ICCJ. Decizia nr. 4917/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4917/2011
Dosar nr.2544/85/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 2544/85/2009, reclamanţii R.C. şi R.M. au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata preţului de piaţă, actualizat conform standardelor internaţionale de evaluare, pentru imobilul înscris în C.F. 5658 Sibiu A + 1, nr. top 4226/4, situat în Sibiu.
În motivele de fapt cererii s-a arătat că reclamanţii au avut calitatea de chiriaşi în imobilul menţionat, pe care l-au cumpărat în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care fostul proprietar nu şi-a manifestat interesul de a cumpăra imobilul.
Foştii proprietari nu au apelat la legea specială, însă pe procedura dreptului comun au obţinut retrocedarea bunului şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al foştilor chiriaşi, reclamanţii fiind astfel deposedaţi de imobil.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, solicitându-se restituirea preţului de piaţă al imobilului, ca urmare a evicţiunii produse.
Prin sentinţa civilă nr. 589 din 8 iunie 2010 Tribunalul Sibiu a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că la data de 12 martie 1997, reclamanţii au încheiat, în calitate de cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Sibiu, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
De asemenea, s-a constatat că prin Decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, admiţându-se recursul declarat de reclamanţii S.D. şi L. (foştii proprietari), s-au modificat în tot hotărârile recurate, s-a admis acţiunea reclamanţilor şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 12 martie 1997, anulându-se încheierile de intabulare făcute în baza acestuia.
S-a reţinut că prin Legea nr. 1/2009 a fost modificată Legea nr. 10/2001 introducându-se un nou articol potrivit căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Ca urmare, dreptul reclamanţilor de a pretinde despăgubiri la valoarea preţului de piaţă al imobilelor pierdute prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare s-a născut doar la data modificării dispoziţiei legale şi nu la un moment anterior, oricare ar fi acesta. De aceea, chiar dacă reclamanţilor li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare la 13 februarie 2003, ei nu puteau să prevadă această modificare legislativă şi nu le este imputabil faptul că nu au acţionat în justiţie pe acest temei, astfel încât excepţia de prescripţie extinctivă a fost găsită neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei tribunalul a apreciat că pretenţiile sunt nejustificate, în condiţiile în care prin Decizia civilă nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanţii din prezenta cauză, s-a reţinut reaua credinţă a vânzătorului la momentul încheierii contractului, care cunoştea, sau trebuie să cunoască că imobilul pe care-l înstrăina trecuse abuziv în proprietatea statului, aşa încât nulitatea opera potrivit art. 948 pct. 4 C. civ.
De asemenea, s-a reţinut că actul de preluare a imobilului a fost unul abuziv, încălcând drepturile fundamentale ale omului, anume dreptul de proprietate ocrotit de art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
De aceea, s-a constatat că reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă a imobilului, întrucât potrivit hotărârii irevocabile anterioare, contractul lor nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Imobilul înstrăinat, aşa cum a conchis şi instanţa care a anulat contractul, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât statul român nu l-a preluat cu titlu.
Este adevărat că reclamanţii se află, după anularea contractului de vânzare cumpărare, în situaţia de a fi privaţi de un bun, fiind îndreptăţiţi la o compensaţie, însă, aşa cum şi CEDO s-a pronunţat, „diminuarea vechilor atingeri, nu trebuie să creeze prejudicii disproporţionate, fiind necesar a se lua în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe (cauza Raicu c/a România).
Este motivul pentru care, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, al căror contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, restabilirea echilibrului distrus odată cu pierderea de către ei a bunului, nu se poate face la valoarea de piaţă a imobilului, ci într-un alt cuantum.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel formulate, s-a arătat în esenţă următoarele:
- Deşi instanţa de fond a analizat corect, în cuprinsul considerentelor, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către intimată, în dispozitiv nu s-a pronunţat asupra acesteia;
- Instanţa de fond a făcut o interpretare proprie a deciziei civile nr. 302 din 13 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia întrucât nicăieri în cuprinsul deciziei nu se reţine faptul că s-a dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare deoarece acesta ar fi fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 120/A din 3 septembrie 2010 Curtea de Apel Alba-Iulia a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut caracterul neîntemeiat al criticii referitoare la nemenţionarea expresă, în dispozitivul hotărârii, a soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material, ca fiind de natură să atragă soluţia de desfiinţare a sentinţei. S-a arătat că nu sunt întrunite cerinţele art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în considerente se dezvoltă pe larg argumentele instanţei în sensul aprecierii acţiunii ca fiind promovată în termen.
Au fost găsite nefondate şi criticile formulate pe fondul cauzei, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 care presupun ca încheierea contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâre judecătorească să se fi făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Or, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a fost desfiinţat prin Decizia civilă nr. 362/2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, în considerentele căreia s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 cu nerespectarea Constituţiei în vigoare la acea dată şi a tratatelor internaţionale.
În considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut reaua-credinţă a vânzătorului care cunoştea sau trebuia să cunoască că imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, rezultând fără echivoc că încheierea contractului s-a făcut cu eludarea dispoziţiilor Legii 112/1995.
De aceea, corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă a imobilului, în condiţiile prev. de art. 501 din Legea 10/2001.
Susţinerile apelanţilor că motivul anulării contractului de vânzare-cumpărare respectiv, cauza ilicită, i-ar îndreptăţi la aplicabilitatea art. 501 din Legea nr. 10/2001 au fost găsite nefondate întrucât, pe lângă condiţiile speciale impuse de Legea nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare trebuia să respecte şi condiţiile de formă şi de fond ale oricărei convenţii.
Astfel, scopul ilicit urmărit prin încheierea contractului, reţinut de către instanţă prin Decizia nr. 362/2003, în temeiul art. 948 pct. 4 C. civ, a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare, actul fiind lovit de nulitate absolută.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi care au formulat critici invocând dispoz. art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. atunci când, deşi a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei extinctive în dispozitiv ci doar în considerente, a apreciat în acelaşi timp, că nu se impune desfiinţarea soluţiei.
- Decizia este nelegală deoarece a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de apel, contrazicând termenii utilizaţi de legea specială extrapolează cerinţele de validitate a actului juridic afirmând că anularea contractului de vânzare-cumpărare prin invocarea cauzei ilicite acoperă situaţia încheierii contractului prin nesocotirea legii speciale.
Considerentul instanţei este greşit deoarece pe de o parte, ceea ce se reţine ca fiind cauză ilicită nu „întruneşte cerinţele minimale ale ideii de cauză a actului juridic" iar pe de altă parte, legea specială condiţionează acordarea de despăgubiri de respectarea cerinţelor impuse de Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, or, acestea trebuie să fie limitele în care instanţa trebuia să verifice admisibilitatea acţiunii reclamanţilor.
Sub acest din urmă aspect trebuia să se observe că la data cumpărării imobilului în litigiu au fost respectate toate cerinţele speciale ale Legii nr. 112/1995, având în vedere că imobilul fusese preluat de stat în baza Decretului nr. 223/2974, cu plata de despăgubiri iar acest decret era considerat titlu valabil, astfel cum se stabilise expres prin art. 1 din HG nr. 20/1996.
De asemenea, imobilul era deţinut de chiriaşi la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 iar foştii proprietari nu au înţeles să formuleze cerere de acordare de măsuri reparatorii în baza acestui act normativ.
Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului întrucât reclamanţii nu pot beneficia de despăgubirile pretinse câtă vreme imobilul nu putea face obiect al înstrăinării iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu nesocotirea prevederilor legii speciale.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora în sensul următoarelor considerente:
- Susţinerea că, sub aspect procedural, instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi primită.
Astfel, răspunzând apărării invocate de către pârât prin întâmpinare, în legătură cu termenul înăuntrul căruia a fost promovată acţiunea, tribunalul a procedat corect, arătând în considerente, motivele pentru care o asemenea apărare este neîntemeiată.
Fiind vorba de o analiză prealabilă cercetării fondului pretenţiilor, ea se regăseşte în mod necesar în considerente iar faptul că în dispozitivul hotărârii apare soluţia dată asupra cererii principale înseamnă că acesta conţine, de o manieră implicită şi soluţia dată asupra excepţiei (de vreme ce nu s-ar fi putut trece la analiza fondului raporturilor juridice dacă ar fi fost incidentă în cauză excepţia prescripţiei extinctive).
Susţinând că instanţa de apel ar fi aplicat greşit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi sunt în eroare asupra conţinutului textului şi avansează de fapt, o ipoteză contrară acestuia.
Astfel, dispoziţiile legale menţionate au în vedere situaţia în care în mod greşit instanţa nu ar fi intrat în cercetarea fondului pretenţiilor iar nu ipoteza în care nu s-ar fi pronunţat asupra unor excepţii procesuale.
Ca atare, motivul de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicabilitate în speţă.
- În ce priveşte modalitatea de soluţionare a fondului cauzei, instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 501 din Legea nr. 10/2001, criticile pe acest aspect fiind de asemenea, nefondate.
Potrivit textului menţionat, care a fundamentat pretenţiile reclamanţilor, pentru a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale, este necesar ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri irevocabile, să fi încheiat acele contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Deşi susţin că s-ar fi conformat şi ar fi îndeplinit întrutotul cerinţele actului normativ la momentul perfectării vânzării-cumpărării, reclamanţii ignoră faptul că în sfera de reglementare a acestuia, putând face obiectul înstrăinării către chiriaşi, intrau imobilele preluate cu titlu de către stat.
Contrar afirmaţiilor recurenţilor, asupra nevalabilităţii titlului statului există deja o statuare jurisdicţională irevocabilă, cea regăsită în Decizia nr. 362 din 13 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, care, pronunţând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanţii din prezenta cauză a reţinut că „imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi a drepturilor fundamentale ale omului. În consecinţă statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparţinea, dând dovadă de rea-credinţă".
Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluţia asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca şi dispozitivul, impunându-se unei judecăţi ulterioare care, chiar şi de o manieră incidentală readuce judecăţii acelaşi aspect.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară.
Astfel fiind, în actualul litigiu vizând pretenţiile derivate din anularea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii nu pot pretinde că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.].
De aceea, toate susţinerile reclamanţilor recurenţi în legătură cu încheierea valabilă a contractului – pentru că statul ar fi deţinut un titlu legal reprezentat de Decretul nr. 223/1974, în condiţiile în care s-ar fi făcut şi plata despăgubirilor – vin să ignore verificarea jurisdicţională realizată deja.
Contrar aprecierii recurenţilor, instanţa de apel nu a completat şi nici nu a cenzurat considerentele deciziei date în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare ci doar, fundamentându-şi soluţia pe ceea ce se stabilise cu autoritate de lucru judecat, a tras consecinţele juridice care se impuneau la speţă.
Împrejurarea că se face referire la existenţa cauzei ilicite de asemenea, nu reprezintă o completare a deciziei anterioare, în considerentele căreia se trimite la art. 948 pct. 4 C. civ. (cerinţa ca actul să aibă o cauză licită), ca o consecinţă a faptului că „statul nu putea să vândă în mod legal un bun care nu-i aparţinea, dând dovadă de rea-credinţă".
Or, înstrăinarea unui bun cu un scop ilicit, dedus din împrejurarea că înstrăinătorul cunoştea că nu este proprietarul bunului, fiind de rea-credinţă, se subsumează noţiunii de cauză ilicită.
Faţă de toate elementele expuse anterior, rezultă că instanţele fondului au stabilit corect, ţinând seama şi de statuările jurisdicţionale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care obiectul actului a privit un bun imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de reglementare a acestui act normativ.
În consecinţă, reclamanţilor nu le erau incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care să le permită obţinerea preţului de piaţă al imobilului, ca efect al evicţiunii produse.
Întrucât la situaţia de fapt a avut loc o corectă aplicare a normei materiale, rezultă caracterul neîntemeiat şi al criticii de nelegalitate formulate cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele expuse anterior, văzând că aspectele deduse judecăţii nu se constituie în critici de nelegalitate întemeiate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.C. şi R.M. împotriva deciziei nr. 120/A din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4920/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 487/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
