persoana îndreptăţită sau urmaşii săi.
În consecinţă, faptul primirii de despăgubiri pentru imobil, în baza Legii nr. 112/1995 nu este de natură a constitui un obstacol dirimant în calea prezentei acţiuni în revendicare, atât ca un fine de neprimire, cât şi ca un argument de respingere a sa pe fond, calea acţiunii în revendicare redevenind singura viabilă în contextul lipsei unui mecanism statal eficient de despăgubire.
Instanţa de apel a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului (în speţă, al reclamantei) la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
Pentru argumentele evidenţiate, curtea de apel a constatat, în cadrul acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilităţii evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispoziţiile convenţionale.
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă şi pârâţi, cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei reparării, eficiente şi integrale, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.
Despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 are un caracter modic, nereprezentând o despăgubire efectivă.
Pe de altă parte, deşi reclamanta a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, totuşi nu a obţinut până în prezent, o despăgubire efectivă, corespunzătoare, deşi au trecut mai mulţi ani (circa 9 ani).
Deşi Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat şi ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare, din 2009, pronunţate în cauzele Faimblat şi Katz împotriva României).
În acelaşi timp, instanţa de apel a arătat că nu contestă faptul că pârâţii, deţinători şi ei ai unui titlu asupra apartamentului, necontestat până în prezent, dispun la rândul lor, de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al reclamantei, mai bine caracterizat.
Întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamantă, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Deoarece înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, fapt permis de Constituţie, dar şi de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenţii.
Curtea Europeană, analizând constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a apreciat că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari, astfel că restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamantei către chiriaşi.
În consecinţă, instanţa a apreciat că, în cauză, cu referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaş, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, atât Constituţia, dar şi Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanţe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalenţă C.E.D.O.
Pe de altă parte, la momentul vânzării-cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar dreptul de a cumpăra, îl aveau numai chiriaşii care aveau un contract de închiriere la data intrării în vigoare a legii, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea formulată de autorul reclamantei în temeiul legii respective, să fi fost soluţionată de comisie.
S-a reţinut că aspectul esenţial în legătură cu această încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995, nu este dacă dispoziţiile legale, în vigoare la data respectivă, recunoşteau pârâţilor dreptul de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupă, ci momentul naşterii acestui drept, care este cel la care se stabileşte că imobilul „nu se restituie în natură", competenţa în acest sens revenind în ipoteza formulării unei cereri autorităţilor desemnate de lege şi, numai în caz contrar, când imobilul nu ar fi supus restituirii datorită lipsei unei cereri, unităţilor deţinătoare.
Or, în cauză, imobilul a fost înstrăinat înainte chiar ca cererea formulată de reclamant în temeiul legii respective, să fi fost soluţionată de comisie.
Instanţa de apel a mai constatat că despăgubirea reclamantei prin acordarea de despăgubiri băneşti, în sensul deciziei în interesul legii menţionate, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea C.E.D.O., în mod deplin.
Susţinerea în sensul că reclamanta va avea posibilitatea să obţină despăgubiri de la stat, pe baza unei acţiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea majorităţii, certitudinea eficacităţii unui asemenea demers, raportat la existenţa Legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalenţă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant", este recunoscută în Decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
Sub acest aspect, statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire a proprietarilor expoliaţi de statul comunist, însă această premisă a deschis calea acţiunii în revendicare prezente, pentru reclamantă, în cadrul căreia, compararea titlurilor s-a realizat în temeiul Convenţiei europene şi a jurisprudenţei sale.
Principiul securităţii circuitului civil, la care face, de altfel, referire şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia sa în interesul legii, protejează, de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat şi pe chiriaşul cumpărător.
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriaşul cumpărător să nu suporte consecinţele adoptării de către stat a unor norme neconforme cu Convenţia.
Or, în cauză, acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriaşului, în anumite condiţii, la posibilitatea obţinerii chiar a valorii actuale de piaţă a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare nu va fi afectat în mod substanţial.
Instanţa de apel a mai reţinut că, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului reclamantei, decât prin redobândirea imobilului de la pârâţii-persoane fizice şi că nu este necesară constatarea prealabilă a nulităţii titlului chiariaşilor cumpărători, în ipoteza existenţei unui bun, în patrimoniul fiecărei părţi, atunci când mecanismul de despăgubiri reglementat de Legea 10/2001, dedus inclusiv din prevederile art. 45 (fost 46) sau art. 20, nu este eficace şi deci, neconform cerinţelor impuse de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii D.V., D.R., Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Reclamanta nu a justificat interesul în formularea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării imobilului de către stat, atâta timp cât prin Legea nr. 247/2005 s-a statuat în mod clar modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte revendicarea pe dreptul comun, recurenţii au susţinut că acest capăt de cerere este inadmisibil faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun.
Acest act normativ reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinaţia lor, fiind de imediată aplicare, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste în paralel două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun, incluzând Legea nr. 213/1998 şi calea specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce nu este posibil.
Recurenţii au arătat că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie or, în speţă, este vorba de legea specială nr. 10/2001, ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun.
În acest sens, recurenţii au arătat că, în cazul în care bunul este deţinut de una dintre unităţile menţionate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la dispoziţie o cale specială de restituire în natură a dreptului său, cu respectarea principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din primul Protocol Adiţional al Convenţiei.
În sprijinul susţinerilor lor, recurenţii au invocat şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.
Pârâţii D.V. şi D.R. au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs au arătat că autorul reclamantei intimate, Z.I.C., a formulat cerere de acordare de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 iar, ulterior, după emiterea hotărârii nr. 2517 din 04 iunie 1999 a C.G.M.B. - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, a primit despăgubirile acordate, ceea ce reprezintă o recunoaştere a faptului că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către Statul Român.
Recurenţii au mai susţinut că, dat fiind că Z.I.C. nu a contestat preluarea cu titlu a imobilului, prin acceptarea şi încasarea despăgubirilor de către acesta, s-a stins raportul juridic dintre Statul Român şi autorul reclamantei, astfel că acest imobil nu se mai afla în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia.
În consecinţă, instanţele anterioare trebuiau să respingă capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului ca fiind promovat de o persoană lipsită de interes.
Având în vedere că, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, urmând a fi avută în vedere atât valoarea de piaţă a imobilului, precum şi despăgubirile deja încasate de autorul său, nu se poate susţine că aceasta are un interes legitim, întrucât cererea în revendicare ce priveşte un imobil naţionalizat nu se soluţionează prin mecanismul comparării de titluri, ci pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Recurenţii au susţinut că preluarea imobilului de către stat prin Decretul nr. 92/1950 este o preluare cu titlu, acceptat de către autorul reclamantei şi, chiar dacă titlul statului ar fi fost nevalabil iniţial, prin solicitarea şi încasarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 112/1995, acest titlu s-a consolidat ca efect al aplicării legii de reparaţie astfel că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au făcut o greşită aplicare a legii prin admiterea primului capăt de cerere.
S-a mai arătat că, pentru o justă soluţionare a cauzei, instanţele anterioare trebuiau să reţină faptul că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu dispoziţiile C. civ., invocate prin cererea de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere privind revendicarea, recurenţii pârâţi D.V. şi D.R. au susţinut că Decizia instanţei de apel este nelegală, în primul rând, prin raportare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, care prevede că persoanele care au primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură doar dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a acestei legi şi numai după restituirea sumei reprezentând despăgubirile primite, actualizată cu indicele de inflaţie, ceea ce înseamnă, per a contrario, că reclamanta nu poate solicita restituirea în natură a imobilului.
Recurenţii au mai arătat că, în speţă, imobilul revendicat a fost vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar autorul reclamantei a primit despăgubiri pentru întreg imobilul încă din anul 1999 astfel că, faţă de dispoziţiile textului de lege menţionat, apreciază că acţiunea în revendicare promovată de reclamantă este inadmisibilă.
În continuare, recurenţii au arătat că, chiar dacă s-ar aprecia că acţiunea în revendicare este admisibilă, aceasta este nefondată, având în vedere că au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiind convinşi că cumpără de la adevăratul proprietar şi că s-au respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale tuturor celorlalte prevederi legale în vigoare la acel moment.
În plus, instanţa de apel nu a avut în vedere că autorul reclamantei a solicitat despăgubiri, şi nicidecum nu a solicitat restituirea în natură a apartamentului, astfel că statul a fost îndreptăţit să înstrăineze imobilul.
Recurenţii au susţinut că Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi pentru că instanţa de apel a constatat în mod greşit inaplicabilitatea legii speciale în cadrul acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, sub aspectul preferabilităţii evocate, ca urmare a necorelării sale cu dispoziţiile convenţionale.
Raportat la jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, recurenţii au subliniat că, în speţa de faţă, nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă de restituire în natură anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care aceştia au dobândit imobilul, la momentul respectiv nefiind nici măcar introdusă o astfel de cerere, precum şi împrejurarea că autorul reclamantei a solicitat şi obţinut despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.
De asemenea, recurenţii au arătat că nu s-a reţinut pe cale judecătorească că au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă, în schimb, termenul până la care se putea introduce o cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare având ca temei reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători a fost depăşit.
Recurenţii au mai arătat că, instanţa europeană a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate şi a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, astfel că oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Recurenţii au arătat că, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă nu au fost achitate, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei.
Prin urmare, recurenţii au susţinut că, după apariţia Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare nu mai poate fi promovată cu succes de foştii proprietari, întrucât admiterea unei astfel de cereri îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători de bună-credinţă ar duce la încălcarea dreptului de proprietate al acestora din urmă, care, la rândul lor, trebuie să se bucure de protecţia acordată dreptului lor de proprietate.
Ca urmare a aplicării principiului securităţii circuitului civil şi stabilităţii raporturilor juridice, revendicarea introdusă împotriva cumpărătorului de bună-credinţă va fi respinsă, urmând ca fostul proprietar să solicite şi să primească despăgubiri pentru imobilul naţionalizat.
Recurenţii au arătat că, în calitate de cumpărători de bună-credinţă, proprietari ai imobilului în speţă, înţeleg să se prevaleze de faptul că dreptul lor de proprietate reprezintă un bun în sensul Convenţiei şi, în acest sens, sunt protejaţi atât de Legea nr. 10/2001, cât şi de normele internaţionale de drept, iar în situaţia în care ar fi admisă acţiunea în revendicare, ar fi puşi în situaţia de a suporta responsabilitatea care aparţine statului, pentru faptul de a fi contestat cândva aceste bunuri.
S-a mai arătat că buna-credinţă a cumpărătorului la momentul cumpărării apartamentului prezintă relevanţă, conferind preferabilitate titlului chiriaşului cumpărător în temeiul teoriei aparenţei dreptului de proprietate şi a principiului error communis facit ius.
Prin cea de-a doua cerere de recurs formulată tot în termenul legal, recurenţii - pârâţi D.V. şi D.R. au invocat aceleaşi critici în dezvoltarea motivelor de recurs subliniind, în plus, că reclamanta nu mai putea formula acţiune în revendicare pe dreptul comun, atâta timp cât foştii proprietari aveau la îndemână dreptul prevăzut de Legea nr. 112/1995 (în cazul imobilelor preluate „cu titlu") şi, ulterior, dreptul prevăzut de Legea nr. 10/2001 (în cazul imobilelor preluate abuziv, fără distincţie cu privire la existenţa sau valabilitatea titlului ca şi condiţie prealabilă pentru naşterea dreptului de a formula notificare în baza acestei legi).
În plus, au arătat că reclamanta a recurs la această procedură specială, din actele depuse la dosar rezultând că notificările reclamantei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost soluţionate până în prezent.
De asemenea, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, s-au invocat dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în susţinerea faptului că nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă a admiterii acţiunii în revendicare formulată împotriva subdobânditorului, cu trimitere şi la dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. c) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale, s-a arătat că, pentru a vedea dacă restituirea în natură mai este posibilă, trebuie să ne raportăm la momentul înstrăinării imobilului, şi nu la momentul preluării acestuia, analizând dacă s-au respectat dispoziţiile legale în vigoare la acel moment, neavând nicio relevanţă dacă imobilul a fost preluat iniţial fără titlu, cu titlu sau fără titlu valabil.
S-a mai subliniat faptul că, prin efectul prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, actul de înstrăinare s-a consolidat, rămânând valabil, astfel că în mod greşit s-a dat preferinţă titlului reclamantei.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a omis să remarce comportamentul oscilant al reclamantei care, după ce autorul său a apelat la demersurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru obţinerea unor despăgubiri, a solicitat apoi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, la valoarea de piaţă a imobilului, pentru ca, ulterior, să formuleze o acţiune în justiţie pentru revendicarea imobilului.
În sprijinul bunei-credinţe în calitatea lor de subdobânditori, recurenţii pârâţi au menţionat următoarele aspecte: înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost notificaţi de autorul reclamantei în legătură cu intenţia de a revendica imobilul; la momentul încheierii contractului nu exista niciun litigiu pe rolul instanţelor cu privire la imobilul în litigiu; prin notificarea formulată de autorul reclamantei s-au solicitat numai despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu şi restituirea în natură a imobilului; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale; în întreaga perioadă de 43 de ani de când au locuit în acest imobil (din anul 1954 în calitate de chiriaşi, iar din anul 1997 în calitate de proprietari) nimeni nu şi-a manifestat vreun interes faţă de imobil, neexistând nici un indiciu pentru a pune la îndoială calitatea de proprietar a statului asupra imobilului în litigiu.
Examinând recursurile declarate de pârâţii D.V., D.R., Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
În ceea ce priveşte criticile comune formulate de recurenţi, ce vizează lipsa de interes în soluţionarea capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, se constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, faţă de obiectul acţiunii în revendicare, întemeiat pe art. 480 C. civ., prin care reclamanta urmăreşte dobândirea bunului în natură, capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, deşi nu atrage în mod automat restituirea bunului în natură, nu este lipsit de interes.
Mai mult, instanţele de fond şi apel au constatat corect că preluarea imobilului de la autorii reclamantei s-a făcut fără titlu valabil, prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, în baza cărora imobilul în litigiu a fost naţionalizat, contravin dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată, care garantau proprietatea privată, art. 8 şi art. 10, dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care reglementau proprietatea şi care erau obligatorii pentru România la data intrării în vigoare a decretului de naţionalizare, precum şi actele normative interne, care reglementau proprietatea, art. 480 şi următoarele C. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţii-pârâţi D.V. şi D.R., potrivit cărora greşit instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere în revendicare formulat de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, prin admiterea acestuia, instanţa constată următoarele:
Reclamanta a promovat împotriva pârâţilor - persoane fizice o acţiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate şi, deşi instanţa de apel a reţinut că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor părţilor în baza criteriilor dreptului comun, ceea ce presupuse aplicarea art. 480 C. civ., ci prin considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor europene, în realitate, după ce a analizat titlurile exhibate de părţi, a concluzionat că fiecare dintre părţile litigante deţine un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi că acestea au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar, în conflictul dintre ele, a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamantă, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării imobilului.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel, în soluţionarea capătului de cerere în revendicare, a comparat titlurile de proprietate invocate de părţi în raport de prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ. şi ale normelor europene.
Totodată, s-a reţinut că autorul reclamantei a solicitat şi încasat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanta a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, transmisă Primăriei municipiului Bucureşti, care nu a fost soluţionată.
Această soluţie este nelegală pentru cele ce succed:
Astfel, autorul reclamantei, Z.I.C., a încasat despăgubirile ce i-au fost acordate prin hotărârea nr. 2517 din 04 iunie 1999 a Consiliului general al municipiului Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu şi nu a înţeles să conteste dispoziţia emisă în temeiul acestei legi, ceea ce echivalează cu o recunoaştere a titlului statului, cu acoperirea viciilor acestuia.
Prin urmare, se constată că dreptul de proprietate a fost înlocuit în patrimoniul său cu echivalentul valoric, iar dreptul acestuia de a solicita restituirea în natură a imobilului s-a stins.
De aceea, reclamanta nu se poate prevala de alte drepturi decât cele transmise de testator, având în vedere că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul autorului Z.I.C. s-a stins prin înlocuirea acestuia cu echivalentul său bănesc, în baza Legii nr. 112/1995, anterior încheierii testamentului prin care autorul a testat în favoarea reclamantei toate bunurile mobile şi imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, astfel că reclamantei nu i s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui imobil, iar aceasta nu mai putea avea vocaţia la restituirea imobilului în natură, prin contestarea titlului statului.
De altfel, chiar dacă autorul reclamantei nu ar fi primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu în temeiul unei legi speciale de reparaţie, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, instanţa constată că aceasta nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură şi nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel că acest imobil nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, de care reclamanta s-ar putea prevala.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţii D.V. şi D.R., se constată că aceştia deţin un „bun actual" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat apartamentul în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu a contestat valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul în litigiu şi nu se formulase vreo cerere de restituire în natură a bunului.
Mai mult, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea să atace în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constarea nulităţii acestuia, în interiorul termenului special de prescripţie de un an de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, termen care a fost prelungit succesiv, însă reclamanta nu a acţionat în acest sens şi, prin urmare, însăşi atitudinea sa de pasivitate a contribuit la crearea situaţiei actuale. La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit speranţa legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentul cumpărat care, conform art. 18 din acelaşi act normativ, nu mai putea fi restituit în natură foştilor proprietari.
De aceea, greşit a reţinut instanţa de apel că nesolicitarea constatării nulităţii titlului de proprietate al pârâţilor nu consolidează efectele acestui act şi că buna-credinţă este lipsită de consecinţe juridice.
Prin art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condiţiile legii şi care are un bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, iar recurenţii-pârâţi au un drept de proprietate asupra apartamentului şi garajului în litigiu, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece prima instanţă nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor.
Acţiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acţiune specială, în care nu se poate da reclamanţilor câştig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, aşa cum s-a reţinut prin Decizia atacată, întrucât, indiferent de circumstanţe, dacă terţul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietăţii, producându-se noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina subdobânditorului.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Raicu vs. România), s-a statuat că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri".
Mai mult, în ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 şi accepţiunea dată noţiunii de bun, în jurisprudenţa recentă a instanţei europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) s-a stabilit că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (par. 140), situaţie în care, în mod evident, reclamanta nu se regăseşte.
În acţiunea de faţă, titlul reclamantei care susţine că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, fără însă să beneficieze de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea în natură a imobilului şi nici de o hotărâre emisă de o altă autoritate care să îi recunoască dreptul la restituirea în natură a aceluiaşi imobil, nu poate fi mai puternic decât titlul terţilor subdobânditori, care s-a consolidat prin efectul legii, deoarece nu s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare deţinut de pârâţi.
Prin urmare, recurenţii-pârâţi, care deţin imobilul compus din apartament şi garaj în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, situaţie în care obligarea acestora să lase apartamentul şi garajul în proprietatea intimatei-reclamante constituie o ingerinţă în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Or, în speţă, prin Decizia atacată nu s-a reţinut existenţa vreunui motiv care să justifice privarea recurenţilor-pârâţi de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
Mai mult, prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de intimata-reclamantă, care nu deţine un „bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului adiţional la Convenţie şi lipsirea de bun a recurenţilor-pârâţi, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranţa dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credinţă pe însăşi legislaţia civilă.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel că, reclamanta nu este îndreptăţită la redobândirea posesiei imobilului în litigiu.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi D.V. şi D.R. şi va modifica în parte Decizia atacată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei, iar recursul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii D.V. şi D.R. împotriva Deciziei nr. 385/ A din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta D.A. împotriva sentinţei nr. 1256 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge recursul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Consiliul General al municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5051/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4522/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
