ICCJ. Decizia nr. 4677/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4677/2011
Dosar nr. 11665/118/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 479 din 05 martie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului N.T. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, D.G.F.P. Constanţa, la plata sumei de 40.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că privarea de libertate a reclamantului în perioada 1952-1955 a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi că a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa.
Instanţa a apreciat, relativ la persoana reclamantului care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieţii şi datorită căreia perspectivele sale ca tânăr au fost brutal frânte de un regim totalitar, situaţie în care suma de 40.000 euro ar fi în măsură să atenueze suferinţa din trecut şi să asigure reclamantului, cel puţin pe viitor, o despăgubire pentru o viaţă petrecută în privaţiuni.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care să contrabalanseze efectul vătămării şi pentru ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul.
Prin Decizia nr. 212 din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat sentinţa în sensul reducerii despăgubirilor la suma de 5.000 euro, restul dispoziţiilor sentinţei fiind menţinute.
Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport de criticile pârâtului, instanţa a reţinut următoarele:
1. Critica pârâtului ce vizează nedovedirea caracterului politic al condamnării reclamantului, este nefondată.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată, şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945".
De asemenea, art. 1 alin. (2) din lege prevede că sunt considerate de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute şi de art. 323-329 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa penală nr. 105 din 29 octombrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani închisoare pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 327 alin. (3) C. pen. al României din anul 1936.
Recursul declarat de N.T. împotriva sentinţei penale nr. 105 din 29 octombrie 1952 a Tribunalului Militar Constanţa a fost respins prin deciziunea nr. 136 din 08 decembrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii I Militară.
Din certificatul de cazier judiciar din 27 iunie 1977 emis de Ministerul de Interne - Inspectoratul Judeţean Dolj, cât şi din biletul de liberare emis de Penitenciarul Caransebeş, rezultă că N.T., născut la 24 ianuarie 1929, a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 6 ani închisoare, pentru agitaţie publică, şi a executat o parte din pedeapsă în perioada 1952-06 octombrie 1955.
În raport de înscrisurile depuse la dosar şi de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod judicios că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic şi este îndreptăţit să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 221/2009.
Cu privire la criticile ce vizează cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, Curtea a reţinut următoarele:
2. Legea nr. 221/2009 adoptată după Discursul Preşedintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.
Actele normative adoptate începând cu anul 1990 – Decretul-Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, OUG nr. 24 din 05 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii şi culminând cu Legea nr. 221/2009, afirmă în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 06 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat în special prin organele Securităţii Statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Prima instanţă a reţinut în mod judicios şi este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că reclamantul a suferit o condamnare la 6 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de instigare publică, reglementată de art. 327 alin. (3) C. pen.
Susţinerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant care a făcut obiectul unei condamnări cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Conform acestor dispoziţii legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990".
Prin urmare, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
3. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unui despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a arestării reclamantului şi dificultatea cuantificării ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie interpretate în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral, cum este suma de 300.000 euro pretinsă de reclamant prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale, legate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
În acelaşi timp instanţa a reţinut că, prin prevederile legii reparatorii legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanelor respective. Prin urmare, din interpretarea legii – art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificată prin art. 1 din OUG nr. 62/2010, rezultă că despăgubirile se raportează strict la situaţia persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privaţiunile pe care le-au suferit în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.
De reţinut că prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât şi criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată, a prevăzut „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Conform art. 5 alin. (1) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanţa de judecată va lua în considerare, fără a se limita la aceasta, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin urmare, la stabilirea întinderii despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanţa va avea în vedere toate suferinţele reclamantului pe plan fizic şi psihic în perioada arestării sale (3 ani): lezarea gravă a demnităţii şi onoarei condamnatului prin actele represive şi ameninţările permanente la care erau supuşi deţinuţii politic, frustrarea cauzată de pierderea legăturilor cu familia.
În raport de aceste criterii şi de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010, Curtea a apreciat că suma de 5.000 euro reprezintă o despăgubire echivalentă şi echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Conciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, nr. 33343/1996 C.E.D.O. 2003-VI).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul N.T., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Constanţa.
Recursul reclamantului N.T. este fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar critica vizează neobservarea unor critici în funcţie de care trebuia apreciată întinderea daunei morale, consecinţă a suportării unui regim de executare a pedepsei infracţionale, iar cu trecerea timpului dauna morală s-a accentuat deoarece nu s-a mai putut reintegra în societate, ci a trebuit să înceapă o nouă activitate profesională. Solicită judecarea cauzei în lipsă.
Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, vizează excluderea acordării de daune cu titlu de prejudiciu moral, datorită faptului că acesta a beneficiat de o indemnizaţie începând cu anul 1990 şi de alte drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, împrejurare care se constituie într-un criteriu apreciativ în privinţa acordării măsurilor reparatorii.
Examinând recursurile părţilor, instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 5 teza a II-a din Legea nr. 221/2009, despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se stabilesc ţinând cont şi de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului nr. 118/1990.
Prin urmare, împrejurarea că reclamantul recurent este beneficiarul unor măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990, nu exclude posibilitatea legală de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, greşit redus de instanţa de apel la cuantumul de 5.000 euro, deoarece o detenţie de 3 ani şi 4 zile executată de reclamant, comparativ cu vârsta la care a fost operată arestarea, 21 ani, cu consecinţa imposibilităţii continuării studiilor şi a pregătirii şi supravegherea sa de organele de Securitate, sunt elemente care fără dubiu au cauzat un prejudiciu moral, constând într-o stare de frustare şi demoralizare morală şi profesională.
În aceste condiţii, instanţa reţine că recursul formulat de reclamant este întemeiat şi urmează a fi admis în temeiul art. 312 C. proc. civ., dispunându-se modificarea în parte a sentinţei apelate în privinţa cuantumului daunelor morale acordate.
Din aceleaşi considerente, recursul promovat de pârâtă urmează a fi respins în condiţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul N.T. împotriva deciziei nr. 212C din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în parte în sensul că schimbă în parte sentinţa apelată obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, la plata sumei de 10.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri către reclamant.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4673/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4640/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
