ICCJ. Decizia nr. 4729/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4729/2011
Dosar nr.21411/3/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul T.V.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat paratul la plata către reclamant a contravalorii imobilului în suprafaţă de 2.134,33 mp teren intravilan, situat in Municipiul Ploieşti, judeţul Prahova, în cuantum ce urmează a fi stabilit prin intermediul unei expertize de specialitate, cu cheltuieli de judecata, în caz de opoziţie.
În motivarea acţiunii, s-a arătat, în esenţă, că T.V.C. este moştenitor testamentar după defuncta N.A.V., titular al dreptului de creanţa ce rezulta din Dispoziţia nr. 6113 din 30 octombrie 2006 a Primăriei municipiului Ploieşti, aşa cum rezulta din certificatul de legatar nr. 99 din 08 august 2007, întocmit în dosarul succesoral nr. 110/2007 instrumentat la BNP C.MP şi că dreptul de creanţă izvorăşte din aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv prin soluţionarea notificării adresate unităţii deţinătoare, si prin adoptarea soluţiei de restituire a imobilului prin echivalent bănesc, faţă de imposibilitatea de restituire în natură a acestuia.
Prin Dispoziţia nr. 2885 din 15 martie 2004 emisă de Primăria municipiului Ploieşti, autoarei sale i-a fost admisă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate şi s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 2.995 mp, iar, prin Dispoziţia nr. 6113 din 30 octombrie 2006 emisă de Primăria municipiului Ploieşti, s-a dispus reconstituirea dreptului prin echivalent bănesc pentru diferenţa de 2.134,33 mp teren, faţă de faptul că pe această parte de teren sunt edificate blocuri.
Dispoziţia nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploieşti a rămas definitivă, nefiind atacată.
Dosarul a fost înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a fost înregistrat la această instituţie sub nr. 31643/CC.
La data de 22 martie 2007, autoarea sa, N.A.V., a decedat şi, prin legat cu titlu particular, a cules moştenirea privind dreptul de creanţă constând în cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis cererea precizată formulată de reclamantul T.V.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.907.168,42 lei, reprezentând contravaloarea imobilului teren în suprafaţă de 2134,33 mp situat în Ploieşti, judeţul Prahova, pentru care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prin Dispoziţia nr. 6113/2006 emisă de Primăria municipiului Ploieşti şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Tribunalul, din oficiu, a dispus comunicarea prezentei sentinţe către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 6113/2006 emisă de Primăria municipiului Ploieşti, s-a admis în parte notificarea formulată de petenta N.A.V., în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 489/2001, nr. 80/2002 şi nr. 488/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii numitei N.A.V. pentru partea din imobil teren, imposibil de restituit în natură, situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în suprafaţă de 2134,33 mp, trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948.
În urma decesului numitei N.A.V., a rămas ca unic moştenitor reclamantul T.V.C., conform certificatului de legatar nr. 99/2007 emis de BNP C.MP.
Potrivit acestui certificat de legatar, masa succesorală este compusă din măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul teren imposibil de restituit în natură situat în Ploieşti, judeţul Prahova în suprafaţă de 2134,33 mp.
Reclamantul s-a adresat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând valorificarea pretenţiilor de restituire prin echivalent, conform cererii nr. 784658 din 10 februarie 2009, acestuia fiindu-i comunicat că dosarul a fost repartizat unui consilier în vederea analizării şi înaintării către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Potrivit adresei nr. 815679 din 14 iulie 2009 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la solicitarea instanţei, până în prezent dosarul soluţionat prin Dispoziţia nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploieşti şi înregistrat sub nr. 31643, nu a fost repartizat unui consilier din cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în vederea analizării şi transmiterii către un evaluator autorizat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a reţinut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi interesele legitime ale unei persoane.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ., prevăd întrunirea următoarelor condiţii: a) existenţa unei fapte ilicite, ceea ce presupune existenţa oricărei fapte prin care sunt cauzate prejudicii unei persoane; b) existenţa unui prejudiciu, ce constă în paguba suferită de o anumită persoană ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu; d) vinovăţia, în sensul că este necesară existenţa unei culpe a pârâtului.
De asemenea, tribunalul a reţinut că unul dintre principiile care guvernează natura răspunderii civile delictuale este principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din dispoziţiile art. 998 C. civ., conform căruia „orice faptă a omului, care cauzează prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara" şi care evocă ideea reparării prejudiciului în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura prejudiciului (material sau moral), având în vedere că despăgubirile acordate trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Totodată, tribunalul a reţinut, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expert B.S., că valoarea imobilului teren în suprafaţă de 2134,33 mp situat în Ploieşti, judeţul Prahova, este de 1.907.168,42 lei, raport de expertiză necontestat de către pârât, deşi acesta a fost citat cu o copie a sa.
Constatând existenţa unui conflict între dispoziţiile din Legea nr. 247/2005 şi prevederile Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instanţa, în baza art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, având în vedere forţa supralegislativă a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, a înlăturat dispoziţiile din dreptul intern privind procedura acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Prin Decizia civilă nr. 501/A din 09 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor, reţinând, în esenţă, următoarele:
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Astfel, este necesară, în primul rând, stabilirea naturii raportului juridic supus judecăţii, iar apoi, trebuie determinată existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi a celui obligat.
În cauză, s-a apreciat că acţiunea în pretenţii este de drept comun şi prin aceasta se urmăreşte valorificarea dreptului la despăgubiri pentru un imobil care nu poate fi restituit în natură. Deşi dispoziţiile interne aplicabile consacră o procedură specială de acordare a despăgubirilor, procedură în care competenţa de soluţionare a cererii revine unor organisme special create, dreptul reclamantului la despăgubiri poate fi opus, în ultimă instanţă, Statului Român, care, în lumina dispoziţiilor interne edictate în materie, cât şi a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are îndatorirea de a asigura valorificarea efectivă a drepturilor conferite reclamanţilor.
Legitimarea procesuală pasivă a pârâtei apelante este necesar a fi recunoscută, având în vedere şi faptul că, în cauză, nu s-a contestat nici preluarea abuzivă de către stat a imobilului, ce a aparţinut autoarei reclamantului, şi nici dreptul la despăgubiri al petentului, punându-se doar problema valorificării efective a acestui drept recunoscut.
Şi cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că, prin Dispoziţia nr. 28865 din 15 martie 2004 a Primăriei municipiului Ploieşti, autoarei petentului i-a fost admisă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, dispunându-se restituirea în natură a suprafeţei de 2995 mp, iar, prin Dispoziţia nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploieşti, s-a dispus reconstituirea dreptului prin echivalent bănesc pentru diferenţa de 2134,33 mp, având în vedere că pe acest teren sunt edificate blocuri de locuinţe.
Deşi Decizia nr. 6113/2006 nu a fost atacată, rămânând definitivă şi dosarul a fost înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, petentului nu i s-a reconstituit dreptul prin echivalent bănesc pentru acest teren.
Reclamantul a purtat cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor corespondenţă între anii 2007-2009, aşa cum s-a dovedit cu adresele ataşate la dosar, iar din răspunsurile primite, reiese care este stadiul soluţionării dosarului, mai precis că s-a tergiversat soluţionarea acestuia o perioadă deosebit de îndelungată şi că, deşi reclamantul a făcut numeroase demersuri în vederea urgentării procedurii de acordare a despăgubirilor, până în prezent petentului nu i s-au acordat nici un fel de despăgubiri. Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O, statele părţi la Convenţie trebuie fie să suprime orice obstacol care se opune exercitării efective a dreptului la restituire, fie să ofere o redresare adecvată. Statul pârât trebuie să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate, că s-a realizat efectiv şi rapid dreptul la restituire, indiferent că este vorba de o restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, în conformitate cu principiul preeminenţei drepturilor fundamentale enunţate de Convenţie, drepturi printre care se regăseşte şi dreptul de proprietate.
S-a conchis, că în sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a născut obligaţia de a garanta recunoaşterea şi satisfacerea dreptului reclamantului de a primi despăgubirile băneşti cuvenite, aşa cum acestea au fost calculate prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, raport la care pârâtul-apelant nu a făcut obiecţiuni, achiesând la valoarea stabilită prin acesta.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că hotărârea instanţei, în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru acordarea de despăgubiri, este nelegală.
În acest sens, s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la cererea de acordare de despăgubiri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 10/2001, masurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării prin decizie sau dispoziţie motivată şi nu de către Ministerul Finanţelor Publice, neexistand nici un text de lege care sa stabilească in sarcina acestuia o astfel de obligaţie.
Dispoziţiile art. 1 alin.(2) si (3) din Legea nr.10/2001 prevăd următoarele: „(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării."
S-a mai arătat şi că dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent si are obligaţia sa dispună acordarea masurilor reparatorii prevăzute de lege si, implicit, către cine trebuie sa se adreseze persoanele îndreptăţite cu cererile formulate in acest scop.
In sensul celor arătate mai sus, s-a susţinut că Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este nici deţinătorul imobilului in litigiu si nici autoritatea administrativa competenta, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării.
Faţă de cele expuse, s-a conchis că în speţa dedusă judecaţii, nu există o situaţie de excepţie în care interesele Statului Roman să fie reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor Publice.
S-a mai arătat, că Dispoziţia nr. 6113/2006 a Primăriei municipiului Ploieşti a rămas definitiva, nefiind atacata, iar dosarul a fost înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor si a fost înregistrat la acesta instituţie sub nr. 31643/CC.
Prin urmare, faţă de aceste aspecte, reţinute şi de instanţa de fond, s-a arătat că în cauză devin incidente dispoziţiile prevăzute de Titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, potrivit cărora despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor si nu de către Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
Prin cererea depusă la 28 mai 2011, fila 26 dosar nr. 21411/3/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, intimatul-reclamant a arătat că „renunţă la judecată acţiunii civile", întrucât, în paralel cu prezenta acţiune, a investită şi Tribunalul Prahova şi a „primit câştig de cauză irevocabil", ultima soluţie fiind pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, realizându-şi, astfel, creanţa, iar recurentul-pârât a invocat, ca motiv de ordine publică, excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de Decizia civilă nr. 137 din 22 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3301 din 8 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În ceea ce priveşte cererea de renunţare la judecata acţiunii civile formulată de reclamantul T.V.C., se constată că instanţa nu poate lua act de aceasta, potrivit dispoziţiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, deşi renunţarea la cererea de chemare în judecată poate interveni inclusiv în recurs, este necesar întotdeauna acordul celeilalte părţi pentru că procesul aflându-se în faza recursului rezultă implicit că s-a intrat în dezbaterea fondului.
Or, în speţă, partea potrivnică nu a fost de acord să se ia act de renunţarea la judecata acţiunii civile formulată de reclamant.
Examinând Decizia recurată în limita motivului de ordine publică, invocat de recurentul-pârât, al excepţiei autorităţii de lucru judecat, ce permite încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi împotriva lor, în aceeaşi calitate, iar, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepţia puterii de lucru judecat poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice fază a judecăţii, chiar şi înaintea instanţei de recurs.
Prin urmare, există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este fundamentată pe acelaşi temei juridic şi este formulată de aceleaşi părţi, făcută de ele şi împotriva lor, în aceeaşi calitate.
Din examinarea hotărârii pronunţate în primul proces, Decizia civilă nr. 137 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă şi irevocabilă, rezultă că acţiunea formulată de reclamantul T.V.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, privind obligarea pârâtului la plata contravalorii imobilului situat în Ploieşti, constând în teren în suprafaţă de 2134,33 mp, a fost admisă, pe considerentul că reclamantul, ca moştenitor al autoarei sale, a urmat procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, fără ca până în momentul de faţă să poată intra în posesia acestor despăgubiri, aşa cum ar fi fost legal. În procesul de faţă, reclamantul a formulat o nouă acţiune împotriva aceluiaşi pârât, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, aşa cum rezultă din cele expuse anterior.
În atare situaţie, constatând că prima hotărâre, definitivă şi irevocabilă, a rezolvat în fond procesul între părţi, şi cum între procesul soluţionat anterior prin hotărâre definitivă şi prezentul proces, există identitate de părţi, obiect şi cauză, rezultă că există autoritate de lucru judecat dedusă din prima hotărâre, potrivit art. 1201 C. civ.
Or, principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Pornind de la acest principiu, se constată că în speţă este îndeplinită condiţia de aplicare a excepţiei de lucru judecat, întrucât între cele două procese există identitate de părţi, obiect şi cauză.
Pentru considerentele expuse, instanţa, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentul-pârât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, va modifica Decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârât şi va schimba în tot sentinţa civilă nr. 89 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că va respinge pentru autoritate de lucru judecat acţiunea formulată de reclamantul T.V.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 501A din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 89 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa tribunalului, în sensul că respinge pentru autoritate de lucru judecat, acţiunea formulată de reclamantul T.V.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice , D.G.F.P a municipiului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4721/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4680/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
