ICCJ. Decizia nr. 4054/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4054/2011
Dosar nr. 41547/3/2006
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 05 decembrie 2006 reclamanţii R.A.C., L.C.R. şi R.J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi pe intervenienţii forţaţi R.E.V. şi R.V.J., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu aceştia, să se dispună anularea dispoziţiei nr. 1344 din 20 iunie 2006 emisă, în temeiul Legii nr. 10/2001, de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi obligarea pârâtului să restituie în natură, conform Legii nr. 10/2001, imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 2.325 m.p. şi trei corpuri de clădiri, respectiv corpul A - cu trei niveluri cu o suprafaţă construită de 950 m.p., corpul B - cu două niveluri cu o suprafaţă construită de 336 m.p. şi corpul C - cu două niveluri cu o suprafaţă construită de 287 m.p., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1366 din 26 octombrie 2007, Tribunalul a respins atât acţiunea, cât şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că titlul de proprietate invocat de către reclamanţi - contractul de vânzare-cumpărare din 27 mai 1896 - şi celelalte înscrisuri care atestă dreptul autorului lor asupra imobilului revendicat sunt anterioare momentului transmiterii proprietăţii în patrimoniul societăţii al cărei membru fondator a fost, alături de alte nouă persoane. Ulterior acestui moment, imobilul a intrat în patrimoniul societăţii, susţinerile reclamanţilor referitoare la împrejurarea că „în realitate" imobilul ar fi rămas proprietatea lui H.R. fiind nerelevante în stabilirea regimului juridic al imobilului.
Autorul reclamanţilor nu avea calitatea de proprietar al imobilului solicitat la momentul preluării abuzive de către stat, acesta nefiind nici unic asociat al societăţii comerciale naţionalizate.
Întrucât această acţiune reprezintă, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 o contestaţie împotriva deciziei de respingere a notificărilor formulate de reclamanţi, înregistrate sub nr. 1182 şi 1183 la data de 14 august 2001, notificări prin care, invocând calitatea lor de persoane îndreptăţite la restituire decurgând din calitatea de moştenitori ai celui indicat ca fiind fostul proprietar, au solicitat restituirea în natură a imobilului mai sus menţionat, în raport de acest cadru procesual se impune a fi analizată şi cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevede expres că, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun, iar de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III din lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
În această situaţie nu se impune a fi analizate nici eventualele drepturi ale intervenienţilor asupra imobilului solicitat prin acţiune de către reclamanţii, care au înţeles să formuleze în termen o contestaţie, stabilirea acestor drepturi în cadrul acestui proces fiind lipsită de relevanţă în conformitate cu prevederile exprese ale Legii nr. 10/2001, faţă de cele expuse mai sus, Tribunalul reţinând că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamanţi este în condiţiile prezentate neîntemeiată.
Împotriva menţionatei sentinţe au formulat apel, în termen legal, reclamanţii R.A.C., R.C.R., R.J. şi intervenienţii R.E.V. şi R.V.J.
Prin Decizia civilă nr. 545 din 03 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate a admis apelurile şi, în consecinţă, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel, în majoritate, a reţinut că apelurile declarate în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
În cauză nu s-a analizat de către instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei, calitatea petenţilor de persoane îndreptăţite a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că părţile au parcurs procedura administrativă prealabilă, iar notificările adresate unităţii deţinătoare a imobilului, au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptăţirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Ori acest aspect, implică, în faţa instanţei de judecată, administrarea unor probe nemijlocite privind calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite la restituire, faţă de situaţia exactă a imobilului solicitat a fi restituit.
Deşi contestatorii au susţinut că după înfiinţarea societăţii anonime R. SAR, imobilul revendicat a trecut din proprietatea lui H.I.R., în patrimoniul societăţii, nu s-a făcut dovada că aceştia aveau calitatea de acţionari ai autorilor lor, la data naţionalizării, şi deci nu au dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
În sprijinul acestor dovezi, era necesară depunerea listei acţionarilor societăţii, valoarea unei acţiuni, precum şi bilanţul contabil, având în vedere că art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, se referă la stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, la valoarea activului net din ultimul bilanţ contabil, iar aceste aspecte nu au fost lămurite în cauză, dat fiind că actele depuse la dosar nu reprezintă o dovadă determinantă, concludentă, privind situaţia juridică a imobilului, şi cu atât mai mult, calitatea petenţilor de persoane îndreptăţite la restituire în natură, cum se solicită prin acţiune.
Neexaminarea contestaţiei prin prisma considerentelor menţionate, echivalează cu o necercetare a fondului litigiului.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-reclamanţi R.A.C., R.C.R. şi R.J. şi apelanţii-intervenienţi R.E.V. şi R.V.J., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanţii-reclamanţi R.V.J. şi R.E.V. arată că instanţa de apel nu le-a analizat apelul, limitându-se în a reproduce motivarea tribunalului, pentru ca apoi să facă trimitere la faptul că Tribunalul nu a analizat calitatea petenţilor de persoane îndreptăţite, având în vedere că notificările adresate unităţii deţinătoare a imobilului au fost respinse pentru lipsa dovezilor privind îndreptăţirea notificatorilor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului în litigiu, lăsând astfel să se înţeleagă că Tribunalul a reţinut greşit incidenţa art. 4 din Legea nr. 10/2001 în ceea ce îi priveşte.
Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane invocând art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pe care l-a interpretat în mod greşit nesesizând că textul de lege se referă la nedepunerea în termen a cererii de restituire, iar, pe acest aspect, este dovedit că autorul intervenienţilor, R.E.D., la data de 14 august 2001, a depus la Biroul Executorului Judecătoresc S.D. notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din București, sector 3.
Totodată, Tribunalul a manifestat şi inconsecvenţă în sensul că, prin aceleaşi considerente, a reţinut în mod judicios faptul că dispoziţia motivată de respingere a notificării poate fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptăţită la restituire şi este nemulţumită de soluţionarea notificării, nefiind obligatorie atacarea de către toţi cei care au formulat notificarea. Însă, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a motivat că nu s-a făcut dovada că autorul petiţionarilor avea calitatea de acţionar la data naţionalizării şi deci nu au dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Contestaţia şi, implicit, cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât contestatorii, cât şi petiţionarii, în calitate de intervenienţi, fiind moştenitori legali ai autorului H.R. - proprietarul imobilului revendicat adus ca aport în natură la constituirea societăţii şi respectiv moştenitori ai celor 6 membri acţionari ai societăţii la data naţionalizării acesteia: H.R., E.R., A.R., A.L.R., R.R., J.R.
În acest sens au fost depuse la dosar actele de stare civilă respectiv certificatele de naştere, de căsătorie şi deces, iar, în ceea ce-i priveşte, dovada faptului că unul dintre descendenţii autorului H.R. s-a numit R.E. - care la rându-i a avut un fiu - R.E.D. ai cărui moştenitori legali sunt R.V.J., în calitate de descendent, şi R.E.V., în calitate de soţie supravieţuitoare, conform certificatului de moştenitor din 24 iulie 2002 eliberat de Biroul Notarial Public E.P.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut o situaţie de fapt cu totul greşită, atât reclamanţii, cât şi contestatorii notificând şi solicitând restituirea în natură a imobilului nu în calitate de acţionari ai autorilor lor la societatea R. SAR, ci de moştenitori legali ai acestora, astfel încât, în mod greşit s-a dispus admiterea apelurilor.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să soluţioneze apelul reclamanţilor pe fond, nejustificându-se trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, contestatorii R.A.C., R.C.R., R.J. arată că, deşi, în mod corect, Tribunalul constatase că aveau calitatea de persoane îndreptăţite în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel, în opinia majoritară, a apreciat în mod greşit că nu s-a făcut dovada că aceştia (notificatorii) aveau calitatea de acţionari ai autorilor lor şi, deci, nu au dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Contestatorii consideră astfel că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu au putut face dovada calităţii de acţionari ai autorilor lor cu materialul probator administrat în această fază.
Intenţia acestora a fost aceea de a suplimenta materialul probator administrat în faza fondului cu înscrisuri din care să reiasă că, împreună cu celelalte două persoane chemate în judecată, sunt moştenitorii asociaţilor R. SAR, fiind membrii aceleiaşi familii, deci că, la momentul naţionalizării, societatea avea ca asociaţi numai membrii din aceeaşi familie, respectiv fraţi.
În consecinţă, se apreciază că nu se poate reţine că nu au făcut dovada calităţii de acţionari ai autorilor lor, cu atât mai mult cu cât s-a depus lista de prezenţă a acţionarilor societăţii R. SAR la adunarea ordinară, lista datată 24 iulie 1944, listă ce prezintă structura acţionariatului la momentul anului 1944, din care rezultă cu uşurinţă faptul că cei 6 membrii de familie deţineau un procent de 98,1% din acţiuni, restul de 1,9% (450 acţiuni) aparţinând unei alte persoane.
Mai mult decât atât, în bilanţurile contabile încheiate la 31 martie 1946 şi 31 martie 1947 imobilul apare la categoria active. Se omite să se observe că în actul constitutiv, de care aminteşte intimatul-pârât, H.R. apare, în mod evident, ca proprietar al imobilului, deci o eventuală stabilire a corespondenţei cu bunurile aportate este posibilă, rezultând cu uşurinţă că H.R. era proprietarul acestuia, şi mai mult, acţionar majoritar al societăţii.
În plus, autorul comun, H.R. a fost singurul care a aportat în natură la constituirea societăţii, aspect care conduce cu uşurinţă la stabilirea bunurilor aportate atâta timp cât imobilul era singurul aportat. Nu se impunea să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât imobilul a fost dobândit de H.R. în nume propriu şi folosit atât ca birouri, cât şi ca atelier de către R. SAR, modalitate practicată de către comercianţi în general atât în trecut, cât şi în prezent, fapt ce conduce la concluzia că restituirea în natură a imobilului deţinut de intimatul-pârât era posibilă.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:
Înalta Curte observă că cererea de chemare în judecată a intervenienţilor R.E.V. şi R.V.J., în calitate de moştenitori ai lui R.E.D., a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., fiind deci o cerere de chemare în judecată a altor persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii, astfel încât aceste persoane dobândesc calitatea de intervenienţi în interes propriu, în temeiul art. 58 C. proc. civ.
Deoarece notificarea a fost formulată şi de către R.E.D., moştenitorii acestuia beneficiază de măsurile care se pot dispune ca urmare a eventualei admiteri a prezentei contestaţii, deoarece formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane nu au formulat şi contestaţie, nefiind de natură să îi înlăture de la beneficiul acordat de această lege.
Dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, funcţionează numai în raport de actul prin care se declanşează procedura prevăzută la Cap. III al Legii nr. 10/2001, deci de notificare, iar nu în raport de alte acte ulterioare declanşării procedurii, precum contestaţia formulată împotriva modului de soluţionare a notificării.
Formularea notificării de către mai multe persoane, determină incidenţa art. 48 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei folosesc şi celorlalţi.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că dispoziţia pronunţată în procedura prealabilă îşi produce efecte asupra tuturor celor care au depus notificare, iar contestaţia formulată numai de către unii dintre notificatori foloseşte şi celorlalţi, astfel încât, chiar în ipoteza în care nu s-ar fi formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii, efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în soluţionarea contestaţiei s-ar fi produs şi asupra notificatorilor care nu au formulat contestaţie, aceştia urmând a fiind citaţi în cauză în calitate de intimaţi, datorită calităţii lor de părţi în dispoziţia contestată.
Prin urmare, calitatea intervenienţilor în interes propriu R.E.V. şi R.V.J., de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie verificată împreună cu cea a contestatorilor, ei nepierzând calitatea procesuală activă ca urmare a neexercitării contestaţiei, astfel cum în mod greşit a apreciat prima instanţă.
Verificând temeiul legal al prezentei acţiuni, Înalta Curte constată că aceasta se întemeiază pe art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 10/2001 potrivit cărora sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.
Acesta este temeiul de drept pe care contestatorii şi intervenienţii în interes propriu îşi motivează pretenţia de restituire în natură a imobilului.
Prin urmare, calitatea procesuală activă în cauză trebuie analizată din perspectiva condiţiilor pe care acest text de lege le impune, respectiv ca persoana ce se pretinde îndreptăţită să fi fost unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate să fi fost membre ale aceleiaşi familii, la data preluării imobilului în mod abuziv.
Constatând că o astfel de verificare nu a fost realizată de către prima instanţă, în mod corect instanţa de apel nu a intrat în analiza aspectelor de fond ale cauzei menţionate în cererile de apel, considerând că trebuia administrată proba cu înscrisuri pe acest aspect, prin depunerea listei acţionarilor societăţii şi a bilanţului contabil la data naţionalizării, singurele probe în raport de care se puteau verifica condiţiile art. 18 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001.
În lipsa acestor probe, prima instanţă nu a făcut o analiză corectă a art. 18 alin. (1), deci nu a intrat în cercetarea fondului pe aspectul stabilirii calităţii de persoană îndreptăţită, astfel încât nu se poate invoca greşita trimitere spre rejudecare, ca urmare a faptului că aceste probe puteau fi administrate în faza procesuală a apelului.
Înalta Curte consideră că depunerea acestor probe direct în apel, în condiţiile în care prima instanţă nu le-a analizat, ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, prin lipsirea lor de posibilitatea de a critica în apel concluziile primei instanţe rezultând din interpretarea acestor probe, după ce prima instanţă de fond le va fi administrat.
Este evidentă greşeala de redactare din cuprinsul motivării instanţei de apel care a reţinut că, „contestatorii au susţinut că nu s-a făcut dovada că aveau calitatea de acţionari ai autorilor lor, la data naţionalizării". În realitate, instanţa de apel a considerat necesară administrarea de probe în dovedirea calităţii contestatorilor de moştenitori ai acţionarilor existenţi la societatea R. SAR, la data naţionalizării, cât şi a faptului că acţionarii de la acea dată erau membrii aceleiaşi familii.
Deoarece prima instanţă, coroborând dispoziţiile art. 3 alin. (1) cu art. 31 alin. (1) şi art. 18 ale Legii nr. 18/1991, a respins acţiunea şi cererea de intervenţie, reţinând că autorul contestatorului a adus bunul imobil ca aport în natură la societatea R. SAR, motiv pentru care la data naţionalizării nu mai era proprietar al imobilului şi nici unic asociat al R. SAR, fără a administra probele în raport de care putea ajunge la aceste concluzii, casarea cu trimitere spre rejudecare se impune pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie şi a le acorda posibilitatea de a-şi formula toate apărările şi probele asupra condiţiilor prevăzute de art. 18 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
Urmează astfel ca, în rejudecare, prima instanţă să aibă în vedere toate criticile invocate de către recurenţi cu privire la îndeplinirea de către aceştia a condiţiilor care să le permită restituirea în natură a imobilului, condiţii care se vor analiza în raport de probele ce vor fi administrate, deoarece nu au fost depuse la dosar până la acest moment înscrisurile emise la data naţionalizării sau la sfârşitul anului anterior, când s-a încheiat bilanţul contabil, deci în perioada decembrie 1947-1948. Se va avea în vedere că imobilul a fost naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1948 privind naţionalizarea instituţiilor bancare.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii R.A.C., R.C.R., R.J. şi de intervenienţii R.V.J. şi R.E.V. împotriva deciziei nr. 545 din 03 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4057/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4047/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
