ICCJ. Decizia nr. 4731/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4731/2011
Dosar nr.30296/3/2008
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 289 din 01 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins cererea reclamanţilor B.I. şi B.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cerere având ca obiect revendicarea suprafeţei de teren de 136,84 m.p., situată în Bucureşti str. M.E., nr. 106, cu motivarea că suprafaţa de teren menţionată în cerere nu este ocupată de pârâtă.
Prin Decizia civilă nr. 388/A din 01 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel a reclamanţilor.
S-a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu au un titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren revendicată în acest dosar. Prin sentinţa civilă nr. 7894 din 12 noiembrie 1993, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului de 740 m.p., ci doar a anulat un act de donaţie. Această sentinţă judecătorească nu are natura juridică a unui act constitutiv de drepturi şi nu este echivalentă cu recunoaşterea judiciară a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unei suprafeţe de teren de 740 m.p., ci are natura juridică a unui act declarativ de constatare a unei nulităţi absolute, cu efectul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului de donaţie.
Actul care va fi avut în vedere de către instanţă pentru verificarea existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu este actul de proprietate al autorilor reclamanţilor, respectiv cele trei acte încheiate în anul 1949 prin care se afirmă că autorii reclamanţilor au cumpărat o suprafaţă de teren de 740 m.p.(succesiv, în cote indivize).
Astfel, instanţa a constatat că, deşi actele fac referire la o suprafaţă totală de 740 m.p., lungimea laturilor terenului, astfel cum terenul este individualizat în act, nu limitează o suprafaţă de 740 m.p., ci o suprafaţă de aproximativ 600 m.p., astfel cum rezultă din calcul suprafeţei unui patrulater neregulat având laturile de lungimea celor menţionate în actele de proprietate.
Suprafaţa de teren de 740 m.p. a preluată fără a fi măsurată cu certitudine din acte anterioare, ceea ce adânceşte dubiul cu privire la exactitatea măsurătorii terenului.
În paralel cu situaţia de fapt din 1933, reţinută de instanţă ca fiind probabilă până la certitudine (având în vedere calculul suprafeţei de teren cuprinsă între laturile patrulaterului de 17 - 9,50 - 42,50 - 46), experţii, care au stabilit că reclamanţii nu au fost puşi în posesia întregii suprafeţe de teren de 740 m.p., au pornit de la certitudinea că terenul autorilor reclamanţilor chiar a avut o suprafaţă exactă de 740 m.p.
Concluzia este greşită deoarece era imposibil ca, în fapt, actul din anul 1933 să se refere la o măsurătoare a terenului absolut exactă şi care, reevaluată în anul 2010, cu echipamente cu laser şi altele asemănătoare, să se regăsească perfect în verificarea actuală.
Instanţa a reţinut că suprafaţa de teren ce a fost vândută succesiv autorilor reclamanţilor nu a avut 740 m.p., ci cel mult 600 m.p., suprafaţă ce a fost restituită deja reclamanţilor.
Instanţa de apel a susţinut hotărârea instanţei de fond, în măsura în care ea a ajuns la concluzia că terenul în litigiu nu este ocupat de RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, cu precizarea clară că reclamanţii nu au dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, ci numai asupra unei suprafeţe de teren de până la 600 m.p. înscrisă între vecinătăţile indicate în actele lor de proprietate.
Împotriva decimei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 16 iulie 2010, reclamanţii B.I. şi B.T., prin care au criticat-o pentru pretinsă nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În fapt, prin contractele de vânzare-cumpărare ataşate la dosarul cauzei, părinţii recurenţilor-reclamanţi, B.I.N. şi B.E., au cumpărat un teren în suprafaţă de 740 m.p. pe str. R. (actualmente M.E.) nr. 106.
La presiunea comuniştilor, în anul 1980, părinţii acestora au fost constrânşi să doneze statului această proprietate.
După căderea regimului comunist, părinţii recurenţilor-reclamanţilor au solicitat şi obţinut în instanţă „anularea actului de donaţie către Stat privind terenul situat în str. M.E., nr. 106, în suprafaţă de 740 m.p.", potrivit sentinţei civile nr. 7894 din 12 noiembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 2.
Din totalul de 740 m.p., părinţii lor au înstrăinat suprafaţa de 603,16 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iulie 1997.
Diferenţa de teren de 136,84 m.p. era ocupată de Regia Autonomă Locato, aspect evidenţiat de expertiza tehnică efectuată în anul 1996 de către expertul F.M.
Conform certificatelor de moştenitor din 05 octombrie 1999 şi din 23 iunie 2004, reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari, B.I.N. şi B.E.
Întrucât suprafaţa de 136,84 m.p. era şi este ocupată samavolnic de către RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (fostă Locato), reclamanţii au revendicat în instanţă acest teren pentru a intra şi în fapt în stăpânirea bunului proprietate personală, proces derulat în contradictoriu cu titularul dreptului - Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Statul Român nu are niciun drept de proprietate pe nicio palmă de pământ, nici în str. M.E., nr. 102-104, şi cu atât mai puţin în M.E. nr. 106, iar Tribunalul nu a intenţionat să judece drept cauza reclamanţilor, ci doar să motiveze „cumva" soluţia de respingere a acţiunii în revendicare.
Instanţa de apel a negat cu violenţă şi în mod nelegal orice drept de proprietate pretins de reclamanţi, cu motivarea că „reclamanţii nu au un titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren pe care o revendică în acest dosar".
Nu s-au avut în vedere cele două expertize de specialitate care delimitează terenul proprietatea reclamanţilor în suprafaţă de 740 m.p. în raport de planul vechi de situaţie al terenului de dinainte de demolare.
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârilor instanţelor fondului, admiterea acţiunii, astfel cum a fost precizată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm., art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., art. 480 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte va constata nulitatea recursului, pentru considerentele ce urmează:
Chiar dacă în partea finală a cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat în mod formal drept cauză a cererii formulate, prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din cuprinsul acesteia rezultă cu evidenţă o prezentare a istoricului cauzei civile de faţă, a conţinutului înscrisurilor/adreselor şi a expertizelor administrate în cauză şi a relevanţei lor pentru proces, din perspectiva interesului părţii recurente, respectiv nemulţumirea aceleiaşi părţi faţă de modul de apreciere a probelor administrate în cauză.
Data fiind aceasta situaţie, Înalta Curte a apreciat că se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de recurs, motiv pentru care a pus in vedere părţilor ca dezbaterile contradictorii să fie precedate de problematica încadrării pretinselor critici de nelegalitate în ipotezele concrete prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte a avut în vedere că, în calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susţinere care relevă, o expunere a istoricului cauzei deduse judecăţii, o expunere a conţinutului reglementărilor legale incidente în cauză, fără ca aceasta să fie particularizată cadrului procesual de învestire ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate, ori pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţe în planul configurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, manifestarea dezacordului faţă de soluţia pronunţată, fără însă ca aceasta să fie însoţită de redarea situaţiei concrete de încălcare sau aplicare greşită a legii, excede analizei instanţei de recurs.
În fapt, partea recurentă îşi expune, în cuprinsul cererii de recurs, propria viziune asupra situaţiei de fapt şi propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză, situaţie care nu răspunde exigenţelor dispoziţiilor procedurale care reglementează cauza recursului, chiar şi în situaţia în care, doar din perspectivă strict formală, sunt consemnate în expunere dispoziţii legale de drept material sau procedural.
În cuprinsul cererii de recurs nu sunt vizate considerentele instanţei de apel care au configurat în mod corect situaţia de fapt a cauzei pendinte, respectiv modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente - care constituie temeiul juridic al pretenţiei reclamantului, ci, aşa cum s-a arătat anterior, doar o formală şi nepertinentă înşiruire de elemente de fapt relevate, în opinia recurenţilor-reclamanţi, de probele administrate în cauză, şi care ar avea pertinenţă în cauză, fără ca acestea să poată fi opuse chestiunilor deja dezlegate de instanţele anterioare, în scopul îndreptării acestora în calea de atac promovată.
Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancţiunea nulităţii atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cât şi pentru situaţia în care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate în niciuna din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurală sus-menţionată.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că partea recurentă a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curtea în conformitate cu dispoziţiile art. 306 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii B.I. şi B.T. împotriva deciziei nr. 388A din 01 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4735/2011. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 4733/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
