ICCJ. Decizia nr. 4634/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4634/2011
Dosar nr. 4475/2/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 ianuarie 2008, sub nr. 2031/3/2008, având ca obiect obligaţie de a face, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită o dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, ce face obiectul notificării nr. 2420 din 07 august 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 985 din 27 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.
Prin Decizia civilă nr. 11A din 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
La data de 10 septembrie 2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării nr. 2420/2001 privind imobilul din Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 26 ianuarie 2010, Tribunalul a obligat pârâtul să răspundă notificării nr. 2420/2001 formulate de reclamant, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate cu privire la imobilul din Bucureşti. Totodată, a obligat pârâtul la 1.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârât, prin Decizia nr. 487 din 02 septembrie 2010, a respins calea de atac şi a obligat pârâtul la 2.000 RON cheltuieli judiciare, pentru considerentele ce urmează:
Situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de prima instanţă, în sensul că în anul 2001, autoarea intimatului-reclamant a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti, prin intermediul BEJ S. şi N., notificarea nr. 2420/2001 prin care a solicitat restituirea terenului situat în Bucureşti.
Notificarea nu a fost soluţionată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001.
În raport cu aceasta situaţie de fapt, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, obligând pârâtul să răspundă notificării formulate de reclamant prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire.
Termenul de 60 de zile menţionat mai sus, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunţat mai sus şi Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În acest sens, art. 23 pct. 1 (în prezent art. 25 pct. 1) din Normele metodologice, prevede că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi, totodată, a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Totodată, textul legal enunţat mai sus, prevede că termenul pentru îndeplinirea obligaţiei se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu posedă actele respective are semnificaţia acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
În cauză, din documentaţia ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la Primăria Municipiului Bucureşti, a rezultat că notificarea a fost însoţită de actele doveditoare de care autoarea reclamantei a înţeles să se prevaleze, şi, cu toate acestea, unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.
Lipsa precizării din partea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe, nu condiţionează unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra notificării, astfel cum susţine apelantul-pârât, ci precizarea respectivă determină obligaţia de a se pronunţa numai pe baza probelor depuse.
În orice caz însă, în sarcina pârâtului subzistă obligaţia de a da o soluţie cererii petentului, fie în sensul admiterii şi restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţa.
Unitatea deţinătoare poate beneficia de prorogarea termenului de a răspunde la notificare doar în situaţia în care, în urma analizei efectuate, se constată că documentaţia depusă este insuficientă, dar numai sub condiţia de a comunica acest lucru notificatorului, în intervalul de 60 de zile.
În cauză, însă, nu rezultă că apelantul-pârât ar fi comunicat în scris intimatului-reclamant necesitatea depunerii de noi acte doveditoare, în intervalul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, adresa din 12 septembrie 2005 fiind emisă chiar cu mult după expirarea termenul menţionat. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile din Normele metodologice, enunţate mai sus, referitoare la prorogarea termenului prevăzut pentru îndeplinirea obligaţiei.
Pe de altă parte, chiar în lipsa unei astfel de comunicări, s-a constatat că intimatul-reclamant a depus la dosar actele solicitate, potrivit cererii din 30 noiembrie 2005, şi cu toate acestea, notificarea nu a fost soluţionată nici în termenul de 60 de zile calculat de la depunerea actelor, conform Normelor metodologice enunţate mai sus.
Nefondată este şi critica apelantei-pârâte referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, suma acordată, de 1.000 RON, fiind una rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat (constând în redactarea cererii precizatoare şi reprezentarea părţii pe parcursul a mai multor termene de judecată), astfel încât nu se justifică diminuarea acesteia, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că notificarea nu a fost dovedită prin acte care să ateste dreptul de proprietate. Totodată, se arată că onorariul avocatului este disproporţionat de mare şi nici nu se precizează punctual ce reprezintă această sumă.
Instanţa de apel s-a pronunţat extrapetita, săvârşind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare la culpa procesuală a recurentului. De asemenea, instanţa era obligată să facă aplicarea riguroasă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Din conţinutul deciziei lipseşte motivarea acordării cheltuielilor de judecată, ea fiind astfel stabilită arbitrar.
Se apreciază că în raport de poziţia procesuală a reclamantului, supusă prin lege unei taxe judiciare modice şi de activitatea depusă de apărătorul acestuia, suma de 3.000 RON este nejustificată.
Cheltuielile de judecată sunt în contradicţie cu onorariile minimale datorate pentru serviciile prestate de avocaţi şi art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Intimatul-reclamant, prin întâmpinarea depusă în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed:
Obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat la 10 septembrie 2009, se referă la obligarea pârâtului să emită dispoziţie privind soluţionarea notificării nr. 2420/2001 privind imobilele din Bucureşti.
Drept urmare, criticile de nelegalitate formulate de recurent în sensul că intimatul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat sunt străine obiectului cauzei şi, evident, dispozitivului sentinţei, confirmat în apel.
Instanţa nu a stabilit modul de soluţionare a notificării, ci a obligat unitatea deţinătoare la emiterea dispoziţiei/deciziei motivate conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Recurentul susţine că instanţa a săvârşit un exces de putere – critică ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pentru că s-a erijat în apărătorul uneia dintre părţi atunci când a constatat îndeplinite cerinţele referitoare la culpa procesuală.
Critica este vădit nefondată câtă vreme culpa procesuală poate fi stabilită doar de instanţa de judecată şi nu de puterea legislativă ori executivă.
Mai susţine recurentul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut – critică ce poate fi încadrată în pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. şi nu în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. cum s-a solicitat, deoarece a justificat pretenţiile reclamantului fără ca în motivare să invoce vreo probă.
Instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii prin cererea de apel de către unitatea administrativ teritorială, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, precum şi neaplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât şi această critică este nefondată.
O altă critică se referă la cuantumul nerezonabil al cheltuielilor de judecată acordate de cele două instanţe de fond, apreciindu-se că sumele de 1.000 RON în primă instanţă şi de 2.000 RON acordată de instanţa de apel nu reflectă gradul de complexitate al cauzei şi munca depusă de avocat, încălcând şi dispoziţiile deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România şi art. 132 din Statul profesiei de avocat.
Nici sub acest aspect criticile nu sunt fondate.
Prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. rămân inaplicabile în privinţa raportului juridic dintre client şi avocatul său, acest raport fiind supus dispoziţiilor imperative stipulate în art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică se menţine în integralitatea lui, deci şi onorariul negociat între părţi.
Aşadar, contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului sub aspectul modului de stabilire a onorariului, a confruntării acestuia cu dispoziţiile invocate de recurent.
Instanţa, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu cenzurează cuantumul onorariului negociat, ci îl analizează prin prisma proporţionalităţii acestuia cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat.
Ambele instanţe de fond, faţă de calitatea de parte câştigătoare în proces a reclamantului, a efectuării unei plăţi de 1.000 RON reprezentând onorariu expertiză (Dosar nr. 2031/3/2008) - aşa cum, de altfel, motivează prima instanţă, precum şi a muncii efectiv îndeplinite de avocatul părţii, au apreciat corect că cele două sume, totalizând 3.000 RON, reprezintă o sumă rezonabilă.
Soluţia instanţei de apel este corectă, iar cuantumul cheltuielilor de judecată acordate nu este disproporţionat de mare faţă de durata procesului, a actelor de procedură îndeplinite de avocat şi a costurilor necesare administrării probei cu expertiză tehnică judiciară dispusă de instanţă.
Înalta Curte, pentru argumentele de mai sus, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a reclamantului şi de îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei sale procesuale, va fi obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în recurs în cuantum de 1.500 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 487A din 02 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul pârât la 1.500 RON către intimatul-reclamant R.M., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4639/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 4631/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
