ICCJ. Decizia nr. 4170/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4170/2011
Dosar nr.6488/1/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 117 din 12 iunie 2009 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC Z. SRL criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit s-a dispus anularea apelului său ca insuficient timbrat, în condiţiile în care nu i-a fost adusă la cunoştinţă taxa judiciară de timbru legal datorată în apel, context în care apare ca nelegală sancţiunea aplicată de instanţa de apel, pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 republicată.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii a cărei judecată a fost întreruptă prin încheierea din 3 februarie 2010 în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ., se constată următoarele:
Pricina a fost repusă pe rol la data de 25 februarie 2011, potrivit referatului întocmit la aceeaşi dată, fixându-se termen pentru judecarea sa pe excepţia perimării la data de 18 mai 2011.
Cu privire la excepţia invocată, recurenta a susţinut că aceasta nu este operantă, justificat de neregularitatea citării sale pentru termenul la care s-a luat dispoziţia întreruperii cursului judecăţii, dar şi pentru necomunicarea actului procesual întocmit de instanţă, ceea ce face ca, în realitate, pe toată durata suspendării, până la data citării sale pentru perimare, termenul de perimare să nu fi curs şi deci sancţiunea să fie inoperantă.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
Textul legal enunţat, atribuie perimării o natură juridică mixtă, în sensul că aceasta reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului legal menţionat, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul că litigiul a rămas în nelucrare timp îndelungat.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, perimarea este o excepţie dirimantă, întrucât consecinţa admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este una absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Prin urmare, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate – rămânerea cauzei în nelucrare pe durata reglementată de text şi vina părţii, atrag inevitabil intervenţia sancţiunii perimării.
Ultima condiţie a perimării exprimă, cu deosebire, caracterul de sancţiune al acestei instituţii, deoarece în lipsa culpei, procesul nu poate fi stins, cerinţă expres enunţată de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
Culpa părţii (indiferent de calitatea sa procesuală, deoarece legea prezumă şi pretinde ca toate părţile să asigure desfăşurarea oprimă şi în timp rezonabil a procedurilor judiciare) rezultă din simplul fapt al rămânerii cauzei în nelucrare timp de un an, legea instituind astfel o prezumţie simplă de culpă, pe care judecătorul o deduce din simpla lipsă de stăruinţă în judecata pricinii, fără a fi necesare probe deosebite.
În speţă, recurenta a susţinut că întreruperea cursului judecăţii şi rămânerea cauzei în nelucrare nu s-ar datora culpei sale şi că deci, sancţiunea perimării ar fi inoperantă, întrucât nu a primit citaţia, pentru termenul la care cauza a fost suspendată, şi că încheierea de suspendare nu i-a fost comunicată.
Or, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă a fost citată la adresa indicată în recurs – Iaşi, adresă la care a fost citată şi după repunerea cauzei pe rol, aşa încât, în lipsa indicării unui alt sediu procesual şi în conformitate cu prevederile art. 98 C. proc. civ., se reţine că partea nu poate invoca în favoarea sa săvârşirea unei eventuale neregularităţi procedurale.
În acest context şi în condiţiile în care pe întreaga durată a cursului suspendării pricinii, de peste un an, partea nu a efectuat nici un act de procedură care să semnifice stăruinţa sa în judecata prezentei cauze, este pe deplin incidentă excepţia invocată de instanţă, prezumţia de desistare în soluţionarea cauzei nefiind răsturnată.
Încheierea de suspendare a cursului judecăţii fiind pronunţată în recurs, nu este susceptibilă, astfel cum eronat pretinde recurentul, a fi atacată cu recurs, sens în care sunt dispoziţiile art. 2441 C. proc. civ., potrivit cărora „asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs" nefiind deci supusă comunicării, nici unul dintre textele legii procesual-civile neimpunând o atare obligaţie.
Dimpotrivă, partea învestind instanţa de recurs cu soluţionarea unei cereri era datoare ca, alăturat realizării cerinţelor de regularitate procedurală, să manifeste diligenţă/stăruinţă în soluţionarea pricinii sale deduse judecăţii, conduită ce ar fi împiedicat intervenţia sancţiunii perimării.
Or, în condiţiile date se constată a fi întrunite cerinţele art. 248 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 252 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL împotriva deciziei nr. 117 din 12 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4167/2011. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 4166/2011. Civil. Excepţie de... → |
|---|
