ICCJ. Decizia nr. 4816/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4816/2011
Dosar nr. 42393/3/2008
Şedinţa publică din 6 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1517/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul B.P. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, cu motivarea că terenul solicitat de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi restituit în natură, fiind afectat folosinţei unor blocuri de locuinţe.
S-au încuviinţat pentru reclamanţi probele cu înscrisuri şi expertiză specialitatea topografie, raportul de expertiză întocmit de expertul B.C., astfel cum a fost completat, fiind depus la dosar.
Analizând materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reţinut că cererea introductivă de instanţă reprezintă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii. Astfel, reclamanţii au depus la Primăria Municipiului Bucureşti notificarea înregistrată sub nr. 998 din 16 iulie 2001 la BEJ T.G. şi, având în vedere refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare timp de 7 ani, Tribunalul este competent să soluţioneze pe fond acţiunea.
S-a reţinut de instanţa de fond că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001. Astfel, terenul situat în prezent în Bucureşti, sector 2, a fost dobândit de I.A. şi I.A.L., prin actul de vânzare-cumpărare din 12 martie 1940, iar potrivit certificatului de moştenitor din 22 decembrie 1982 eliberat de notariatul de Stat Sectorul 1, de pe urma defunctului I.A.L. a rămas ca unică moştenitoarea soţia acestuia, I.A., fiind moştenită de reclamanţii B.P. şi B.M., conform certificatului de moştenitor din 23 martie 1988 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1 Bucureşti. În plus, identificarea imobilului şi a amplasamentului acestuia, prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, a fost efectuată şi prin intermediul raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de expertul B.C.
S-a mai constatat că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv şi că, din înscrisurile de la dosar, rezultă că terenul a fost expropriat, prin Decretul nr. 54/1951, de la I.A. şi I.A.L., dispoziţiile acestui act normativ fiind contrare Constituţiei din 1948, care consacra şi garanta proprietatea particulară, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind posibilă numai în baza legii şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
S-a mai reţinut că, potrivit adresei emise de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti rezultă că pentru construcţiile demolate s-a acordat o despăgubire de 32.221 RON, instanţa constatând incidente dispoziţiile art. 2 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Din raportul de expertiză, rezultă că terenul în litigiu se învecinează la sud cu bloc şi spaţiul verde aferent acestuia, iar conform adresei din 15 iunie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Evidenţă Proprietăţi, terenul reprezintă spaţiu verde şi constituie domeniul public al Municipiului Bucureşti, în conformitate cu hotărârea nr. 308 din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea Administraţiilor Domeniului Public ale sectoarelor 1-6, urmând prevederile Legii nr. 241/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane.
Din examinarea conţinutului hotărârii C.G.M.B. nr. 308 din 16 decembrie 1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea Administraţiilor Domeniului Public ale sectoarelor 1-6 , s-a constatat că aceasta are ca obiect terenurile amplasate între blocurile de locuinţe (componente ale ansamblurilor de locuinţe) care prin proiectare şi execuţie au destinaţia de spaţii verzi locale şi locuri de joacă pentru copii.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de restituire în natură a terenului liber în suprafaţă de 242,19 m.p. (anexa 1 la raportul de expertiză), Tribunalul a constatat că acesta se află la o distanţă mai mică de 2 metri de blocul de locuinţe, aşa încât nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, dată fiind poziţionarea acestuia, terenul fiind afectat blocului de locuinţe şi fiind absolut necesar pentru folosirea normală a ansamblului rezidenţial.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul B.P., iar prin Decizia civilă nr. 573 din 04 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul, reţinându-se următoarele considerente:
Deşi în petitul acţiunii reclamantul se referă practic la revendicarea suprafeţei de teren situat în Bucureşti, sector 2, respectiv „lăsarea în proprietate şi posesie", prin motivarea cererii şi indicarea în susţinere a textelor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, acesta a înţeles să promoveze prezentul litigiu pe calea legii speciale şi nu a dreptului comun.
De altfel, această calificare a fost reţinută şi de judecătorul fondului şi cu privire la care reclamantul nu a avut a formula obiecţiuni.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de fond, constituie domeniu public, are destinaţia de spaţiu verde şi este afectat folosinţei blocurilor de locuinţe edificate în zonă, fiind afectat de amenajări de utilitate publică, în înţelesul art. 10 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.P., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Astfel, reclamantul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care chiar şi apartenenţa terenului la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale face posibilă restituirea în natură a terenului.
În aceeaşi idee se mai invocă răspunsul pârâtei care susţine că terenul nu constituie domeniu public şi nici nu este supus incidenţei hotărârii C.L.M.B. nr. 308 din 16 decembrie 1999.
O altă critică vizează faptul că instanţa avea obligaţia de a stabili despăgubiri în echivalent conform Legii nr. 10/2001, invocând şi Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi, reţinând cauza spre rejudecare, a fi obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate terenul liber de construcţii de 242 m.p.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat.
Acţiunea reclamantului a fost determinată de nesoluţionarea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind invocate dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Ca atare, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa avea obligaţia analizării şi examinării cauzei în limitele investirii sale, raportat la faptul nesoluţionării notificării.
Sunt incidente astfel în cauză, (faţă de obiectul dedus judecăţii) dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Astfel, prin Decizia sus evocată, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţă, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că în „aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia împotriva deciziei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Or, din această perspectivă şi raportat la obiectul dedus judecăţii şi la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, şi a faptului că pentru imobilele ce nu pot fi restituire în natură, pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, urmează ca, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 573A din 04 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4820/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4814/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
