ICCJ. Decizia nr. 4735/2011. Civil. Contestaţie decizie de pensionare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4735/2011
Dosar nr.72/42/2010
Şedinţa publică din 2 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 3016/105/2008, reclamantul V.G. a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, pentru ca, prin emiterea unei decizii de pensionare, să i se recalculeze cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, avându-se în vedere un stagiu complet de cotizare de 20 ani, şi nu de 30 ani, să i se valorifice sporul acordat pentru munca de noapte, pentru perioadele 1973-1976 şi 1977-01 octombrie 1998 şi să fie obligată pârâta la plata diferenţelor corespunzătoare dintre pensia cuvenită, urmare recalculării, începând de la 01 decembrie 2005, şi cea încasată.
Prin sentinţa civilă nr. 2061 din 07 august 2008, Tribunalul Prahova a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinându-se, în esenţă, că reclamantul, pensionându-se pentru limită de vârstă, în baza Legii nr. 3/1977, perioada de cotizare legală completă era de 30 ani, şi nu de 20 ani, cum a pretins reclamantul, iar aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 4/2005 era exclusă, întrucât acesta s-a pensionat în baza Legii nr. 3/1977, fiind respectate şi dispoziţiile art. 2 din HG nr. 1550/2004, situaţie în care pârâta nu datorează nicio diferenţă de pensie.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, prin nerecurare.
La data de 11 decembrie 2008, reclamantul a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 46835/3/2008, solicitând să fie obligată Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti la recalcularea cuantumului pensiei pentru limită de vârstă, stabilită prin Decizia nr. 247941 din 05 noiembrie 2008 a Casei Judeţene de Pensii Prahova, şi emiterea unei noi decizii de pensionare prin recalculare, avându-se în vedere un stagiu complet de cotizare de 20 ani, conform dispoziţiilor OUG nr. 4/2005, cu obligarea intimatei la plata diferenţelor de pensie corespunzătoare, începând de la 01 decembrie 2005.
Prin sentinţa civilă nr. 462 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului V.G., a anulat Decizia nr. 247941 din 05 noiembrie 2008 şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie de recalculare a pensiei sale, pentru limită de vârstă, în care, la stabilirea punctajului mediu anual, să se utilizeze un stagiu complet de cotizare de 20 ani, cu obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre pensia cuvenită, începând de la 01 decembrie 2005, şi pensia cuvenită.
S-a reţinut, în esenţă, că dreptul la pensie al reclamantului, născându-se la 01 martie 1999, sunt aplicabile prevederile art. 2 din Normele metodologice de aplicare prevăzute în HG nr. 1550/2004, potrivit cărora stagiul complet de cotizare este de 20 ani, şi nu 30 ani, în raport şi de prevederile OUG nr. 4/2005. Şi această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, prin neexercitarea căii de atac a recursului.
Împotriva sentinţei civilă nr. 462 din 21 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Casa Judeţeană de Pensii Prahova a formulat cerere de revizuire, solicitând anularea acestei sentinţe şi menţinerea sentinţei civile nr. 2061 din 07 august 2008, pronunţată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. 3016/105/2008, invocându-se dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că, ulterior pronunţării primei sentinţe de Tribunalul Prahova, reclamantul şi-a schimbat domiciliul din comuna Gorgota, în municipiul Bucureşti, pentru a formula o nouă acţiune cu acelaşi obiect, în condiţiile în care, în cauze similare, Tribunalul Bucureşti a pronunţat soluţii contrare primei hotărâri, care reţineau un stagiu de cotizare de 20 ani, şi nu de 30 ani, cum era practica judecătorească a Tribunalului Prahova.
S-a mai arătat că ultima soluţie pronunţată de Tribunalul Bucureşti încalcă puterea lucrului judecat a primei hotărâri judecătoreşti şi că subzistă două hotărâri potrivnice, care prevăd stagii de cotizare diferite, ceea ce necesită desfiinţarea ultimei sentinţei pronunţate.
Prin sentinţa nr. 1 din 25 august 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, cererea de revizuire formulată de Casa Judeţeană de Pensii Prahova a fost admisă, pentru următoarele considerente:
Curtea a susţinut teza, conform căreia prima hotărâre a rămânând irevocabilă, nu era legală o nouă hotărâre judecătorească, la acelaşi nivel de instanţe – Tribunale, care să infirme în totalitate, pe baza aceloraşi probatorii, cele statuate irevocabil prin prima hotărâre, pentru care, nici nu a fost utilizată de reclamantul-intimat calea de atac prevăzută de lege.
În acelaşi sens, s-a luat în considerare faptul că, deşi, în cele două cauze, au figurat, ca intimate, două case de pensii diferite – Casa Judeţeană de Pensii Prahova şi Casa de Pensii a municipiului Bucureşti – acestea fac parte din acelaşi sistem de asigurări sociale şi sunt subordonate ierarhic aceleiaşi Case Naţionale de Pensii, astfel că nu se poate susţine că nu subzistă tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, în sensul dispoziţiilor art. 163 C. proc. civ., urmare unei simple schimbări voluntare de domiciliu a reclamantului, pentru a putea beneficia de un mod de soluţionare diferit al unei alte instanţe din acelaşi sistem de asigurări sociale, prin încălcarea unor situaţii juridice stabilite irevocabil.
În aceste condiţii, nu pot subzista concomitent două hotărâri judecătoreşti total potrivnice, astfel că se impune ca, pe calea extraordinară de atac a revizuirii, ultima hotărâre să fie desfiinţată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.G., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de revizuire.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamantul a arătat, în esenţă, că cele două acţiuni nu au acelaşi obiect şi părţi, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Mai mult, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare.
Intimata a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, formează un „bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru instanţele naţionale, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005, parag. 30).
Cum Convenţia nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (cauza Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observaţii sunt, în mod real, ascultate, adică, în mod corect, examinate de către instanţa sesizată.
Astfel, art. 6 impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea Perez împotriva Franţei, parag. 80, hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, parag. 59).
Tot astfel, regulile care guvernează procesul echitabil, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, impun ca argumentele substanţiale ale părţilor să fie examinate, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare.
Or, în cauză, se constată că instanţa de revizuire a ignorat aceste principii, întrucât, deşi intimatul V.G. invocase, prin întâmpinarea depusă la dosar, excepţii procesuale de procedură de ordine publică, care trebuiau examinate cu prioritate, conform dispoziţiilor interne ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ., această instanţa nu le-a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor şi, în consecinţă, nu le-a analizat.
Procedând într-o asemenea manieră, Înalta Curte apreciază că i s-a produs recurentului o vătămare procesuală, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate, această soluţie impunându-se şi în considerarea principiului dublului grad de jurisdicţie de care trebuie să beneficieze părţile interesate, atunci când, în materie civilă, acest sistem este instituit.
Pentru considerentele expuse, constatând incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva sentinţei nr. 1 din 25 august 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Ploieşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva sentinţei nr. 1 din 25 august 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4780/2011. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 4731/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
