ICCJ. Decizia nr. 4823/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4823/2011
Dosar nr. 933/62/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 210/S a Tribunalului Braşov, a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov, şi, în consecinţă: a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul la data plăţii a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri. A respins restul pretenţiilor reclamantului. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 201 din 16 mai 1959 pronunţată de fostul Tribunal Militar al Oraşului Stalin în Dosarul nr. 104/1959 s-a dispus condamnarea reclamantului la pedeapsa de 7 ani muncă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim C. pen., respectiv pentru uneltire contra ordinii sociale şi la 6 ani închisoare pentru delictul de deţinere şi răspândire de publicaţii interzise, urmând a executa 7 ani de muncă silnică.
Prin Decizia nr. 871 din 30 iunie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, recursul formulat de reclamant a fost respins, iar prin Decizia nr. 247/1963 a Tribunalului Suprem a fost admis recursul în supraveghere declarat de Procurorul General împotriva hotărârilor menţionate mai sus, care au fost casate şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, fiind achitat reclamantul pentru infracţiunile prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim şi de art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. şi dispunându-se punerea în libertate a acestuia.
După cum rezultă din chiar cuprinsul acestor hotărâri, reclamantul a fost arestat la data de 11 decembrie 1958 şi pus în libertate la data de 03 septembrie 1963, aşadar a efectuat 4 ani, 8 luni şi 23 zile de muncă silnică.
Din declaraţia martorei G.A. rezultă că, atât anterior arestării acestuia, cât şi după ce a fost pus în libertate, reclamantul a fost supravegheat de organele de securitate, fiind convocat de mai multe ori de către acestea şi bătut, martora personal văzându-l pe reclamant după asemenea episod, acesta fiind lovit la cap şi având sângerări nazale, iar în timp continuând să aibă dureri de cap şi uneori să leşine.
Aceeaşi martoră a arătat că, timp de 2 ani de la arestare, nu s-a mai ştiut nimic despre reclamant, iar ulterior eliberării acesta a avut probleme în societate şi la locul de muncă, din cauza condamnării politice.
Potrivit declaraţiei martorului P.I., care a fost judecat în aceeaşi cauză cu reclamantul şi care a fost deţinut o perioadă de timp împreună cu acesta, reclamantul a fost deţinut în penitenciarele Codlea, Jilava, Galaţi şi a efectuat muncă silnică la Periprava, la recoltat stuf, precum şi la Luciu Giurgeni, la construirea digului şi la cultivarea orezului în baltă, fiind deţinut în condiţii inumane, în frig, fiind nevoit să „îşi îmbunătăţească" hrana prin adăugarea de buruieni şi să consume apă din Dunăre, deşi acolo se deversau şi dejecţiile.
Martorul a mai arătat că persoanele condamnate erau ţinute cu sutele într-o încăpere, în paturi suprapuse, fiind bătuţi şi supuşi unui regim de exterminare, neavând permisiunea de a primi vizite sau pachete, precum şi că, pe perioada detenţiei, reclamantul s-a îmbolnăvit de febră tifoidă.
Martorul personal a constatat că, după eliberare, reclamantul era slăbit şi devenise incoerent în vorbire, fiind credibil că acest fapt a fost cauzat de condiţiile de detenţie, şi a arătat că, în calitate de condamnat politic, acesta a continuat să fie urmărit de Securitate, precum şi că i-a fost confiscată averea ca urmare a condamnării.
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945, alin. (2) al aceluiaşi text de lege prevăzând de drept caracterul de condamnare cu caracter politic a celei pronunţate pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare.
În aceste condiţii, caracterul politic al condamnării reclamantului nu mai trebuie să fie dovedit, acesta fiind în mod expres prevăzut de lege.
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, să se ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Daunele morale reprezintă contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a atingerii unor valori umane cu caracter nepatrimonial, cum ar fi sănătatea şi integritatea personală, sensibilitatea fizică şi psihică, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul social şi profesional, reputaţia, dreptul la viaţă privată, dreptul la libera circulaţie şi altele asemenea, neputând fi, la propriu, cuantificate, ci fiind lăsate la aprecierea instanţei, în funcţie de o serie de criterii stabilite în doctrină şi în jurisprudenţă, cum ar fi însemnătatea valorilor lezate, durata suferinţelor morale, intensitatea cu care acestea au fost percepute etc.
În speţă, este evident că, prin aplicarea unei pedepse de 7 ani muncă silnică, pentru săvârşirea unei infracţiuni considerată de drept ca având caracter politic, pedeapsă din care reclamantul a executat efectiv, în regim de detenţie, 4 ani, 8 luni şi 23 zile, acesta a suferit prejudicii constând în încălcarea unor drepturi fundamentale, cum sunt demnitatea, onoarea, dreptul la viaţă privată, sănătatea şi integritatea personală, sensibilitatea fizică şi psihică şi altele asemenea, pedepsele privative de libertate fiind, prin natura lor, generatoare de consecinţe de această natură.
Din probele administrate în cauză, respectiv din declaraţia martorului P.I., care a fost deţinut împreună cu reclamantul, a rezultat că acesta a fost deţinut în condiţii inumane, fiind supus unui regim de viaţă degradant, începând cu nevoile cele mai elementare, cum ar fi hrana, agresat fizic şi psihic, fiind, de altfel, de notorietate tratamentele la care erau supuşi cei condamnaţi pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.
Instanţa de fond a mai reţinut că din declaraţiile ambilor martori audiaţi a rezultat că reclamantului i-au fost aplicate bătăi care i-au afectat pe termen lung sănătatea, consecinţele acestora fiind dureri de cap şi incoerenţă în vorbire.
De asemenea, este notoriu faptul că persoanele condamnate la vremea respectivă pentru săvârşirea unor fapte îndreptate împotriva regimului comunist au fost stigmatizate social, precum şi că acest regim a urmărit excluderea acestei categorii de persoane din viaţa socială, exclusiv în virtutea opoziţiei manifestate faţă de acesta, precum şi că acestea au fost supravegheate şi după executarea pedepselor, pentru a se evita posibilitatea ca acestea să „influenţeze" şi alte persoane şi să răspândească ideile şi convingerile lor, inclusiv cele de natură religioasă.
Instanţa a reţinut însă că reclamantul nu a dovedit susţinerile referitoare la starea de fapt arătată în motivarea precizării de acţiune, cu privire la suportarea unui prejudiciu estetic, a unor vătămări şi leziuni ce aduc atingere armoniei fizice sau înfăţişării persoanei condamnate, şi nici faptul că i-a fost afectată situaţia familială ori posibilitatea de a contribui, material şi spiritual, la creşterea şi educarea copiilor, reclamantul nedepunând la dosar dovezi în sensul că are copii şi că, prin condamnare, i-au fost afectate drepturile vizând legăturile cu aceştia.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că i s-ar fi percheziţionat în mod repetat locuinţa şi i s-ar fi încălcat sistematic dreptului la libertate, sub toate formele acestuia şi că, ulterior punerii sale în libertate, nu a avut posibilitatea de a se angaja şi de a urma cursuri de calificare, iar familia i-a fost afectată, membrii acesteia fiind evitaţi de cei din jur şi supuşi dispreţului public.
Totodată, instanţa a ţinut seama că reclamantului i s-a acordat o reparaţie parţială, în sensul că aceasta beneficiază de o indemnizaţie lunară acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect recunoscut de acesta prin chiar cererea introductivă.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că acordarea sumei reprezentând echivalentul sumei de 100.000 euro către reclamant, în echivalent la data plăţii, cu titlul de daune morale, este rezonabilă, daunele morale nefiind destinate a acoperi, la propriu, un prejudiciu care, de altfel, nu poate fi cuantificat, ci a oferi o satisfacţie rezonabilă în raport cu importanţa drepturilor încălcate şi cu intensitatea cu care au fost percepute aceste încălcări.
În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a OUG nr. 62/2010, între momentul dezbaterii în fond a prezentei cauze şi momentul pronunţării sentinţei, Tribunalul a înlăturat aplicarea acestui act normativ, având în vedere că acţiunea de faţă a fost introdusă anterior modificării Legii nr. 221/2009 prin acest act normativ, deci este supusă legii aflate în vigoare în acel moment, iar prevederile OUG nr. 62/2010 nu constituie dispoziţii de procedură, pentru a fi de imediată aplicare, ci dispoziţii de fond, ori, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile (principiul neretroactivităţii legii).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, cât şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 105 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-au admis apelul Ministerului Public şi în parte apelul Statului Român fiind schimbată în arte sentinţa civilă nr. 201 din 05 decembrie 2010 a Tribunalului Braşov în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov, să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice, în loc de 100.000 euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [alin. (3)]. Caracterul politic al condamnărilor prevăzute în acest alineat se constată de instanţa judecătorească, în condiţiile prevăzute la art. 4 [alin. (4)].
Din interpretarea normelor rezultă că legea prezumă irefragabil caracterul politic al condamnărilor menţionate limitativ în alin. (2), ce înseamnă că reclamantul este dispensat de orice dovadă în acest sens. În schimb pentru condamnările arătate în alin. (3), trebuie îndeplinită cerinţa scopului prevăzut la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, modificată prin Legea nr. 568/2001, respectiv: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, condamnare care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) lit. a)-f) şi, în consecinţă, caracterul politic al condamnării este prezumat de drept, absolut, încât orice critică din apel referitoare la inexistenţa vreunei persecuţii politice este de prisos, iar reclamantul dispensat de orice dovadă, inclusiv a existenţei prejudiciului. În consecinţă, singura problemă care se ridică este aceea privitoare la cuantumul daunelor morale care pot fi acordate de instanţă.
Cu privire la acest aspect, în cursul procesului a intervenit OUG nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009, limitând în cuprinsul art. 5 acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [art. 5 alin. (11)].
Prin urmare, reţine instanţa de apel, însăşi legea limitează plafonul maxim al despăgubirilor, astfel că instanţa de apel va ţine cont de prevederea legală, precum şi de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, dar va acorda suma maximă ţinând cont de circumstanţele cauzei, de faptul că orice condamnare, fie ea cu caracter politic, pe motive iluzorii de natură a suprima libertatea, a periclita viaţa ori sănătatea persoanei, care în accepţiunea legii nu a avut nicio vină, este de natură să provoace suferinţe care, în fond, nu pot fi cuantificate, dar oricum ar depăşi pragul legal actual.
Ca atare, reţine instanţa de apel, deşi prima instanţă a acordat o sumă mai mare, Curtea nu poate face abstracţie de dispoziţia înscrisă în art. 2 din OUG nr. 62/2010 conform căreia „Dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă", întrucât legea civilă este de imediată aplicare şi se aplică raporturilor juridice în curs, fără teama de a fi încălcat principiul neretroactivităţii legii civile care vizează doar raporturile juridice definitiv stinse. Mai mult, însăşi dispoziţia legală prevede că se aplică numai în cauzele în care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, care îndeplineşte deci cerinţele arătate în art. 377 alin. (1) pct. 1-4 C. proc. civ., or în speţă s-a pronunţat doar sentinţa primei instanţe care, fiind supusă apelului şi atacată pe această cale, nu este definitivă şi, în consecinţă, instanţa este obligată ca la pronunţarea prezentei decizii să o ia în considerare.
Faţă de considerentele expuse, instanta de apel a reţinut că apelurile sunt fondate numai sub acest aspect, astfel că potrivit art. 296 C. proc. civ., va schimba sentinţa atacată limitând cuantumul daunelor morale, ţinând cont şi de calitatea reclamantului, conform dispozitivului prezentei decizii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.V. solicitând prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei, fiind dată cu încălcarea legii, instanţa făcând o greşită interpretare şi aplicare a legii şi prin prisma principiului neretroactivităţii legii.
Se susţine astfel că prin Legea nr. 221/2009, reclamantului i s-a creat un drept de a obţine despăgubiri pentru abuzurile suferite, acesta având speranţa legitimă de a obţine aceste sume. De aceea, se susţine, că reclamantul a fost titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin condamnarea suferită s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial care constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică umană, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, relaţiile familiale şi prestigiu profesional, şi alte valori similare, aşa încât din această perspectivă, prin privarea de libertate, s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, motiv pentru care durerile psihice şi suferinţele fizice provocate de o atare măsură, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale, iar în situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea dispoziţiilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.
Or, cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului moral constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
Instanţa de apel îşi argumentează modalitatea de stabilire a daunelor morale pe dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.
Numai că dispoziţiile legale sus evocate, respectiv art. 1 pct. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Neconstituţionale au fost declarate şi prevederile art. 5 (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Din această perspectivă, şi raportat la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, ţinând seama şi de faptul că reclamantului i s-a acordat o reparaţie parţială în sensul că acesta beneficiază de o indemnizaţie lunară acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, având în vedere şi criteriul echităţii consacrat de jurisprudenţa naţională şi europeană, şi pentru a i se asigura persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, (fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă) instanţa apreciază că fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi în raport de considerentele expuse, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., a se admite recursul, a modifica Decizia recurată în parte în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 105Ap din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia recurată, în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului B.V. suma de 50.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4874/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 4820/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
