ICCJ. Decizia nr. 4631/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4631/2011
Dosar nr. 9608/30/2008
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 700 din 16 martie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantele B.E. şi T.H. şi ulterior precizată, împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Tribunalul a analizat cu precădere excepţia invocată de pârâţi şi a constatat că aceasta nu a fost motivată.
S-a reţinut că scopul acţiunii este restituirea efectivă în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român şi plata unor despăgubiri băneşti pentru spaţiile vândute în temeiul Legii nr. 112/1997, care nu mai pot fi restituite în natură foştilor proprietari.
Instanţa a mai avut în vedere cauza Faimblat împotriva României (13 ianuarie 2009) în care s-a statuat din nou cu privire la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea înfiinţat pentru repararea prin echivalent, astfel că s-a constatat că acţiunea reclamanţilor este admisibilă.
Pe fondul acţiunii s-a constatat că pretenţiile reclamantelor sunt neîntemeiate.
Prin dispoziţia nr. 2134 din 07 octombrie 2004 au fost respinse notificările 1208 din 23 februarie 2001 şi 19281 din 21 martie 2001 prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a cotei de 5/24 din imobilul situat în Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 625 din 05 aprilie 2005 a Tribunalului Timiş, a fost admisă contestaţia reclamantelor împotriva dispoziţiei nr. 2134/2004, sentinţa a rămas definitivă prin Decizia nr. 343 din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1851 din 19 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, s-a dispus restituirea în natură a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor 3, 6, 7, 14, 20, 21 şi 22 din imobilul situat la adresa sus-menţionată, condiţionat de restituirea cotei aferentă apartamentelor menţionate din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995.
A fost obligat Primarul Municipiului Timişoara să emită în favoarea reclamantelor o nouă dispoziţie motivată pentru a le face acestora o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare cotelor de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 5a, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 şi 25 din imobil, în condiţiile art. 19, 24 şi 40 din Legea nr. 10/2001.
Primarul s-a conformat sentinţei nr. 625/2005 şi a emis o nouă dispoziţie, nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care a dispus restituirea în natură a cotei de 10/24 şi a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a reţinut că anterior procesului soluţionat definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiş, reclamantele s-au mai judecat cu Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, proces finalizat prin sentinţa civilă nr. 1311 din 28 ianuarie 2002 a Judecătoriei Timişoara în Dosarul nr. 25428/2001, prin care s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobile în proprietatea tabulară a reclamantelor, în proprietatea Statului, s-a realizat fără titlu valabil.
S-a considerat neîntemeiată pretenţia reclamantelor, în sensul că Primarul Municipiului Timişoara trebuie să se raporteze la sentinţa civilă nr. 1311/2002 şi nu la sentinţa civilă nr. 625/2005.
S-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 625/2005 a fost recunoscut efectiv dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilelor libere, în cota precizată.
Raportarea Primarului la sentinţa civilă nr. 625/2005 s-a făcut în executarea acelei hotărâri care a obligat în concret şi în mod direct pe Primar să rezolve notificările în maniera stabilită în mod irevocabil.
Cât priveşte susţinerea reclamantelor că pentru petitul referitor la despăgubiri instanţa ar fi trebuit să stabilească în mod concret despăgubirile, instanţa a constatat că reclamantele nu au fost constante în demersul lor – în atacarea dispoziţiei iniţiale a Primarului, renunţând la efectuarea unei expertize de evaluare.
Ca urmare, solicitarea reclamantelor – în prezenta acţiune – de anulare în totalitate a dispoziţiei nr. 2474/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 205 A din 09 iunie 2010 a respins apelul, ca nefondat.
Criticile reclamantei au fost considerate nefondate, pentru următoarele considerente:
S-a constatat că dispoziţia nr. 2472/2008 a Primarului Municipiului Timişoara contestată în dosar, pe lângă faptul că a fost emisă în baza unei alte hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiş) nu prezintă niciun element de nelegalitate în raport de sentinţa civilă nr. 1311/2002 a Judecătoriei Timişoara întrucât le acordă celor două reclamante măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 recunoscând implicit caracterul abuziv al naţionalizării.
S-a reţinut corectă constatarea primei instanţe în sensul că susţinerile reclamantelor care invocă sentinţa civilă nr. 1311/2002 sunt şi lipsite de interes. Aceasta deoarece prin hotărârea invocată s-a constatat doar nevalabilitatea titlului statului, fără a se dispune în legătură cu înscrierile în cartea funciară. În acea hotărâre s-a arătat că pentru aceasta va fi necesară o altă acţiune în care să fie antrenate toate părţile înscrise în cartea funciară a imobilului respectiv, observându-se situaţia avantajoasă a reclamantelor în prezenta acţiune care, în baza dispoziţiei nr. 2472/2008, pot solicita rectificarea cărţii funciare.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs reclamanta B.E. care a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt recurenta a arătat că deşi prin sentinţa civilă nr. 1311/2002 s-a constatat nevalabilitatea naţionalizării cotei deţinute asupra imobilului. Statul Român nici nu le-a restituit cota (prin înscrierea în cartea funciară a titlului lor de proprietate) nici nu le-a plătit despăgubiri. Această omisiune, întinsă pe 8 ani, a susţinut recurenta, reprezintă o încălcare continuă a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia de la Roma 1950.
S-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra României, a afirmat că faptul că reclamantul a fost împroprietărit în baza unor legi speciale nu are relevanţă deoarece posibilitatea de a obţine restituirea imobilului pe baza unui alt temei juridic, nu afectează calitatea reclamantului de victimă în sensul art. 34 din Convenţie, care decurge din refuzul statului de a restitui imobilul pe baza sentinţei de constatare a nevalabilităţii naţionalizării.
Recurenta a mai susţinut că sentinţa nr. 625/2005 este o sentinţă de reîmproprietărire în baza Legii nr. 10/2001 şi pe baza ei se poate obţine doar înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin această reîmproprietărire, însă nu şi reînscrierea dreptului de proprietate concurent dobândirii prin cumpărarea din 1937.
S-a mai invocat că despăgubirea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este iluzorie şi teoretică şi nu poate remedia prejudiciul înregistrat prin vânzarea imobilului unor terţe persoane.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând Decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, se constată că aceasta este legală şi temeinică.
Recursul a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Reclamanta-recurentă, deşi invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă la hotărârile pronunţate fără temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, nu arată care sunt dispoziţiile încălcate sau greşit aplicate.
Instanţa de fond, în mod corect a constatat că acţiunea a fost formulată în temeiul art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele contestând modul de soluţionare al notificărilor prin care au revendicat – tot în temeiul Legii nr. 10/2001 – imobilul în discuţie, prin notificările nr. 1208 din 23 februarie 2001 şi nr. 1928 din 31 martie 2001.
Această revendicare s-a finalizat după mai multe etape (incluzând şi faze judiciare), prin emiterea dispoziţiei nr. 2472/2008 de către Primarul Municipiului Timişoara după ce s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiş, asupra modalităţilor de reparaţie acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 în modalitate de dispoziţiile acestei legi, cu modificările ulterioare.
Prin acţiunea formulată împotriva acestei din urmă dispoziţii a primarului reclamantele au contestat nu modalitatea de soluţionare a notificărilor, ci împrejurarea că Statul Român nu a dat curs unei alte hotărâri nr. 1311/2002 a Judecătoriei Timişoara obţinută de reclamante împotriva Statului Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin care s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobil, fostă proprietate tabulară a reclamantei, în proprietatea Statului Român, s-a făcut fără titlu valabil.
În primul rând este de observat că în mod corect s-a respins acţiunea în raport de obiectul acesteia, instanţa neputând verifica într-o contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de Primar, în temeiul Legii nr. 10/2001, decât legalitatea măsurilor de reparaţie dispuse în relaţie cu soluţia prevăzută de legea specială.
În situaţia specială a acţiunii reclamantelor s-a constatat, sub aspectul legalităţii, că dispoziţia atacată a fost emisă cu respectarea unei hotărâri judecătoreşti (nr. 625/2005 a Tribunalului Timiş) prin care s-a verificat legalitatea unei dispoziţii anterioare a primarului şi s-a corectat, în conformitate cu legea, modalitatea de soluţionare a notificărilor.
Cât priveşte invocarea ca temei al prezentei acţiuni a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia de la Roma 1950, a art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi a art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect s-a apreciat de instanţa de apel că reclamanta suprapune acţiunea în revendicare în temeiul unei legi speciale – în care a avut câştig de cauză – peste operaţiunile specifice ce se deduc dintr-o asemenea acţiune, în speţă intabularea dreptului de proprietate recunoscut.
Referitor la această din urmă operaţie, care nu este înscrisă în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca element intrinsec al stabilirii şi acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, este de observat, în primul rând, că aceasta nu poate forma motiv de contestaţie împotriva conţinutului unei dispoziţii emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Un al doilea aspect este legat de precizările făcute de reclamanta-recurentă în recurs, din care rezultă că de fapt nemulţumirea reclamantelor provine din raportul dispoziţiei nr. 2472/2005 la sentinţa nr. 624/2005, în loc de sentinţa civilă nr. 1311/2002.
Nici această critică nu este fondată.
Conform celor mai sus arătate dispoziţia a ţinut cont de sentinţa nr. 625/2005 pentru că aceasta reprezintă, în succesiunea procedurilor Legii nr. 10/2001, soluţia dată ca urmare a controlului judiciar solicitat de reclamante în contestaţia formulată împotriva primei dispoziţii prin care Primarul le-a respins notificările. Ca urmare, invocarea unei alte dispoziţii luate prin hotărâri judiciare, în afara condiţiilor Legii nr. 10/2001, nu îşi are loc în cauză.
Cât priveşte sentinţa nr. 1311/2002 invocată de reclamante în argumentarea acţiunii, este de remarcat împrejurarea că aceasta a fost obţinută de reclamante în anul 2002 într-o acţiune formulată de acestea ulterior declanşării procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001 în vigoare din 08 februarie 2001 şi obligatorie în raport cu revendicarea în alt temei de drept a acestei categorii de bun preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din cuprinsul sentinţei nr. 1311/2002 se constată că acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 25428/2001 a fost înregistrată la 13 noiembrie 2001 (după ce reclamantele formulaseră două notificări în temeiul Legii nr. 10/2001), la 23 februarie 2001 şi, respectiv la 21 martie 2001, şi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, menţionând în acea acţiune că au formulat notificări la Legea nr. 10/2001, încă nerezolvate.
Ca urmare, constatările nelegalităţii titlului statului asupra imobilului preluat abuziv constatată printr-o acţiune în timpul procedurii în desfăşurare a Legii nr. 10/2001 nu sunt de natură să infirme soluţia dată în această din urmă procedură, ulterior procedură în care s-au încuviinţat măsuri reparatorii prin recunoaşterea caracterului abuziv şi lipsa titlului statului la preluarea imobilului în discuţie, depăşindu-se aşadar simpla constatare prin dispunerea unor măsuri de restituire în natură şi respectiv prin despăgubiri băneşti.
Tendinţa reclamantelor de a se schimba – prin acţiunea de faţă – modalitatea de soluţionare a notificărilor dispusă definitiv şi irevocabil prin sentinţa nr. 624/2005 este nelegală – neavând un suport normativ în legislaţia internă.
Acţiunea nu este justificată nici de jurisprudenţa Curţii Europene a Dreputrilor Omului. Sub acest aspect, în recurs, recurenta a invocat în justificarea acţiunii cauza Brumărescu care însă nu este aplicabilă situaţiei reclamantelor, care au primit în natură o parte din imobil.
În cazul Brumărescu, restituirea proprietăţii s-a făcut în temeiul unei alte legi speciale, existente la acel moment, Legea nr. 112/1995, după alte reguli, mai puţin avantajoase decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, sub regimul căreia se plasează recurenta.
Art. 1 din Protocol invocat ca justificare în solicitarea intabulării sentinţei nr. 1311/2001 nu este incident în cauză din perspectiva pretinsei nelegalităţi a deciziei atacate.
Prin restituirea dispusă asupra imobilului, în parte în natură, în parte prin despăgubiri băneşti, s-a recunoscut şi garantat reclamantei un bun în sensul art. invocat.
Nici criticile referitoare la calitatea teoretică şi iluzorie a despăgubirii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt fondate având în vedere atitudinea procesuală a contestatoarelor în cele două contestaţii formulate, cum s-a reţinut de ambele instanţe.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu s-au dovedit în cauză dispoziţii normative greşit interpretate sau aplicate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 205/A din 09 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4634/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4623/2011. Civil → |
|---|
