ICCJ. Decizia nr. 5142/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 5142/2011
Dosar nr. 23509/3/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1553 din 04 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta P.W., în contradictoriu cu pârâţii SC S.R. SA şi O.S.I.M.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că marca reclamantei L.C. protejează o lista de produse din cadrul clasei 29 a Clasificării Internaţionale de la Nisa, după cum urmează: „ceai, cacao, zahăr, ciocolată, spirale din ciocolată, în particular umplute cu vinuri şi lichioruri, gheaţă comestibilă, vinegrete, sosuri, condimente, sare, muştar, preparate din făină şi cereale, pâine, biscuiţi şi patiserie fină, miere, siropuri, condimente."
Marca primei pârâte C. este înregistrată pentru produse din clasa 30 a Clasificării Internaţionale de la Nisa şi anume: „Carne, peste, păsări şi vânat, extracte din carne; fructe şi legume conservate, uscate şi fierte; jeleuri, dulceţuri, compoturi, ouă, lapte şi produse lactate, uleiuri şi grăsimi comestibile.
Analizând comparativ semnele în conflict, tribunalul a considerat că mărcile nu sunt similare nici din punct de vedere conceptual, nici din punct de vedere vizual.
Aşa cum a menţionat şi reclamanta, L.C. semnifică în limba italiană C., în limba română expresia neavând corespondent. Daca ne raportăm, însă, la semnificaţia cuvântului „cardinali", conform dicţionarului explicativ al limbii române, denumirea nu reprezintă doar pluralul funcţiei bisericeşti, acest cuvânt având şi semnificaţia de: 1. principal, esenţial, fundamental. 2. punct cardinal - fiecare dintre cele patru direcţii principale ale orizontului, care ajută la determinarea poziţiei unui punct de pe glob. 3. numeral cardinal - numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, fiinţe etc.
Analizând aceleaşi mărci din punct de vedere vizual trebuie avut în vedere că elementul dominant la marca C. este scrierea specială a cuvântului C. în alb pe fond roşu ce prinde imediat privirea, luând în considerare şi faptul că publicul consumator este sensibil la culori, roşul fiind culoarea care are impactul cel mai puternic asupra individului.
Analizând comparativ cele două mărci sub aspectul produselor pentru care mărcile sunt înregistrate, s-a apreciat că produsele nu sunt similare nici în natura lor, nici în scopul pentru care sunt create.
În acest sens, este evident ca produsele din clasa 29 (carne, peşte, extracte din carne, ouă, lapte etc.) pentru care este protejată marca reclamantei sunt produse, în general, de natură animală, iar cele din clasa 30, pentru care este protejată marca pârâtei sunt, în principal, de natura zaharoasă şi făinoasă.
De asemenea, scopul pentru care acestea sunt create este diferit. Pe de o parte, produsele din clasa 30 sunt aditivi pentru mâncăruri (cafea, cacao, zahăr, ciocolată, vinegrete, sucuri, condimente, sare), deci pentru a aduce un plus de savoare acestora, iar produsele din clasa 29 reprezintă mâncarea propriu-zisă. Produsele din clasa 30 nu le pot înlocui pe cele din clasa 29.
Sunt nerelevante susţinerile reclamantei în sensul că produsele din clasa 29 şi clasa 30 „sunt distribuite prin reţele de distribuţie identice, se comercializează în cadrul aceloraşi magazine şi se adresează aceloraşi consumatori".
În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a hotărât că faptul că două categorii de produse sunt vândute în acelaşi stabiliment comercial, cum ar fi magazine specializate sau supermarketuri, nu este semnificativ, deoarece diferite tipuri de produse pot să se găsească în asemenea magazine, fără ca publicul consumator să considere în mod automat că acestea au aceeaşi origine sau sunt similare. (Cazul T-8/03 El Corte Ingles v. O.H.I.M. Pucci (Emilio Pucci) [2004] ECR II-4297).
De asemenea, se menţionează în cererea de chemare în judecată că produsele în discuţie „se comercializează unele în proximitatea celorlalte". Este mai mult decât evident ca produsele din carne, lapte şi oua, ca şi legumele preparate, se comercializează la raionul de refrigerate, existând chiar obligaţia ca acestea sa fie menţinute într-o zona cu temperatură scăzută având în vedere gradul mare de perisabilitate. Pe de alta parte, zaharul, cafeaua, cacao etc. (produsele din clasa 30 pentru care marca L.C. este înregistrată) se ţin pe rafturi la temperatura camerei. În consecinţă, normele sanitare exclud ca produsele din clasa 29 să fie vândute „în proximitatea celorlalte".
Cât priveşte categoria de consumatori căreia i se adresează produsele analizate, s-a susţinut de către reclamantă că sunt destinate „aceluiaşi public, publicului larg". Aceluiaşi public, numit de către reclamantă publicul larg, i se adresează şi produsele de spălat, de igienă personală etc. (produse chimice). În consecinţă, în cazul în care ar fi luat în considerare argumentul reclamantei, ar trebui sa se reţină concluzia că şi ultimele produse sunt similare cu cele din clasa 29 şi 30, ceea ce este absurd.
Tribunalul a făcut referire şi la deciziile Comisiei de Opoziţii a Oficiului pentru Armonizare în Piaţa Internă (OHIM), depuse de către pârâtă la dosar.
Întrucât riscul de confuzie se discută numai în ipoteza în care se consideră că mărcile analizate sunt similare şi înregistrate pentru produse similare, faţă de considerentele anterioare, în absenţa vreunei similarităţi, riscul de confuzie ce include şi riscul de asociere este, din punct de vedere juridic, inexistent.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia civilă nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii apelate şi admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată, în sensul anulării, în parte, a înregistrării mărcii, depozit aparţinând pârâta SC S.R. SA pentru produsele jeleuri, dulciuri, compoturi din clasa 30 a Clasificării de la Nisa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a omis să analizeze similaritatea mărcilor în conflict din punct de vedere auditiv; or, analiza similarităţii sub acest aspect conduce la concluzia că cele două mărci sunt similare.
Astfel, din punct de vedere fonetic, diferenţele între cele două mărci - C. şi L.C. - sunt insesizabile pentru consumatorul mediu, întrucât elementul verbal principal al mărcii L.C., respectiv C., este similar mărcii C. conţinând acelaşi număr de silabe, singurul element diferit fiind ultima vocală conţinută de cele două cuvinte, element insuficient pentru a diferenţia cele doua mărci.
În plus, pentru consumatorul mediu semnificaţia celor două cuvinte va fi aceeaşi, indiferent dacă acesta se va gândi la semnificaţia lor în limba romană sau în limba italiană.
Pe de altă parte, prima instanţă a analizat semnificaţia substantivului „cardinali" în limba română în mod greşit, întrucât a analizat semnificaţia acestui cuvânt la singular, omiţând să remarce că pluralul „cardinali" nu se referă nici la „puncte cardinale" şi nici la „numerale cardinale", ci este propriu doar pluralului substantivului „cardinal", cu semnificaţia de „titlu în ierarhia bisericii catolice", respectiv „persoana care poartă acest titlu", semnificaţie pe care o are şi substantivul „la cardinale" în limba italiană. Mai mult, „cardinali" în limba italiană este pluralul lui „la cardinale". Ca atare, şi din această perspectivă cele două mărci sunt similare.
Împrejurarea că marca paratei - C. - nu este doar verbala, ci şi figurativă, cuvântul fiind scris într-o anumită modalitate şi cu o anumită culoare nu este de natură să înlăture similaritatea auditivă şi semantică a celor două cuvinte şi, ca atare, caracterul similar al celor doua mărci.
În ceea ce priveşte similaritatea produselor pentru care cele două mărci sunt înregistrate, în mod greşit prima instanţă a analizat global clasele de produse pentru care sunt înregistrate, iar nu produsele în sine. Astfel, chiar dacă una dintre mărci este înregistrată pentru produse din clasa 29, iar cealaltă pentru produse din clasa 30, acest singur fapt nu înlătură posibilitatea ca produse din cele două clase să fie considerate similare sau complementare.
Analiza primei instanţe asupra acestui aspect este corectă cu privire la majoritatea produselor pentru care cele două mărci sunt înregistrate, însă nu este corectă în ceea ce priveşte produsele „jeleuri, dulceţuri, compoturi" din clasa 29 a Clasificării de la Nisa pentru care este înregistrată marca pârâtei, aceste produse fiind complementare cu produsele „miere, sirop de melasă", precum şi cu „produse de patiserie şi cofetărie" din clasa 30, pentru care este înregistrată marca reclamantei.
Astfel, în compoziţia jeleurilor, dulceţurilor şi compoturilor poate intra miere sau sirop de melasă, după cum mierea şi siropul de melasă preparat într-un mod specific sunt produse alternative dulceţurilor.
Totodată, jeleurile, dulceţurile şi fructele din compoturi sunt deseori folosite pentru prepararea unor produse de patiserie şi cofetărie.
Pentru aceste produse exista şi risc de asociere în ceea ce priveşte provenienţa lor, consumatorul mediu putând cu uşurinţă considera ca produsele în cauză aparţin aceluiaşi producător datorita similarităţii mărcilor, caracterului complementar şi, uneori, chiar alternativ al produselor. Mai mult, pentru parte din aceste produse modalitatea de comercializare este similară, dulceţurile, jeleurile şi compoturile fiind în mod obişnuit comercializate pe aceleaşi rafturi sau pe rafturi alăturate cu mierea şi siropul de melasă pentru uz alimentar. De asemenea, atât jeleurile, dulceţurile şi compoturile, cât şi mierea, siropul de melasă, produsele de patiserie şi produsele de cofetărie fac parte din categoria generală de „dulciuri", ceea ce facilitează posibilitatea de asociere.
Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 107/ A din 20 aprilie 2010, în sensul că se va trece „clasa 29 a Clasificării de la Nisa" în loc de „clasa 30 a Clasificării de la Nisa", cum din eroare s-a menţionat.
Împotriva Deciziei civile nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 17 iunie 2010 a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC S.R. SA.
I. Prin motivele de recurs împotriva deciziei, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel se menţionează expres că marca C. este înregistrată pentru produse din clasa 30, deci este identificat obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind anularea mărcii C. înregistrată pentru produsele din clasa 30, fără ca, în timpul procesului, să se solicite modificarea cererii de chemare în judecată în termenul legal prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
În aceste condiţii, instanţa a acordat ce nu s-a cerut şi a anulat marca C. pentru „produsele jeleuri, dulceţuri, compoturi" din clasa 29, deşi, conform cererii de chemare în judecată, aceasta a fost învestită să judece numai o cerere în anularea mărcii C. pentru clasa 30, cerere pe care trebuia să o respingă ca inadmisibilă, dat fiind că, în baza art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe doar asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile art. 47 (4) coroborat cu art. 46 (1) a din Legea nr. 84/1998 în forma modificată şi republicată (fostul 18 alin. final coroborat cu art. 45 a din lege în forma nemodificată), invocată în raport de faptul că nu se poate anularea mărcii C. atât timp cât L.C. nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele pentru care aceasta a fost înregistrată.
2. Referitor la analiza mărcilor, instanţa se limitează la a prelua argumentele părţii adverse, fără a explica de ce consideră că o aşa-zisă similitudine auditivă şi fonetică prevalează asupra impactului vizual al mărcilor, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
În ceea ce priveşte produsele pentru care mărcile sunt înregistrate, motivarea concluziei în sensul că produsele „jeleuri, dulceţuri, compoturi" sunt complementare cu produsele „miere, sirop de melasă" şi „produse de patiserie şi cofetărie" este superficială.
În primul rând, marca L.C. nu este înregistrată pentru produse de cofetărie, deci instanţa a considerat că produsele pentru care este înregistrată marca pârâtei sunt „complementare" cu anumite produse pentru care marca pe care se bazează cererea de chemare în judecată nu este înregistrată.
În al doilea rând, simplul fapt că unele produse se folosesc pentru a intra în compoziţia altor produse nu le face pe acestea complementare/similare, aspect evidenţiat şi în Decizia O.H.I.M. din 16/09/2009 depusă la dosar, invocată de recurenta - pârâtă şi în apel, conform căreia „în ciuda faptului că gălbenuşele de ouă sunt folosite în prepararea maionezei, există o pronunţată şi perceptibilă diferenţă între aceste produse. [.]".
În al treilea rând, în privinţa modului de comercializare a produselor, instanţa nu a avut in vedere natura produselor şi nici scopul pentru care sunt create.
Mai mult, există şi o contradicţie între considerente şi dispozitiv, deoarece, pe de o parte, se anulează marca C. pentru produsele „jeleuri, dulceţuri, compoturi" din clasa 29, iar pe de altă parte, se anulează marca C. pentru produsele jeleuri, dulceţuri, compoturi din clasa 30.
3. Modul în care instanţa a realizat analiza comparativă a mărcilor arată că hotărârea atacată a fost dată şi cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, instanţa de apel considerând în mod nelegal că mărcile în discuţie sunt similare, deşi acestea sunt diferite din punct de vedere vizual, fonetic şi semantic.
Cât priveşte analiza mărcilor din punct de vedere semantic, este greşită aprecierea instanţa în sensul că semnificaţia substantivului „cardinali" nu trebuie analizată în limba română, deoarece se consideră că majoritatea consumatorilor din România cunosc limba italiană, ceea ce este evident greşit. Consumatorii români vor gândi în primul rând în română, nu în italiană, iar ceea ce evocă în primul rând cuvântul „cardinali" în mintea consumatorului român (nu a consumatorului italian) este un punct cardinal, chiar in situaţia în care cuvântul este scris „cardinali".
Instanţa de apel a reţinut greşit că mărcile sunt similare din punct de vedere vizual şi fonetic, deşi conform jurisprudenţei stabilite a O.H.I.M., începutul mărcii este luat în considerare de consumator mai mult decât sfârşitul, or în speţă, începutul mărcii pârâtei este „CA", iar al mărcii părţii adverse este „LA" (L.C.).
În privinţa produselor pentru care mărcile sunt înregistrate, instanţa nu a luat în considerare factorii relevanţi atunci când a comparat produsele în discuţie. Astfel, a încălcat in principal hotărârea Curţii de Justiţie în cazul C-5/97 Canon Kabushiki Kaisha v. Metro-Goldwyn Mayer Inc. [1998] ECR 1-5507 par. 23, conform căreia aceşti factori includ: natura produselor, scopul pentru care sunt create.
Scopul pentru care produsele sunt create este diferit: pe de o parte, produsele din clasa 30 sunt aditivi pentru mâncăruri (melasa nu se poate mânca aşa cum este, ci trebuie turnată în mâncare, băutură etc., nici mierea nu se mănâncă fără a se aplica pe pâine, cel puţin), ci pentru a aduce un plus de savoare acestora, pe de alta parte, produsele din clasa 29 reprezintă mâncarea propriu-zisă (jeleurile, dulceţurile, compoturile sunt comestibile independent de orice alt aliment).
Jeleurile, dulceţurile, compoturile nu sunt complementare/alternative nici cu mierea sau cu siropul de melasă şi nici cu produsele de patiserie, deoarece nici mierea, nici siropul de melasă, nu pot înlocui jeleurile, dulceţurile sau compoturile.
II. Referitor la încheierea din data de 17 iunie 2010 şi care face corp comun cu Decizia civilă nr. 107 din 20 aprilie 2010, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 281 C. proc. civ., deoarece, pe această cale, nu se pot aduce modificări sau completări hotărârii pronunţate şi nici nu se pot îndrepta greşeli de judecată, ce privesc fondul pricinii.
Atât timp cât în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel se menţionează expres că marca C. este înregistrată pentru produsele din clasa 30, deci este identificat obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind anularea mărcii C. înregistrată pentru produsele din clasa 30, cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I.1. În ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii, acesta este reprezentat de anularea mărcii, aparţinând pârâtei, indicarea numărului de înregistrare a mărcii fiind un reper suficient pentru identificarea obiectului cererii, în aplicarea art. 112 pct. 3 C. proc. civ.
Aşadar, faptul invocat de către recurenta - pârâtă, acela că reclamanta a indicat greşit, în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel, clasa de produse pentru care marca pârâtei a fost înregistrată, este lipsit de relevanţă pentru configurarea acestui element al cererii introductive. Clasa de produse interesează descrierea conţinutului şi a întinderii protecţiei conferite de marcă, ce rezultă ca atare din certificatul de înregistrare - indiferent de susţinerile reclamantei - drept pentru care se consideră că indicarea sa are legătură mai degrabă cu motivele de fapt ale cererii, şi nu cu obiectul.
În aceste condiţii, sunt lipsite de suport referirile recurentei la depăşirea limitelor învestirii instanţei de judecată, instanţa de apel, evocând fondul, pronunţându-se în cauză asupra cererii cu a cărei soluţionare a fost învestită, respectiv cererea în anularea mărcii, ce a fost identificată şi prin numărul de depozit.
Cât priveşte nepronunţarea instanţei asupra inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în raport de dispoziţiile art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998 în forma de la data înregistrării mărcii, se observă că instanţa de apel nu a fost învestită cu soluţionarea unei asemenea excepţii (care interesează interesul reclamantei în promovarea cererii), iar pârâta nu înţelege să o invoce nici în această fază procesuală, în absenţa unei solicitări exprese, inclusiv sub aspectul probatoriului amplu pe care îl presupune dovedirea îndeplinirii condiţiilor de operare a decăderii titularului din drepturile conferite de o marcă, urmare a nefolosirii acesteia timp de 5 ani.
Pentru aceste motive, susţinerile recurentei cu acest obiect sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.
2. În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi analizate în contextul modului de aplicare a prevederilor art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 de către instanţa de apel, întrucât argumentarea soluţiei reflectă tocmai aprecierea întrunirii elementelor cumulative de temeinicie a cererii deduse judecăţii în cauză.
3. Criticile relative la modul de aplicare a legii de către instanţa de apel sunt fondate, în ceea ce priveşte aprecierea similarităţii produselor pentru care marca pârâtei este înregistrată.
În prealabil analizei susţinerilor recurentei pe acest aspect, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, în ordinea logică impusă de succesiunea cerinţelor prevăzute de art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, la care trimite art. 48 lit. c) din acelaşi act normativ - ce reprezintă temeiul juridic al cererii în anularea unei mărci - trebuie menţionat faptul că este corectă concluzia instanţei de apel în sensul existenţei unei similarităţi accentuate a semnelor mărcilor în conflict.
Urmând principiile conturate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene pe acest aspect, compararea pentru aprecierea similarităţii semnelor se realizează de o manieră globală, ţinându-se cont de gradul de distinctivitate a mărcii anterioare şi analizându-se asemănările lor din punct de vedere vizual, auditiv şi conceptual.
Comparând marca reclamantei L.C. şi marca pârâtei C., instanţa de apel a constatat că sunt puternic similare pe toate cele trei planuri, elementul figurativ din marca pârâtei fiind banal, cu o slabă putere distinctivă, deci nerelevant în cadrul comparaţiei.
Această constatare este corectă (cu excepţia celei privind similaritatea conceptuală), chiar dacă aprecierea perceperii de către consumator a unei mărci combinate, compuse dintr-o parte figurativă şi una nominală, nu se raportează la gradul de distinctivitate a fiecăruia dintre elementele componente ale mărcii, privite izolat, ci la modul în care aceste elemente se integrează în impresia de ansamblu a mărcii.
În acest context, în ceea ce priveşte impresia creată de marca pârâtei, impactul asupra consumatorului se realizează, în primul rând, vizual, pregnant fiind elementul verbal C.
Elementul figurativ reprezentat de scrierea cu caractere speciale este abia perceptibil, deoarece fontul este unul uzual (font italic sau chiar mai puţin stilizat decât acest caracter), motiv pentru care consumatorul cu un grad mediu de atenţie şi concentrare nu îl va percepe drept o particularitate a semnului. Dimpotrivă, îl va asocia cu marca reclamantei, constând în elementul verbal L.C., care este scris tot cu caractere uzuale.
Cât priveşte elementul figurativ reprezentat de o panglică ale cărei capete sunt despicate în forma clasică de V, consumatorul îl va percepe ca pe un chenar al cuvântului C., astfel încât, în loc să estompeze impresia lăsată de elementul verbal, partea figurativă îl pune, dimpotrivă, în valoare.
Faptul că elementul figurativ este colorat în roşu, astfel cum certificatul de înregistrare a mărcii a fost depus la dosar în faza recursului, este nerelevant, deoarece este numai una dintre ipostazele posibile ale mărcii, pârâta având drept culori revendicate roşu, alb, negru; or, aprecierea pe care instanţa o realizează asupra mărcii trebuie să fie în mod egal valabilă în orice ipostază coloristică.
După cum s-a arătat, ceea ce percepe consumatorul este elementul verbal, a cărui identitate cu semnul ce constituie marca reclamantei este afectată doar prin diferenţierea ultimei lit. i), în loc de e), în condiţiile în care cuvintele din alcătuirea fiecărei mărci au un număr egal de litere. În plan auditiv, diferenţa este aproape imperceptibilă, fiind vorba despre o vocală.
Cuvântul „La" din marca reclamantei nu are nicio relevanţă în compararea mărcilor, deoarece consumatorul român îl percepe prin intermediul sensului obişnuit al prepoziţiei „la", aceea de localizare sau direcţionare. Astfel, nu va remarca absenţa acestuia în cadrul mărcii pârâtei, amintirea unui element de subliniere a componentei principale, la marca reclamantei, fiind asigurată, la marca pârâtei, de elementele figurative, atât din punct de vedere vizual, cât şi auditiv.
Se constată, aşadar, că asemănările în plan vizual şi fonetic sunt foarte puternice, diferenţele fiind nesemnificative, uşor de trecut cu vederea de către consumatorul care percepe semnele ca întreg, ansamblul fiind dominat de cuvântul C., în condiţiile în care prezenţa celorlalte elemente nu face decât să îl evidenţieze pe acesta.
Comparaţia semnelor se realizează, după cum s-a arătat, prin prisma consumatorului român, cu un grad mediu de atenţie în momentul rememorării caracteristicilor mărcii anterioare şi comparării mentale cu elementele mărcii noi.
Cu toate că se prezumă că are cunoştinţe elementare de limbă italiană, cel puţin atât cât să o recunoască în denumirea unui semn aplicat pe un produs comercializat, consumatorul produsului va gândi în limba română, alăturând mecanic particularităţile mărcii unui mesaj familiar şi memorându-le, în acelaşi timp, în limba română.
Astfel, în ceea ce priveşte marca reclamantei, consumatorul, deşi realizează că denumirea este în limba italiană, o va asocia cu semnificaţia în limba română a cuvântului. Acest lucru se întâmplă în situaţia unei denumiri care nu este fantezistă, la care asocierea se produce în raport de diferite elemente, de la caz la caz.
Dacă denumirea evocă un cuvânt cunoscut, o va memora prin asociere cu acela, însă, şi în acest caz, numai dacă semnificaţia cuvântului îi este cunoscută sau familiară. Dacă acel cuvânt are semnificaţii multiple, consumatorul o va alege reflex pe cea cunoscută sau familiară; în cazul în care niciuna dintre ele nu întruneşte această cerinţă, denumirea poate fi socotită fantezistă.
Acest mecanism operează, pentru marca reclamantei, doar în privinţa cuvântului C., deoarece, după cum s-a arătat, pentru consumator este nesemnificativă prezenţa prepoziţiei: chiar dacă îşi va da seama că cele două cuvinte au împreună o semnificaţie în limba italiană, gândind în limba română, va elimina mental primul cuvânt, deoarece îi alătură semnificaţia familiară, la îndemână - de localizare sau direcţionare.
Faptul că respectivul cuvânt este la forma de singular sau de plural este, în principiu, nerelevant, din moment ce semnificaţia în limba română poate fi doar evocată, sugerată de acel semn, fără a fi necesar ca semnul ca atare să reprezinte un cuvânt din vocabularul limbii române.
Cele expuse anterior interesează similaritatea conceptuală, în legătură cu care se pot reţine următoarele în speţă:
Consumatorul nu se va gândi la puncte cardinale, o asemenea asociere producându-se doar dacă denumirea ar fi fost reprezentată chiar de un punct cardinal (Est, Vest etc.), ci, mai degrabă, la o funcţie bisericească; însă aceasta nu îi este familiară, pentru că este vizată o funcţie din ierarhia bisericii catolice, motiv pentru care va reţine mecanic din marca reclamantei că este vorba despre un titlu bisericesc, pe care este posibil să nu şi-l amintească în sine, dar pe care, cu certitudine, şi-l va aminti văzând marca pârâtei.
Această constatare este de natură să reliefeze tot asemănările în plan vizual şi fonetic, deoarece datorită lor se declanşează în mintea consumatorului asocierea cu semnificaţia de funcţie bisericească evocată de elementele verbale din ambele mărci. Aşadar, chiar dacă există asemănări din punct de vedere semantic, astfel cum a apreciat instanţa de apel, aceasta nu are relevanţă în sine, ci numai pentru a confirma similaritatea accentuată în plan vizual şi auditiv dintre cele două semne comparate.
Din cele expuse, rezultă, de asemenea, că respectivul cuvânt, prezent în ambele mărci, nu are nicio semnificaţie în relaţie cu bunurile la care se raportează, astfel încât se consideră că marca anterioară, cea a reclamantei, este distinctivă per se (în condiţiile în care reclamanta nu a pretins că marca sa ar beneficia de o distinctivitate crescută în considerarea reputaţiei).
Constatările anterioare indică faptul că nu poate fi ignorată existenţa unui risc de asociere a semnelor protejate prin mărcile în conflict, care nu este, însă suficient pentru a exista chiar un risc de confuzie, astfel cum prevede art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind necesară întrunirea similarităţii şi a produselor sau serviciilor.
După cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, un grad scăzut al similarităţii între produsele/serviciile pentru care o marcă este înregistrată poate fi compensat printr-un grad ridicat al asemănărilor între semne şi invers, ceea ce înseamnă, în speţă, că, dată fiind similaritatea accentuată a semnelor, pentru considerentele arătate, este acceptabil un nivel mai redus al similarităţii produselor mărcilor adverse.
În ceea ce priveşte similaritatea produselor, în aplicarea aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, pentru aprecierea acesteia trebuie să se ţină cont de toţi factorii pertinenţi care caracterizează raportul între produse, în special natura, destinaţia, utilizarea lor sau caracterul concurent ori complementar, după cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs.
În speţă, prin prisma acestor criterii, se constată că nu există similaritate în privinţa produselor pentru care cele două mărci în conflict sunt înregistrate, strict în raport de produsele menţionate în Decizia de apel.
Astfel, se reţine că produsele în considerarea cărora s-a dispus anularea mărcii pârâtei, astfel cum rezultă şi din motivarea deciziei sunt: jeleurile, dulceţurile, compoturile, în legătură cu care s-a apreciat că sunt complementare cu produsele „miere", „sirop de melasă", „produse de patiserie şi cofetărie" din clasa 30, pentru care este înregistrată marca reclamantei „L.C.".
În primul rând, după cum rezultă din extrasul R. privind înregistrarea internaţională a mărcii reclamantei (protejată şi în România), marca L.C. aparţinând reclamantei T.W. nu este înregistrată şi pentru produse de cofetărie, susţinerile recurentei - pârâte pe acest aspect fiind corecte.
Ca atare, nu se impunea compararea produselor pentru care instanţa de apel a apreciat că marca pârâtei nu trebuia înregistrată cu produse de cofetărie din clasa 30, în absenţa unei protecţii conferite mărcii reclamantei pentru respectivele bunuri.
În al doilea rând, se observă că marca pârâtei a fost înregistrată, pe lângă produsele „jeleuri, dulceţuri, compoturi", şi pentru „fructe şi legume conservate, uscate şi fierte".
Spre deosebire de primele menţionate, pentru cele din urmă, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe de respingere a cererii de anulare a mărcii pârâtei C., apreciind implicit (întrucât nu s-a făcut nicio referire la aceste produse în motivarea deciziei) că nu există similaritate între acestea şi produsele reclamantei „produse de patiserie", „miere şi sirop de melasă". Reclamanta nu a formulat recurs în ceea ce priveşte produsele „fructe şi legume conservate, uscate şi fierte", dispoziţia pe acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.
În acest context, se constată ca fiind contradictorie admiterea cererii în anulare în considerarea unor produse similare cu produse în raport cu care s-a apreciat că înregistrarea mărcii pârâtei este legală, respingându-se cererea în anularea mărcii.
„Dulceţurile" şi „compoturile" sunt similare cu „fructele fierte", dat fiind că natura lor este aceeaşi (toate produsele se referă la fructe), modul de preparare al primelor implică fierberea fructelor, utilizarea lor nu diferă, de asemenea, publicul şi producătorii sunt aceeaşi (acest raţionament se regăseşte în Decizia O.H.I.M. din 9 iulie 2010 în cauza S.C.A.U. contra K.F.C. (Americana) S.A.K., invocată de către recurenta – pârâtă şi depusă la dosar).
Ţinând cont de faptul că produsul „compoturi" intră în categoria conservelor din fructe, s-ar putea reţine chiar identitatea sa cu produsul „fructe conservate", pentru care tot marca pârâtei este înregistrată.
De asemenea, „jeleurile" pot fi socotite similare cu „fructele fierte", deoarece, şi în cazul lor, fructele se fierb cu zahăr, împreună cu diferiţi agenţi de gelificare (în Decizia O.H.I.M. anterior menţionată, „jeleurile" sunt considerate chiar identice cu „fructele fierte").
În aceste condiţii, compararea produselor „fructe fierte" cu produsele pentru care este înregistrată marca reclamantei ar fi trebuit să conducă la aceeaşi concluzie a lipsei de similaritate (intrată în puterea lucrului judecat, imposibil de cenzurat în această fază procesuală) şi în cazul comparării produselor „jeleuri, dulceţuri, compoturi" cu aceleaşi produse ale reclamantei, dată fiind existenţa similarităţii între produsele pârâtei. Formulând concluzii diferite în raţionamente juridice bazate pe aceeaşi premisă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.
Cu toate că argumentele anterior prezentate sunt suficiente pentru conturarea soluţiei de admitere a recursului, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, se constată că soluţia este nelegală, chiar dacă s-ar ignora considerentele deja expuse.
În privinţa produselor de patiserie, pentru care este înregistrată marca reclamantei, argumentul instanţei de apel a fost acela că jeleurile, dulceţurile şi fructele din compoturi sunt deseori folosite pentru prepararea unor asemenea produse.
Astfel, chiar dacă se poate accepta că produsele pârâtei pot reprezenta ingrediente ale unor produse de patiserie, simplul fapt că un ingredient intră în prepararea unui produs pentru care marca reclamantei este protejată nu este suficient, fiind necesară analiza mărfurilor, după cum s-a conturat în jurisprudenţa O.H.I.M. (Decizia din 16 septembrie 2009 din cauza Bolton Cile/Granarolo, invocată şi depusă la dosar de către pârâtă).
Or, analiza comparativă prin prisma criteriilor anterior menţionate, respectiv natura, destinaţia, utilizarea lor sau caracterul concurent ori complementar, arată că produsele jeleuri, dulceţuri, compoturi nu sunt similare cu produsele de patiserie.
Această concluzie rezultă tot dintr-o decizie O.H.I.M. (deja invocată anterior, din 9 iulie 2010, pronunţată în cauza S.C.A.U. contra K.F.C. (Americana) S.A.K.), în care s-a arătat că, în virtutea diferenţelor de natură şi scop şi în absenţa unui caracter concurent ori complementar, consumatorul nu aşteaptă ca produsele să fie fabricate, comercializate ori furnizate de aceeaşi întreprindere ori de companii legate din punct de vedere economic. O concluzie similară a fost adoptată, prin aceeaşi decizie, şi în legătură cu produsele „jeleuri, dulceţuri, compoturi" în compararea cu „miere" şi „sirop de melasă".
Este de observat că, în măsura în care, în compoziţia unui produs de patiserie, intră fructe fierte (pentru că, în cele din urmă, acesta este elementul de asociere a jeleurilor, dulceţurilor, compoturilor cu un produs de patiserie), acesta nu reprezintă materie primă de bază, ci doar un ingredient posibil al umpluturii. Or, numai în cazul materiilor prime fără de care produsul şi-ar pierde specificitatea (folosite, aşadar, în aluat, care caracterizează un asemenea produs, conform Dicţionarului explicativ al limbii române), se poate pune problema similarităţii, adaosurile accidentale nefiind relevante în comparare (un raţionament asemănător a conceput O.H.I.M. în Decizia pronunţată la data de 24 septembrie 2009 în cauza MEVGAL S.A. contra Wilfried Huber, invocată de către pârâtă şi aflată la dosar).
Dacă ar fi aşa, nu ar exista niciun motiv pentru a nu aplica acelaşi raţionament şi în cazul altor ingrediente din umplutura unui produs de patiserie, cum este carnea; or, acest produs, pentru care marca a cărei anulare se solicită este, de asemenea, înregistrată, nu a fost considerat similar cu produsele de patiserie, marca pârâtei nefiind anulată în ceea ce priveşte produsele „carne", „păsări", „extrase din carne".
Inconsecvenţa instanţei de apel a fost semnalată deja, în acelaşi context, în privinţa fructelor fierte, fiind, totodată, de remarcat că instanţa de apel nu a regăsit probleme de similaritate în cazul chiar al unor materii prime din compoziţia aluatului, precum ouăle, grăsimile comestibile. S-ar putea considera, în acest caz, că, dacă aceste materii prime nu sunt similare cu produsele de patiserie, cu atât mai mult nu sunt similare ingredientele ce pot lipsi din compoziţia acestora, ce asigură doar varietatea sortimentelor de patiserie.
În consecinţă, produsele de patiserie sunt nerelevante în compararea produselor pentru care cele două mărci în conflict sunt înregistrate.
În ceea ce priveşte produsele „miere, sirop de melasă", se reţine că instanţa de apel a prezentat acelaşi argument cu cel deja analizat în cazul produselor de patiserie, respectiv acela că similaritatea ar fi asigurată prin însuşi faptul că un produs poate face parte din procesul de preparare a altui produs.
Instanţa de apel a mai arătat că, prin modul de preparare, mierea şi siropul de melasă sunt produse alternative dulceţurilor, iar toate aceste produse, inclusiv jeleurile şi compoturile, sunt, în mod obişnuit, comercializate pe aceleaşi rafturi sau pe rafturi alăturate cu mierea şi siropul de melasă pentru uz alimentar. De asemenea, atât jeleurile, dulceţurile şi compoturile, cât şi mierea, siropul de melasă fac parte din categoria generală de „dulciuri", ceea ce facilitează riscul de asociere.
Ţinând cont de aceste argumente, în contextul elementelor de comparare deja menţionate (natura, destinaţia, utilizarea produselor sau caracterul concurent ori complementar), Înalta Curte apreciază că nu există similaritate între produsele „jeleuri, dulceţuri, compoturi" şi produsele „miere şi sirop de melasă".
Primele două menţionate derivă din fructe şi sunt fabricate, în esenţă, prin fierberea acestora cu zahăr (s-a arătat acest lucru în considerente anterioare). Compoturile se obţin din fructe proaspete care, în combinaţie cu zahărul, sunt supuse unui proces de sterilizare. Se încadrează în grupa produselor rezultate din prelucrarea fructelor, reprezentând fie conserve de fructe (compoturile), fie semiconserve de fructe (jeleul, dulceaţa).
Mierea este un produs alimentar natural, provenind din flori ori plante, la care intervenţia tehnologică constă doar în purificarea sa, în scopul păstrării proprietăţilor organoleptice. Deşi nu face parte din categoria produselor zaharoase, mierea este alăturată acestora în clasificarea mărfurilor în raport de compoziţia chimică. Produsele zaharoase sunt denumite şi dulciuri.
Întrucât jeleurile, dulceţurile, compoturile nu intră nici ele în categoria produselor zaharoase, nu este corect argumentul final al instanţei de apel, în sensul că cele trei produse ar fi incluse în categoria generală de „dulciuri".
În ceea ce priveşte siropul de melasă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, reprezintă un reziduu siropos de culoare brună, provenit din extragerea zahărului din sfeclă sau din trestie de zahăr, care serveşte ca hrană pentru vite, pentru producerea alcoolului şi a drojdiei.
Aşadar, în mod tradiţional, siropul de melasă face parte din categoria furajelor; s-a răspândit, însă, şi folosirea acestuia în alimentaţia umană, cu rolul de substituent al zahărului. Se obţine prin fierberea sfeclei de zahăr sau a trestiei de zahăr.
Din cele expuse anterior, rezultă că procesul de fabricare poate fi socotit asemănător în privinţa jeleurilor, dulceţurilor, compoturilor, siropului de melasă (nu şi a mierii), însă acest fapt nu le face să fie alternative, astfel cum a apreciat instanţa de apel, în sensul că unele pot fi substituite cu celelalte (caracterul complementar este exclus, deoarece nu se pune problema ca aceste produse să se completeze unele pe celelalte în consum; de altfel, nici instanţa de apel nu a argumentat constatarea existenţei acestuia).
Astfel, siropul de melasă substituie zahărul, nu jeleurile, dulceţurile, compoturile. Atare înlocuire nu are loc decât în consumul individual (ca, de altfel, şi mierea), fiind utilizat ca îndulcitor, nu şi în fabricarea conservelor ori semiconservelor de fructe, precum jeleurile, dulceţurile, compoturile (cel puţin, până în prezent), unde se utilizează cantităţi mari de zahăr.
Aşadar, siropul de melasă şi mierea nu sunt alternative cu jeleurile, dulceţurile, compoturile şi nici nu sunt percepute ca atare de către consumatori. Primele două sunt produse naturale, agreate de către un segment specific de consumatori, ce evită utilizarea zahărului rafinat, spre deosebire de consumatorii ultimelor trei produse.
Nici modalitatea de comercializare nu este aceeaşi, contrar considerentelor instanţei de apel.
În primul rând, în ceea ce priveşte siropul de melasă, ar fi trebuit să se probeze de către reclamantă că acesta se comercializează în România, modalitatea de comercializare şi tipul de magazin în care se realizează acest lucru, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, situaţie în care considerentele instanţei de apel nu pot viza decât mierea.
De altfel, dacă s-ar fi dovedit efectuarea de acte de comerţ cu acest produs în România, şi-ar găsi locul în magazine de produse naturale, iar în spaţii de comercializare pe suprafeţe mari, în raionul de zahăr şi produse zaharoase, în timp ce jeleurile, dulceţurile, compoturile se regăsesc în zona destinată conservelor.
Constatările anterioare sunt valabile şi în cazul mierii, care, în mod obişnuit, se comercializează în magazine de specialitate, altele decât produsele pârâtei cu care se compară ori în acelaşi raion în care s-ar vinde şi siropul de melasă.
Este adevărat că în supermarket-uri ori hipermarket-uri este posibil ca aceste reguli să nu se respecte întocmai, însă, după cum s-a arătat de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, în aceste cazuri, asemenea puncte de vânzare sunt mai puţin relevante.
Pe de altă parte, din perspectiva participanţilor pe piaţa de produse, putându-se vorbi, în cazul mierii, doar despre distribuitori, nu despre producători, este exclus riscul de asociere între miere şi produsele pârâtei, în mintea consumatorilor, în privinţa provenienţei bunurilor.
Faţă de considerentele expuse, se apreciază că produsele pentru care marca reclamantei şi cea a pârâtei, în limitele învestirii acestei instanţe, nu sunt similare, ceea ce exclude existenţa unui risc de confuzie, chiar în condiţiile unei similarităţi crescute a semnelor.
Drept urmare, în mod corect, prima instanţă a respins în totalitate cererea în anularea mărcii pârâtei C., impunându-se menţinerea acesteia.
Astfel, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., o va modifica în tot, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanta T. împotriva sentinţei civile nr. 1553 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, urmează a fi respins.
Se constată că împrejurarea ce a necesitat rectificarea dispozitivului Deciziei nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 reprezintă o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., în condiţiile în care produsele pentru care marca pârâtei au fost înregistrată sunt indicate chiar în certificatul de înregistrare a mărcii C., inclusiv cu menţiunea clasei în care se încadrează (potrivit Clasificării de la Nisa), fără a avea relevanţă cele arătate de către reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată (după cum s-a precizat deja la pct. 1 din prezentele considerente).
Atât timp cât din certificatul de înregistrare reiese că produsele pentru care marca pârâtei a fost înregistrată aparţin clasei 29 de produse, iar în dispozitivul deciziei se menţionase clasa 30, în mod corect, s-a procedat la îndreptarea erorii materiale.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.R. SA împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Admite recursul declarat de aceeaşi pârâtă împotriva Deciziei nr. 107/ A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în tot Decizia recurată, în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta T.W. împotriva sentinţei civile nr. 1553 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5213/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5051/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
