ICCJ. Decizia nr. 4051/2011. Civil. Desene şi modele industriale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4051/2011
Dosar nr. 5880/3/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 5880/3 din 19 februarie 2007, reclamanta SC O.T. SRL, prin administrator T.B., a chemat în judecată pe pârâţii SC N. SRL, prin administrator I.C.M., B.C., în calitate de autor declarat al modelului industrial ce face obiectul prezentei acţiuni de anulare şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea certificatului de înregistrare eliberat solicitantului/titular SC N. SRL având ca autor declarat pe B.C. pentru modelul industrial titlul „Unitate mobilă pentru diagnostic"; efectuarea cuvenitelor modificări privind anularea certificatului, în evidenţele din registrele Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu publicarea în B.O.P.I.; obligarea pârâtei SC N. SRL la publicarea hotărârii judecătoreşti în fiecare zi, timp de o săptămână, în R.L., A., J.N.
Prin sentinţa civilă nr. 879 din 07 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 5880/3/2007, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă şi a diferenţei de onorariul pentru expert.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată făcute de pârâta - 30.000 RON, parte din onorariul plătit avocaţilor [potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi faţă de împrejurarea că pârâta a avut asistenţa asigurată de doi avocaţi].
Potrivit art. 213 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata diferenţei de onorariu stabilit pentru efectuarea expertizei. Având în vedere că prin încheierea din 27 martie 2008 s-a stabilit un onorariu definitiv de 3.500 RON şi că din acesta s-a plătit numai suma de 600 RON (chitanţa de plată având ca menţiune un alt dosar), reclamanta a fost obligată la plata diferenţei de 2.900 RON (dintr-o eroare de calcul a fost trecută în minută suma de 3.100 RON, eroare ce va fi îndreptată la redactarea hotărârii). Potrivit art. 213 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţia de plată a diferenţei de onorariu, cuprinsă în hotărâre este executorie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC O.T. SRL
Printre alte critici s-a menţionat faptul că prima instanţă a acordat cheltuieli de judecată (onorariu avocat) în sumă de 30.000 RON (300.000.000 ROL) în favoarea pârâtei SC N. SRL, în mod cu totul exagerat faţă de valoarea litigiului şi volumul de muncă prestată de apărătorul acesteia; fără ca, în aplicarea principiului rolului activ al instanţei, să facă aplicaţiunea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că la dosarul cauzei nu au fost depuse facturi şi chitanţe originale privind plata şi încasarea sumei arătate.
Cererea de apel a fost timbrată cu 19,5 RON taxă judiciară de timbru şi 0,3 RON timbru judiciar.
Prin Decizia civilă nr. 108A din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC O.T. SRL; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC N. SRL suma de 23.856 RON reprezentând cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelanta să plătească intimaţilor SC N. SRL şi B.C. suma de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 274 alin. (3) şi art. 276 C. proc. civ.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte motivul de apel legat de cheltuielile de judecată, că la dosarul de primă instanţă, pârâta SC N. SRL a fost asistată de doi avocaţi, respectiv pe de o parte, SCA B. şi Asociaţii, cu privire la care a făcut dovada unor onorarii de avocat de 11.887 RON şi 11.969 RON (în total 23.856 RON), iar pe de altă parte, Cabinet de Avocat T.O., cu privire la care a făcut dovada unor onorarii de 9.000 RON şi de 4.000 RON (în total 13.000 RON).
Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acordând cheltuielile efectuate cu un singur avocat, considerând că este alegerea părţii de a-şi angaja doi avocaţi, dar partea căzută în pretenţii nu poate fi obligată la suportarea tuturor acestor cheltuieli, care sunt excesive. Pentru a nu prejudicia partea care a câştigat procesul, s-au acordat cheltuielile aferente primului avocat, respectiv suma de 23.856 RON conform facturilor din 19 aprilie 2007 şi din 13 aprilie 2007.
Având în vedere că apelul a fost admis doar sub aspectul cheltuielilor de judecată, dar respins pe celelalte motive, Curtea a constatat că operează o compensare parţială a cheltuielilor de judecată între apelantă şi intimaţi, dar, în acelaşi timp, se impune aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată ale intimaţilor din faza procesuală a apelului.
Astfel, intimaţii au făcut dovada suportării unor cheltuieli de judecată în cuantum de 7.140 RON (factura din 15 martie 2009 emisă de Cabinet de Avocat T.O.) şi 45.327 RON (factura din 03 decembrie 2008 emisă de Cabinet de Avocat R.D.), dar Curtea, faţă de complexitatea cauzei, durata soluţionării apelului şi volumul activităţilor necesare pentru asigurarea unei juste apărări a intimaţilor, consideră că se impune acordarea doar a sumei de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, într-un cuantum similar celui acordat pentru judecata de primă instanţă.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta SC N. SRL pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa reducerii cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta intimată-pârâtă SC N. SRL, atât cu prilejul soluţionării fondului, cât şi cu prilejul soluţionării apelului.
Astfel, cheltuielile constând din onorarii avocaţiale pentru prima etapă a procesului de către SC N. SRL au fost diminuate de la 30.000 RON la 23.856 RON, fiind înlăturat în întregime „onorariul cu cel de-al doilea avocat", iar cele din apel au fost reduse de la 7.140 RON+45.327 RON=52.467 RON la 25.000 RON, motivate de „complexitatea cauzei, durata soluţionării apelului şi volumul activităţilor necesare".
Recurenta apreciază că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au devenit caduce odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 133 din Statutul profesiei de avocat potrivit cărora „Onorariile se stabilesc liber în raportul avocat-client în limitele legii şi ale statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi". Or, nemaiexistând „tabloul onorariilor minimale", judecătorii nu mai au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor.
În al doilea rând, art. 274 C. proc. civ. este caduc şi faţă de dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 conform cu care „Contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului", aşadar nici de către autoritatea judecătorească.
Aplicarea în cauza dedusă judecăţii a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. s-a făcut şi în contra art. 274 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că, din fiecare onorariu avocaţial:
- 16%=impozit pe venit
- 19% (la acea dată)=taxa pe valoare adăugată
- 20,28%=contribuţii de asigurări de sănătate, rezultând un total de 55,28%, adică mai mult de jumătate din cuantumul dovedit a fi făcut de către recurenta SC N. SRL.
Nu în ultimul rând, serviciul public al justiţiei în România nu este unul gratuit şi o astfel de intervenţie a instanţei de judecată nu face decât să încurajeze justiţiabilii de rea-credinţă, cum este şi intimata SC O.T. SRL să facă demersuri judiciare abuzive.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu au devenit caduce odată cu adoptarea Statutului profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, deoarece caducitatea constituie o cauză de ineficacitate care lipseşte actul juridic civil de efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului actului, sancţiune care nu operează în prezenta cauză.
Caducitatea la care se referă recurentul vizează abrogarea implicită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. odată cu intrarea în vigoare a unor dispoziţii, considerate de recurent contrare, care se regăsesc în art. 34 alin. (1) al Legii nr. 51/1995 privind statutul profesiei de avocat, respectiv în art. 133 alin. (1) al Statutului profesiei de avocat.
Înalta Curte observă că art. 34 alin. (1) al Legii nr. 51/1995 prevede: „contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului". În raport de conţinutul acestui articol apreciază că textul legal citat nu este incident în cauză, deoarece obiectul criticii de nelegalitate din recurs vizează modul de aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, iar nu la modificarea clauzelor contractului dintre avocat şi clientul său.
Pe de altă parte, art. 133 al Statului profesiei de avocat prevede că „onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi".
Acest text legal, deşi are incidenţă în cauză, nu se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în primul rând deoarece este reglementat printr-un statut, cu forţa juridică inferioară C. proc. civ., lege organică ce nu poate fi modificată decât tot printr-o lege organică sau constituţională, iar, în al doilea rând, pentru că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevede posibilitatea reducerii onorariului de avocat nu numai în raport de onorariile minimale la care se referă art. 133 din Statut, ci şi luând în considerare alte criterii precum valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, la care art. 133 al Statului profesiei de avocat nu se referă.
În susţinerea concluziei că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. continuă să fie aplicabile după adoptarea Statului profesiei de avocat, este şi Decizia nr. 493 din 29 mai 2007 pronunţată de Curtea Constituţională, care, verificând constituţionalitatea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a concluzionat următoarele: „Prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil".
Curtea Constituţională şi-a motivate soluţia şi în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că cheltuieli de judecată, în care sunt incluse şi onorariile de avocat, urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
De asemenea, Înalta Curte consideră că declararea cuantumului onorariilor avocaţiale include şi contribuţiile către stat, iar instanţele au în vedere şi aceste aspecte, atunci când apreciază asupra necesităţii reducerii onorariilor de avocat.
Argumentul potrivit cu care reducerea onorariilor încurajează exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de anumite persoane nu poate fi primit, deoarece raţiunea pentru care a fost reglementat art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi care este verificată de către judecător, este aceea a evitării unei sancţionări fără justă cauză a părţii care pierde procesul sub aspectul suportării de către aceasta a unor sume excesive cu titlu de cheltuieli de judecată, în raport de valoarea obiectului pricinii şi munca îndeplinită de avocat. Cenzurarea de către instanţă a sumei stabilite printr-un contract - care rămâne valabil şi urmează a se executa între avocat şi client - vizează exclusiv posibilitatea recuperării acestei sume de către client de la partea adversă.
Prin acordul lor, avocatul şi clientul nu pot obliga partea care cade în pretenţii la o sumă pe care ei o consideră rezonabilă, cu privire la această apreciere legiuitorul acordând judecătorului obligaţia de a păstra un just echilibru între onorariul reprezentat de prestaţia avocaţială şi suma pe care partea care a pierdut procesul trebuie să o suporte cu acest titlu, ca o sancţiune a faptului că a pierdut procesul, iar nu ca o încurajare astfel cum consideră recurentul.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC N. SRL împotriva deciziei nr. 108A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4047/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4019/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
