ICCJ. Decizia nr. 4717/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4717/2011
Dosar nr. 29575/3/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2009, reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 198/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 264 din 23 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia şi a anulat Decizia sus-menţionată.
Prima instanţă a reţinut că în anul 2001 reclamantul a depus notificare prin care a solicitat despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de teren de 3.121 m.p., situată în mun. Bacău, teren ce a fost expropriat în baza Decretului nr. 149/1979.
Pârâta a emis Decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, dispunându-se totodată înaintarea deciziei la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În urma restituirii dosarului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâta a emis Decizia nr. 198 din 16 iunie 2009, prin care a modificat art. 1 din Decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii doar pentru cota de 1/21 din terenul ce a făcut obiectul notificării.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptăţite.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din lege, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Capitolul III din lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
În cauza de faţă, singurul moştenitor al defunctei T.V. care a formulat notificare în termen legal a fost contestatorul.
Susţinerile pârâtei, în sensul că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din lege nu pot fi reţinute, întrucât aceste dispoziţii legale au în vedere situaţia în care acordarea măsurilor reparatorii este solicitată de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului, fapt ce nu se regăseşte în speţa de faţă, notificarea nefiind formulată de toţi moştenitorii, ci numai de către contestator.
De asemenea, nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 25 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 10/2001 care consacră regimul juridic complex al dispoziţiei, în sensul că aceasta este asimilată înscrisului sub formă autentică şi constituie titlu executoriu, cu precizarea că Decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, nu a fost contestată de niciuna dintre părţi, ceea ce înseamnă că persoana în cauză are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 400 A din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost avute în vedere, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt şi de drept, rezultat al aprecierii corespunzătoare a probelor administrate în cauză, respectiv al dispoziţiilor legale incidente raportului juridic litigios.
În temeiul dispoziţiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 - s-a concluzionat în sensul că, în procesul de soluţionare a notificărilor, entităţile obligate la restituire au plenitudine de competenţă în soluţionarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative, respectiv că, de principiu, obligaţia de restituire se concretizează fie în Decizia/dispoziţia de restituire în natură, fie în Decizia/dispoziţia pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fie în decizie/dispoziţie motivată de respingere a cererii.
În ceea ce priveşte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - aceasta are competenţa de a emite decizii referitoare la acordarea de titlurilor de despăgubire şi de stabilire a cuantumul final al despăgubirilor într-o procedură administrativă, distinctă şi ulterioară procedurii administrative prevăzută Legea nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac.
Fiind vorba de un act juridic civil, iar nu administrativ, dispoziţia iniţială nu putea fi modificată prin dispoziţia contestată, ci acest act administrativ putea fi supus cenzurii instanţei judecătoreşti sub aspectul condiţiilor de valabilitate, cu atât mai mult cu cât a produs efecte juridice din data de 08 octombrie 2005.
Tribunalul a aplicat în mod corect şi norma de drept comunitar care prevede respectarea dreptului de proprietate privată şi a recunoscut existenţa unui bun în patrimoniul intimatului.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs, la data de 30 august 2010, pârâta A.V.A.S., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că ambele instanţe au aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 atunci când au stabilit că Decizia nr. 198/2009 a A.V.A.S. este nelegală.
Prin Decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005, A.V.A.S. a propus acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001/R.
A.V.A.S. a reanalizat dosarul şi a emis Decizia nr. 198 din 06 iunie 2009, prin care a modificat art. 1 din Decizia 254 din 18 octombrie 2005, numai ca urmare a intervenţiei explicite a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - care a retransmis dosarul către A.V.A.S., cu solicitarea expresă de a reanaliza întreaga documentaţie care a stat la baza soluţionării notificării - şi numai in ceea ce priveşte cota din succesiune ce revine petentului pentru imobilul revendicat, în sensul că „Se propune acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001/R, lui F.N., domiciliat în Bacău, pentru cota de 1/21 din terenul in suprafaţa de 3121 mp (...)".
S-a avut în vedere că din cuprinsul certificatului de moştenitor din 1979 rezultă că antecesoarea petentului, F.M., a moştenit cota de 1/7 din masa succesorală a defunctei T.V. (fosta proprietară a imobilului revendicat). Conform certificatului de moştenitor din 1997 rezultă că petentul a moştenit cota de 1/3 din masa succesorală a defunctei F.M.
De pe urma defunctei T.V. se poate constata că masa succesorală a cuprins şi suma stabilită ca despăgubiri pentru imobilul expropriat în baza Decretului nr. 194/1979, încasată, şi, de asemenea, a fost consemnată şi calitatea de moştenitori a numiţilor F.M., T.I., T.V.A., T.A.V., B.E., C.A. şi T.C., în cote de 1/7 fiecare.
La momentul preluării abuzive a imobilului, dreptul de proprietate asupra acestuia fusese transmis în temeiul dreptului succesoral în patrimoniul acestora, în cota de 1/7, deoarece antecesoarea lor a decedat în luna aprilie a anului 1979 şi imobilul a fost preluat de stat în luna octombrie 1979.
Aşadar, se poate reţine o stare de coproprietate la momentul preluării abuzive a imobilului în litigiu, fiecare dintre moştenitori deţinând câte o cotă indiviză din acest imobil, astfel că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri pentru întregul imobil, întrucât acesta nu era proprietar exclusiv al imobilului la momentul preluării abuzive, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din lege, deoarece comoştenitorii care au acceptat succesiunea defunctei T.V. au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat, conform procurii din 28 octombrie 1979, astfel că nu au mai formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a răspuns prin considerente legale pertinente criticilor de nelegalitate formulate, clarificând cu prioritate competenţa şi atribuţiunile fiecărei entităţi implicate în procesul de soluţionare a notificărilor depuse de persoanele îndreptăţite, respectiv conţinutul obligaţiei de restituire şi al actului juridic constatator.
Astfel, s-a statuat corect că entităţile obligate la restituire au plenitudine de competenţă în soluţionarea notificărilor care fac obiectul procedurii administrative.
Obligaţia de restituire se concretizează fie în Decizia/dispoziţia de restituire în natură, fie în Decizia/dispoziţia pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fie în decizie/dispoziţie motivată de respingere a cererii.
În privinţa Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 - s-a reţinut corect că aceasta emite decizii referitoare la acordarea de titluri de despăgubire şi la stabilirea cuantumul final al despăgubirilor într-o procedură administrativă, distinctă şi ulterioară procedurii administrative prevăzută Legea nr. 10/2001, pentru care legiuitorul a prevăzut o altă cale de atac, iar nu reluarea procedurii administrative la iniţiativa acestei comisii.
Numai în măsura în care deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor sunt contestate în justiţie în condiţiile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, acestea pot fi modificate sau anulate de instanţă.
Unităţile sau entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor potrivit nr. 10/2001 nu acţionează ca reprezentanţi ai puterii publice a statului - pentru a se putea prevala de aptitudinea revocării actului administrativ ce îi este conferită de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 - ci în calitate de persoane juridice care îndeplinesc acte de dispoziţie cu privire la bunuri din patrimoniul lor.
Fiind vorba de un act juridic civil, iar nu administrativ, dispoziţia iniţială nu putea fi modificată prin dispoziţia contestată, ci acest act administrativ putea fi supus cenzurii instanţei judecătoreşti sub aspectul condiţiilor de valabilitate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, părţile interesate nefăcând demersuri în acest sens.
Instanţele anterioare au aplicat în mod corect şi dispoziţiile art. 25 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 10/2001 care consacră regimul juridic complex al dispoziţiei, în sensul că aceasta este asimilată înscrisului sub formă autentică şi constituie titlu executoriu, cu precizarea că Decizia nr. 254 din 18 octombrie 2005 nu a fost contestată de nici una dintre părţi, ceea ce înseamnă că persoana în cauză are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond a aplicat corect şi dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reţinând judicios că reclamantul, în calitate de singur moştenitor al fostului proprietar care a solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, beneficiază de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 400A din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4724/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4673/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
