ICCJ. Decizia nr. 4811/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4811/2011
Dosar nr. 601/101/2010
Şedinţa publică din 3 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 01 aprilie 2010 Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele D.E. şi R.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Public, şi a obligat pârâtul să plătească acestora, în calitate de moştenitoare ale condamnatului F.C., suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 545 din 22 august 1959 dată de Tribunalul Militar Craiova, F.C., soţul, respectiv tatăl reclamantelor, a fost condamnat la 23 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civilă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen., art. 25 pct. 6 C. pen., art. 304 şi 463 C. pen., pedeapsă din care a executat perioada cuprinsă între 30 august 1958-18 aprilie 1964, fiind eliberat în baza Decretului de graţiere nr. 176/1964.
Tribunalul a mai reţinut că, din considerentele sentinţei de condamnare a rezultat că autorul reclamantelor, care încă din anul 1948 a activat în organizaţia legionară din Drobeta Turnu Severin, împreună cu alţi legionari, s-au deplasat în Mehedinţi pentru a acţiona împotriva regimului democrat popular şi a luat parte la acţiuni împotriva organelor M.A.I.
Raportând conţinutul dispozitivului sentinţei de condamnare, la dispoziţiile art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că fapta pentru care a fost condamnat F.C. (art. 209 pct. 1 C. pen.) constituie de drept condamnare cu caracter politic, neimpunându-se astfel participarea procurorului, iar întrucât prin acţiunea introductivă reclamantele, ca moştenitoare [în sensul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009] ale condamnatului, au susţinut că, pe lângă prejudiciul suferit efectiv de acesta de la arestare şi până la eliberarea din penitenciar, din cauza condiţiilor inumane şi persecuţiilor fizice şi psihice la care a fost supus, a suferit şi familia rămasă acasă şi de asemenea după eliberare toată familia a avut afectată atât imaginea cât şi sursele de venit, s-a apreciat utilă soluţionării cauzei proba testimonială, probă prin care s-au confirmat aceste susţineri.
Instanţa de fond a mai reţinut că din actele de stare civilă depuse la dosar, a rezultat că reclamantele sunt moştenitoare îndreptăţite a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soţului, respectiv tatălui lor F.C., iar din coroborarea înscrisurilor cu declaraţiile martorilor audiaţi, Tribunalul a constatat că acestea au făcut dovada că prin condamnarea politică a autorului lor s-au cauzat persoanei acestuia, cât şi familiei sale compusă din cele două reclamante, în calitate de soţie şi fiică, un prejudiciu moral, în primul rând soţiei, fiindu-i îngrădit dreptul de a munci pentru a-şi câştiga existenţa sa, şi al fiicei, iar aceasta din urmă fiind împiedicată să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii profesionale.
De asemenea, şi după eliberarea din penitenciar a lui F.C., atât lui cât şi soţiei le-a fost afectată viaţa familială fiindcă permanent au fost urmăriţi de organele de Securitate, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor, nu s-au mai putut recăsători fiindcă soţia trebuia să-şi menţină locul de muncă având fiica studentă, iar dacă se recăsătorea risca să-şi piardă serviciul; soţul său multă vreme nu a putut obţine niciun loc de muncă, în primul rând unitatea de la care a plecat când a fost condamnat nu l-a mai primit.
Si viaţa socială a întregii familii a fost afectată, fiind consideraţi a avea o origine nesănătoasă din cauza faptului că F.C. a fost condamnat politic.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamante, Tribunalul a apreciat că este exagerat, o indemnizaţie echitabilă, în raport de aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului cauzat condamnatului şi familiei sale, reprezentând-o suma de 300.000 euro, în echivalent RON la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că daunele morale solicitate sunt neîntemeiate şi nedovedite; stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o operaţiune de estimare care se efectuează în raport cu anumite criterii obiective şi nu în mod arbitrar; daunele morale se stabilesc prin apreciere, în funcţie de criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială profesională şi socială.
Pârâtul a mai arătat că toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs persoanei, reclamantele nu au făcut dovada prejudiciului moral, iar daunele morale pretinse sunt exagerate.
Pârâtul a solicitat, pentru a se evita situaţia în care pot fi promovate mai multe acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept – Legea nr. 221/2009 (referitor la ascendenţii comuni), ca reclamanta să facă dovada calităţii procesuale active unice (certificat de moştenitor, acte de filiaţie şi declaraţie autentică) – având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată. Principiul unicităţii trebuie aplicat pentru evitarea situaţiilor în care reclamantul nu urmăreşte realizarea unui act de justiţie, ci un interes personal situat în afara sau chiar împotriva prevederilor Legii nr. 221/2009. Art. 273 C. proc. civ. stabileşte că „ drepturile procedurale vor fi exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului pentru care temeiul legal al acţiunii" – Legea nr. 221/2009 – a fost adoptată, iar acţiunea trebuie respinsă. S-a mai invocat art. 14 alin. (1) din noul C. civ. care prevede că „Pesoanele fizice şi persoanele juridice paticipante la raporturile civile trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri" şi art. 15 care statuează că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
Pârâtul a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, diminuarea daunelor acordate.
Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
Prin Decizia civilă nr. 197 din 21 iunie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa şi a redozat cuantumul daunelor morale la suma de 125.000 euro echivalent în RON, doar către reclamanta R.M.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor din 14 noiembrie 2008, eliberat de BNP I.A., Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi, singurul moştenitor al defunctului F.C., decedat la data de 02 februarie 2007, este reclamanta R.M. – fiică (descendentă gradul I), cu o cotă de 1/1, soţia supravieţuitoare reclamanta D.E., fiind străină de succesiune, prin neacceptare, în condiţiile art. 700 C. civ.
Certificatul face dovada calităţii de moştenitor, fiind eliberat în procedura succesorală notarială în baza încheierii finale, împrejurare de drept ce atestă că părţile s-au înţeles asupra masei succesorale, numărului şi calităţii mostenitorilor şi cotelor ce le revin din patrimoniul defunctului.
Instanţa de apel a mai reţinut că, după decesul persoanei prevăzută la art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot formula o astfel de acţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, condiţionat însă de dovada calităţii de moştenitor.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că legea nu prevede acordarea de drepturi noi, respectiv dreptul la despăgubiri morale şi materiale, ci reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât dreptul la repararea daunelor morale şi materiale era născut în patrimoniul persoanei condamnate la data decesului acestuia.
Calitatea procesuală este subsumată justificării dreptului sau obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în procesul civil, astfel că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii drepturilor ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, or, reclamanta – străină de succesiunea soţului său (persoana condamnată) conform certificatului de moştenitor, nu este titulara dreptului material dedus judecăţii şi nu are calitate procesuală în prezenta cauză.
În acest context, instanţa de apel a stabilit că declaraţia dată în formă autentică din 19 martie 2010 la BNP I.Ş., nu va fi luată în seamă, acest act nefiind de natură să înlăture efectele juridice ale certificatului de moştenitor, neanulat şi depus chiar de parte.
Referitor la daunele morale, instanţa de apel a reţinut că stabilirea prejudiciului moral, de principiu, nu este supusă unor criterii legale de determinare, astfel că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării unor criterii referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, toate subordonate cerinţei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale.
Sub acest aspect, instanţa de apel a mai reţinut că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile legale din legea specială, care, în art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a, stabilesc, fără a le exclude pe celelalte, deci fără a limita, anumite criterii specifice de determinare a cuantumului daunelor acordate, respectiv că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele D.E. şi R.M., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul reclamantelor a vizat următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a respins acţiunea reclamantei D.E., apreciindu-se că aceasta nu ar avea calitate procesuală activă, raportat la certificatul de moştenitor din 14 noiembrie 2008, întrucât Legea nr. 221/2009 nu operează în virtutea calităţii succesorale, ci a calităţii de soţie a fostului condamnat, dovedită cu actele depuse în probaţiune la dosarul cauzei.
II. În mod greşit instanţa de apel a procedat la reducerea cuantumului daunelor morale astfel cum a fost stabilit de prima instanţă, în contextul în care aceasta operase deja o reducere a pretenţiilor reclamantelor astfel cum au fost formulate prin acţiunea introductivă, iar condamnarea politică a defunctului F.C. a avut consecinţe dramatice asupra vieţii soţiei şi fiicei sale (reclamantele din prezenta cauză), în sensul că soţia a fost nevoită să divorţeze pentru a obţine un loc de muncă, iar ulterior eliberării acestuia au fost permanent supuşi unui regim de teroare din partea autorităţilor de atunci.
Mai arată că suferinţele fizice şi psihice rezultate în urma condamnării politice a defunctului F.C. impun acordarea unei reparaţii corespunzătoare situaţiei de fapt ce rezultă din întreg probatoriul administrat.
Recursul pârâtului a vizat următoarele critici:
I. Instanţele ar fi trebuit să verifice dacă reparaţia acordată în temeiul altor acte normative speciale de reparaţie (ex. Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999) nu a fost suficientă, nemaifiind necesară acordarea de despăgubiri pe temeiul Legii nr. 221/2009.
În acest sens, arată că faptul că statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sau de acordare a unor reparaţii pecuniare prin legi speciale constituie deja o reparaţie morală ce acreditează ideea că Legea nr. 221/2009 se va aplica numai în cazurile în care această reparaţie se dovedeşte a fi insuficientă.
II. Daunele morale acordate sunt exagerate, raportat la prejudiciul real suferit, ele nu pot constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ţinându-se seama şi de principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi nu au avut în vedere plafonările stabilite prin OUG nr. 62/2010.
III. Instanţele anterioare nu au manifestat rol activ, în sensul că nu au depus diligenţele necesare evitării promovării mai multor acţiuni având ca obiect solicitarea aceluiaşi drept, respectiv nu au pus în vedere reclamantelor să facă dovada calităţii procesuale active unice, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita doar o singură dată.
Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune:
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată (…) obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)".
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior citate, rezultă că legiuitorul a înţeles să restrângă sfera persoanelor îndreptăţite la acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale de reparaţie, ulterior decesului persoanei supusă măsurii abuzive, la două categorii, respectiv soţul supravieţuitor şi descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv.
Restrângerea categoriilor de persoane ce pot solicita astfel de despăgubiri, contrar considerentelor deciziei instanţei de apel, nu face referire la noţiunea de „moştenitori" şi nu face distincţie între acceptanţi sau renunţători ai succesiunii persoanei care a fost supusă măsurii abuzive, situaţie faţă de care devine aplicabil în cauză principiul conform căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă.
Raţiunea pentru care legiuitorul s-a oprit la încadrarea soţului supravieţuitor şi a descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv în sfera persoanelor îndreptăţite este fundamentată pe legătura de rudenie apropiată, intimă, pe care persoana decedată a avut-o cu soţul/soţia, respectiv copiii şi nepoţii săi, iar ceea ce interesează domeniul de aplicare al legii din această perspectivă este întrunirea acestor calităţi la data promovării acţiunii, şi nicidecum raporturile succesorale dintre aceştia.
gradul de rudenie şi calitatea de succesibil, deşi de cele mai multe ori se suprapun, pot exista în mod independent, în sensul că renunţarea la succesiune nu înlătură calitatea de rudă, astfel încât persoana aparţinând categoriilor enumerate de actul normativ în discuţie are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri chiar în ipoteza manifestării de voinţă în sensul renunţării la succesiune.
Aceasta întrucât, în acordarea unei satisfacţii morale, legea are în vedere o componentă morală, respectiv, raporturile personale nepatrimoniale şi legătura afectivă dintre subiecţi, iar nu raporturile succesorale, preponderent de natură materială.
Ca atare, în asemenea litigii, fără a fi exclus de plano din ansamblul probator, nu certificatul de moştenitor face dovada calităţii procesuale active, cum în mod eronat reţine instanţa de apel, ci actele de stare civilă privind filiaţia şi calitatea de soţ.
Deşi nemenţionată în certificatul de moştenitor depus la dosar cu prilejul cercetării cauzei în apel, reclamanta a făcut unica dovadă impusă de lege, şi anume aceea a calităţii de soţie.
Astfel, sentinţa de condamnare a numitului F.C. a fost pronunţată la 22 august 1959, iar la dosar fond se regăseşte sentinţa nr. 735 din 09 martie 1960, pronunţată în Dosarul nr. 1062/1960 de Tribunalul Popular Raional Turnu Severin, prin care s-a pronunţat divorţul reclamantei şi din considerentele căreia rezultă atât data încheierii primei căsătorii - 08 iunie 1949, cât şi motivul divorţului - condamnarea penală a lui F.C.
La dosar fond se regăseşte, în copie, certificatul de căsătorie din 06 februarie 2003, din care rezultă că reclamanta a încheiat o nouă căsătorie cu fostul său soţ, iar probatoriile coroborate demonstrează că aceasta avea calitatea cerută de lege atât la momentul luării măsurii abuzive, cât şi la momentul introducerii acţiunii (01 februarie 2010), astfel încât recursul reclamantelor va fi admis doar sub acest aspect.
Critica pârâtului conform căreia în cazul în care s-a beneficiat de măsuri reparatorii prin alte acte normative nu s-ar mai impune acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, precum şi critica privind lipsa de rol activ a instanţei în stabilirea calităţii procesuale active unice vor fi înlăturate ca nefondate.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999 reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, dar a căror acordare nu determină de plano respingerea acţiunii reclamantului.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul actelor normative de reparaţie sus-menţionate.
Instanţele anterioare au reţinut că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect faţă de care s-au administrat probatorii în cauză, a fost avut în vedere la stabilirea despăgubirilor şi care nu înlătură incidenţa Legii nr. 221/2009 în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul din actele de reparaţie amintite, care să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar.
Cu privire la necesitatea probării calităţii procesuale active unice, niciunul din actele de reparaţie în materie nu prevăd o asemenea condiţie de admitere a acţiunii, cadrul legislativ actual nu reglementează un asemenea control asupra eventualelor acţiuni având ca obiect solicitarea aceloraşi drepturi, iar carenţele legislative nu pot fi imputate judecătorului.
Este întemeiată însă critica pârâtului referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, aspect faţă de care recursul acestuia va fi admis.
În acest sens, Înalta Curte va constata că, deşi doctrina şi jurisprudenţa în materie recunoaşte suferinţa psihică şi fizică cauzată de faptul în sine al privării de libertate cu toate consecinţele negative în plan social, profesional şi familial, raportat şi la impactul pe care condamnarea pe nedrept l-a avut asupra reclamantelor, totuşi, aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un mod disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, iar o astfel de pretenţie nu trebuie să se transforme în niciun caz într-o îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferinţa psihică şi fizică a persoanei condamnată politic, efectele negative pe care reclamantele, în calitate de soţie şi, respectiv fiică, le-au suportat, şi pe care le-au dovedit în cadrul probatoriilor administrate câştigate cauzei, Înalta Curte va constata că stabilirea unor astfel de despăgubiri trebuie să aibă în vedere şi principiul echităţii, în aşa fel încât suma stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare, perspectivă din care, raportat la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 30.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantelor.
Dealtfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.
În stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantelor, pe lângă criteriile expuse deja în paragrafele anterioare, instanţa se va raporta la măsurile reparatorii acordate în temeiul unor alte acte normative de reparaţie, la intervalul de timp care a trecut de la momentul prejudiciului şi până în prezent (peste 50 de ani), precum şi la faptul că acţiunea a fost promovată de către soţia, respectiv fiica persoanei supusă măsurii abuzive, aspecte de natură să atenueze prejudiciul real efectiv.
Referirile pârâtului la plafonările instituite prin OUG nr. 62/2010 nu pot fi primite, întrucât prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, iar reparaţia acestuia nu se traduce printr-o compensaţie materială matematică, ci se constituie într-un ansamblu de măsuri patrimoniale şi nepatrimoniale al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărei caz în parte, să ofere victimei o compensaţie simbolică pentru suferinţele îndurate.
Faţă de considerentele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate împotriva deciziei nr. 197 din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi va modifica Decizia recurată în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la 30.000 euro cu titlu de despăgubiri în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plăţii către reclamantele D.E. şi R.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantele D.E. şi R.M., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 197 din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la 30.000 euro cu titlu de despăgubiri în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plăţii către reclamantele D.E. şi R.M.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4814/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4810/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
