ICCJ. Decizia nr. 894/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 894/2011
Dosar nr. 5873/118/2008
Şedinţa publică din 4 februarie 2011
Reclamanta H.C. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local Constanţa solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, şi plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că împreună cu defunctul său soţ a edificat o casă la adresa menţionată, imobil care ulterior a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării sale în S.U.A.
A iniţiat demersul judiciar din cauza faptului că unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea nr. 51 din 21 ianuarie 2002, prin care solicitase restituirea în natură a imobilului.
Pe parcursul procedurii judiciare, la data de 20 iulie 2008 a decedat reclamanta, litigiul fiind continuat de moştenitorul său H.L.V.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 1057 din 21 octombrie 2009 a respins acţiunea, reţinând că reclamantul şi autoarea sa nu şi-au dovedit calitatea de proprietari, ci doar că sunt titularii unui drept de uzufruct.
Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 58C din 22 martie 2010 a admis apelul reclamantului H.L.V., a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că, a admis acţiunea şi a restituit în natură imobilul reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a apreciat incidente speţei dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, raportat la situaţie de fapt reţinută, şi anume că imobilul a fost preluat, fără despăgubiri, de la familia H. în baza deciziei nr. 128/1988 emisă conform Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării autoarei în S.U.A., iar prin certificatul de moştenitor nr. 43 din 29 mai 2001 emis de B.N.P M.M., reclamantul H.L.V. a făcut dovada că este succesorul legal al autorilor săi.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii invocând ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În combaterea legalităţii deciziei atacate, au arătat că instanţa de apel a făcut o incorectă aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în speţă nu se putea prezuma că autorii reclamantului erau proprietari atât timp cât, ca probă contrară, avocatul reclamantului la termenul de judecată din 24 aprilie 2009 a învederat că aceştia au edificat construcţia, fără autorizaţie, pe terenul statului.
Înalta Curte urmează a constata nul recursul, excepţie invocată în şedinţa publică din data de 4 februarie 2011, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, nemulţumirea recurenţilor vizează modul de apreciere a probelor administrate care au condus la stabilirea unei anumite situaţii de fapt, critică de netemeinicie care nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a instituţiei acestei căi de atac extraordinare.
Astfel, recurenţii nu combat cu argumente structurate juridic considerentele reţinute de instanţa de apel prin Decizia recurată, din conţinutul criticilor formulate nu rezultă clar de ce ar fi trebuit înlăturate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt reţinută de Curte.
Recurenţii solicită, însă, cenzurarea deciziei în ceea ce priveşte însăşi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001„(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Aşadar, legiuitorul a instituit o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumţie pe care, în speţă, recurenţii-pârâţi nu au răsturnat-o printr-o probă contrară.
Deşi în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul probaţiunii în materia drepturilor reale imobiliare (în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumţia de proprietate, în absenţa unor probe contrare), nu au fost depuse la dosar înscrisuri apte să răstoarne o asemenea prezumţie, simpla susţinere că autorii reclamantului au construit pe un teren care aparţinea statului nefiind o probă contrară şi care să fi rezultat din evidenţele autorităţilor, contemporane momentului naţionalizări.
Conform dispoziţiilor art. 23. 1 din Normele metodologice la lit. d) şi g) sunt acte doveditoare, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective; (g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."
Instanţa de apel a avut în vedere înscrisurile depuse atât în dosarul administrativ cât şi în dosarul instanţei şi le-a interpretat prin raportare la toate celelalte dovezi administrate cât şi la dispoziţiile cuprinse în art. 24 din Legea 10/2001 sub aspectul modalităţii de dovedire a dreptului de proprietate în condiţiile acestei legi speciale.
Prin urmare, neprecizând în ce ar consta greşita aplicare a legii susţinerea recurenţilor în sensul menţionat nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu permite cenzurarea deciziei instanţei de apel din perspectiva acestui motiv de recurs.
Pentru aceste considerente, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 303 din acelaşi cod, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi cenzurate şi din oficiu, de către instanţă, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi Consiliul Local Constanţa împotriva deciziei civile nr. 58/C din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 901/2011. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 888/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
