ICCJ. Decizia nr. 4724/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizienr. 4724/2011
Dosar nr. 33566/3/2007
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 04 octombrie 2007, reclamantul V.T. a chemat în judecată pe pârâta Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General, solicitând anularea parţială a dispoziţiei nr. 8595 din 21 august 2007 emisă de pârâtă, în sensul obligării acesteia la restituirea în natură, a suprafeţei de 28,50 m.p. din cea totală de 828,50 m.p., situată în Bucureşti, sector 3, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a arătat că, prin Decizia pe care o contestă parţial (cu privire la art. 2), i-a fost respinsă cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 28,50 m.p., ca nedovedită, şi admisă în parte, cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 598,22 m.p., conform măsurătorilor terenul însumând, în total suprafaţa de 828,50 m.p.
Prin sentinţa nr. 1495 pronunţată la 21 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a dispus anularea parţială a dispoziţiei sus menţionate, în sensul obligării pârâtei la restituirea în natură şi a diferenţei de 28,08 m.p. din suprafaţa totală rezultată din măsurători, de 828,50 m.p. situată în Bucureşti, sector 3.
A fost obligată pârâta şi la plata sumei de 300 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că, reclamantul a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită, ca moştenitor al autoarei proprietare, P.V., care a dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren şi construcţii, în baza actului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1945, transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. 18346/1945, conform certificatului de moştenitor din 02 aprilie 1974.
Imobilul a fost preluat de stat, în temeiul Legii nr. 4/1973, prin Decizia nr. 568 din 31 martie 1976 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti.
Reclamantul s-a adresat cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului.
Prin dispoziţia nr. 8595 emisă la 21 august 2007 de Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General, aceasta din urmă a dispus restituirea în natură a imobilului mai sus individualizat, compus din construcţii de tip B (P/P+1) - cu excepţia a trei apartamente, ce au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, şi teren în suprafaţă de 598,22 m.p. din suprafaţa totală de 800,00 m.p., identificat conform planului topografic.
Conform aceleiaşi dispoziţii, în cuprinsul art. 2, s-a respins notificarea formulată de reclamant, privind diferenţa de teren în suprafaţă de 28.00 m.p., cu motivarea că nu a fost dovedit dreptul de proprietate.
Raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că suprafaţa terenului este de 828,08 m.p., iar diferenţa dintre măsurători şi actele de proprietate de 28,08 m.p., face parte din curtea imobilului, această suprafaţă nefiind afectată de elemente de sistematizare, putând fi restituită în natură.
Ulterior emiterii dispoziţiei nr. 8595 din 21 august 2007, Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General, printr-o altă dispoziţie nr. 8596 din 21 august 2007, a dispus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995.
În cursul judecăţii, la data de 17 octombrie 2008, a decedat reclamantul V.T., moştenitorul acestuia, V.G. dovedindu-şi legitimarea procesuală, conform certificatului de moştenitor din 09 iunie 2009 emis de Biroul Notarului Public P.P.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 274 (1) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel pârâta Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta-pârâtă a susţinut că, hotărârea primei instanţe are la bază o analiză greşită a probatoriului şi o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 21-23 şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a arătat că singura probă analizată de instanţa de fond a constituit-o expertiza, care a stabilit greşit, întinderea dreptului de proprietate, reclamantul neprobând prin niciun înscris, suprafaţa de teren restituită de instanţă, proba cu expertiză neputând constitui un act doveditor al dreptului de proprietate, în înţelesul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat-reclamant a moştenitorului V.G., care a preluat poziţia procesuală a autorului său, V.T.
Prin Decizia nr. 496/A din 07 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr. 1495 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, păstrând soluţia instanţei de fond.
A dispus obligarea apelantei la 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate, în materia Legii nr. 10/2001, dat fiind caracterul special al reglementării, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate realiza şi prin alte mijloace de probă, decât cele admise în litigiile de drept comun.
Aşa fiind, a constatat că, astfel cum rezultă din Decizia nr. 568 din 31 martie 1976 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, în aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 4/1973, (Dosar nr. 33566/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă), la momentul preluării, imobilul în litigiu se compunea din suprafaţa de teren de 828,50 m.p. şi construcţia formată din 4 corpuri.
Aceeaşi suprafaţă, mai mare cu 28 m.p., decât cea menţionată în actul autentic de vânzare-cumpărare din anul 1945, a rezultat şi din raportul de expertiză tehnică de specialitate, probă administrată de instanţa de fond.
În concluziile raportului de expertiză, s-a reţinut că diferenţa de 28 m.p., se află în curtea imobilului, întinderea dreptului de proprietate fiind aceeaşi, astfel cum rezultă şi din adresa emisă de Primăria mun. Bucureşti - Serviciul cadastru Imobiliar, înscris în cuprinsul căruia, se menţionează că „vechea limită de proprietate de la nivelul anului 1965 se menţine".
Împotriva deciziei nr .496 A din 07 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", în speţă a prevederilor art. 21-23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, recurentul-pârât aduce critici referitoare la faptul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în privinţa diferenţei de teren, de 28 m.p., fiind fără relevanţă împrejurarea că această suprafaţă este liberă, neafectată de detalii de sistematizare, precizând că suprafaţa ce rezultă din actul de proprietate este de 800 m.p.
Susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înlăuntrul termenului legal de către persoana îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane- aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii contestaţiei.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind edictată ca o lege cu un profund caracter reparator, atribuie o altă interpretare noţiunii de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate".
Sintagma „acte doveditoare al dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepţiunea acestei legi speciale reparatorii, un conţinut mai larg, decât cel al noţiunii similare, corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, în spiritul şi finalitatea acestei legi.
Ca atare, de esenţa legii speciale, în materia dovedirii dreptului de proprietate, este de a se stabili dacă bunul solicitat a fi restituit, s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare", făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate, în favoarea persoanei care îl invocă.
Art 24 alin. (1) din acelaşi act normativ, cuprinde dispoziţii care stabilesc că „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Alin. (2) al textului de lege mai sus evocat stipulează că „în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Aşa fiind, înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantei, de proprietar al imobilului, chiar dacă sunt anterioare momentului preluării de către stat (actul de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1945), se coroborează cu prezumţia simplă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi fac dovada concludentă a celor solicitate prin notificare.
Sub acest aspect, nu este fondată critica nedovedirii dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 28 m.p., instanţa de apel realizând o interpretare corectă a prevederilor art. 21-23 şi 24 din Legea nr. 10/2001, fiind evident că, la momentul preluării imobilului, acesta era compus din suprafaţa de teren de 828,50 m.p. şi construcţie edificată, alcătuită din patru corpuri.
În cazul concret dedus judecăţii, prin chiar actul de preluare al statului, respectiv Decizia nr. 568 din 31 martie 1976 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti este individualizat imobilul ca fiind format din teren în suprafaţă de 828,50 m.p. şi patru corpuri de clădire, descrise în chiar cuprinsul deciziei sus menţionată.
Este de observat că instanţa de apel a avut în vedere nu numai concluziile raportului de expertiză - astfel cum susţine recurentul-pârât - ci întreg probatoriul existent la dosarul cauzei, înscrisurile depuse de reclamant, inclusiv Decizia nr. 568/1976 de preluare a imobilului.
În raport de considerentele expuse, nu se identifică în conţinutul criticilor formulate de recurentul-pârât, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
Văzând şi prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant V.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 496A din 07 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la 2.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant V.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4728/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4717/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
