ICCJ. Decizia nr. 4639/2011. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4639/2011
Dosar nr. 1545/2/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea de şedinţă de la 24 septembrie 2010, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată formulată de apelantul-reclamant O.V., pentru motivele ce urmează.
Curtea a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 67 din Titlul I din Legea nr. 247/2005, privind modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, nu au legătură cu cauza de faţă, deoarece obiectul dosarului îl reprezintă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 41 şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 şi că nu au fost declarate neconstituţionale de către instanţa de control constituţional.
Instanţa de apel a constatat că Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 67 din Titlul I din Legea nr. 247/2005, privind modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005 prin mai multe decizii de neconstituţionalitate, prin care a constatat că prevederile menţionate sunt constituţionale, deoarece scopul legiuitorului a fost acela de a institui măsuri reparatorii în favoarea proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv, nu numai prin restituirea în natură, ci şi prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent. În acest sens, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1303 din 13 octombrie 2009, prin Decizia nr. 144 din 05 februarie 2009 şi prin Decizia nr. 421 din 15 aprilie 2010.
Instanţa de apel a mai constatat că Decizia nr. 1303 din 13 octombrie 2009 şi nr. 421 din 15 aprilie 2010 au fost pronunţate de către Curtea Constituţională ca urmare a sesizării instanţelor de judecată în faţa cărora chiar apelantul O.V. a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 67 din Titlul I din Legea nr. 247/2005, privind modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005.
Neconstituţionalitatea aceloraşi prevederi au fost invocate de către apelantul O.V. şi în prezenta cauză.
În pofida faptului că Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 pct. 67 din Titlul I din Legea nr. 247/2005 privind modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005, apelantul a reiterat excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei de apel în prezentul dosar.
Curtea a susţinut că apelantul O.V. îşi exercită cu rea-credinţă dreptul procesual de a invoca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor menţionate şi de a solicita sesizarea Curţii Constituţionale în condiţiile în care în alte două dosare a invocat neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii legale, iar excepţiile de neconstituţionalitate au fost respinse, ca neîntemeiate, de către instanţa de contencios constituţional.
Chiar Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, (prin Decizia nr. 71 din 08 februarie 2005, publicată în M. Of., Partea I, nr. 380/05.05.2005) a reţinut că aceeaşi parte şi pentru aceleaşi motive nu poate reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, chiar dacă excepţiile de neconstituţionalitate sunt invocate în dosare diferite.
Aceleaşi considerente se aplică şi în speţă, deoarece apelantul O.V. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 pct. 67 din Titlul I din Legea nr. 247/2005, privind modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005 în raport de art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin (1)-(3) şi art. 53 din Constituţie, deşi Curtea Constituţională a analizat concordanţa prevederilor legale menţionat cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 53 din Constituţie, prin Decizia nr. 421 din 15 aprilie 2010.
Curtea Constituţională a analizat, prin Decizia nr. 421 din 15 aprilie 2010, concordanţa prevederilor art. 1 pct. 67 din Titlul I din Legea nr. 247/2005, privind modificarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată de Legea nr. 247/2005 cu textele constituţionale invocate, ca urmare a sesizării de către Tribunalul Bucureşti cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de către apelantul O.V. în Dosarul nr. 24.193/3/2008.
Chiar dacă apelantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate în alt dosar, instanţa de apel a reţinut că motivele invocate în susţinerea acestei excepţii, precum şi temeiurile menţionate sunt identice, motiv pentru care a apreciat că reiterarea excepţiei de neconstituţionalitate pentru aceleaşi motive şi pentru aceleaşi motive reprezintă o exercitare abuzivă a dreptului procedural de a solicita sesizarea Curţii Constituţionale.
Consecinţa exercitării abuzive a dreptului procesual menţionat o reprezintă lipsirea dreptului de efectele juridice prevăzute de legiuitor, respectiv respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Împotriva deciziei a declarat recurs O.V., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerentele:
Încheierea încalcă dispoziţiile art. 159 pct. 1 şi 723 C. proc. civ., art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la accesul la o instanţă naţională, fie ea şi de contencios constituţional.
Astfel, instanţele aveau doar obligaţia de a se pronunţa în limitele art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, fără a cerceta legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate.
Deciziile Curţii Constituţionale invocate nu au nicio legătură cu cauza, neavând aplicare art. 723 C. proc. civ. În plus, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, o excepţie poate fi ridicată, în principiu, de aceeaşi pârâtă, dar în alte dosare.
Excepţia nu a fost soluţionată de Curtea Constituţională şi nici nu a fost declarată neconstituţională.
Încheierea cuprinde motive străine deoarece considerentele folosite nu au legătură cu admisibilitatea cererii de sesizare.
Înalta Curte, analizând încheierea prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl putea face (consfinţeşte cu valoare de legat, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale).
Ori, în cauză, instanţa, în temeiul legii, respectiv art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a analizat admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Hotărârea a fost pronunţată cu respectarea atribuţiilor puterii judecătoreşti câtă vreme acesta este rezultatul aplicării tuturor prevederilor legale existente la situaţia de fapt concretă, inclusiv a dispoziţiilor C. proc. civ.
Drept urmare, critica referitoare la faptul că încheierea a fost dată cu depăşirea puterii judecătoreşti, cu încălcarea normelor de competenţă şi a liberului acces la justiţie este nefondată.
Recurentul susţine incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. deoarece instanţa avea obligaţia să se pronunţe strict în limitele textului alin. (1)-(3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, fără trimiteri la texte de lege.
Critica este nefondată câtă vreme instanţele sunt cele ce aplică legea la situaţia concretă din dosar.
În cauza de faţă, instanţa, reţinând că recurentul a mai invocat de două ori excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 din Legea nr. 10/2001 (fost 32), raportat la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în sensul că aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi invocată de aceeaşi parte, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în alt dosar, a făcut aplicarea unuia dintre principiile de bază ale procesului civil, exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă.
Atitudinea procesuală a părţii în sensul reiterării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 31 din Legea nr. 10/2001 ridicată în acest dosar, pentru a treia oară, cu o motivare identică, a fost corect calificat drept rea-credinţă în exercitarea dreptului întrucât dreptul a fost deturnat de la finalitatea lui social-economică.
Înalta Curte, pentru motivele ce preced, însuşindu-şi în totalitate considerentele instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 3122 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O.V. împotriva încheierii de şedinţă din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4640/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 4634/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
