ICCJ. Decizia nr. 4814/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4814/2011
Dosar nr. 6588/3/2007
Şedinţa publică din 6 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 09 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei A.I.M. împotriva dispoziţiei nr. 2677 din 13 mai 2004 emisă de Primarul General.
Pentru a formula această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Contestatoarea a depus la dosar acte de stare civilă din care rezultă că proprietarul imobilului expropriat a fost G.N.A., a cărui succesiune a fost culeasă de G.E.A., singura persoană cu vocaţie succesorală legală. La data decesului acestuia, 1988, era în viaţă vara sa primară, respectiv autoarea reclamantei, G.M., care a acceptat succesiunea de pe urma vărului său prin declaraţie de acceptare expresă a succesiunii, autentificată în 16 mai 1989.
Cu toate acestea, din deciziile depuse la dosar se desprinde faptul că G.E.A. a instituit un legatar universal în persoana numitei M.S.M. căreia i-a fost eliberat certificatul de moştenitor din 10 martie 1989, testament constatat juridiceşte valabil prin deciziile civile nr. 282A din 12 iunie 2006, 1369 din 13 iunie 2006 ale Curţii de Apel Bucureşti, Decizia civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, în cauze în care, deşi nu au autoritate de lucru judecat sub aspectul triplei identităţi cerută de lege, a intervenit şi reclamanta.
Potrivit art. 888 C. civ., legatul universal conferă vocaţia la întreaga moştenire şi, în lipsa oricăror cauze de ineficacitate, se înlătură de la moştenire moştenitorii legali nerezervatari, cum este cazul reclamantei, care nu pierde titlul de moştenitor, ci numai vocaţia concretă la moştenire.
Astfel s-a reţinut că legatul universal operează o transmisiune universală având ca obiect patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică ce cuprinde toate drepturile şi obligaţiile şi care au aparţinut defunctului şi nu numai bunurile existente în patrimoniul acestuia la data decesului, Tribunalul apreciază că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv calitatea de succesoare a proprietarului imobilului naţionalizat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.I.M. împotriva deciziei civile nr. 482 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat, reţinându-se următoarele:
Ţinând seama de faptul că apelul este o cale de atac devolutivă ce duce la rejudecarea pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, părţile având posibilitatea de a supune judecăţii în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, instanţa de apel a examinat în continuare pretenţiile reclamantei de restituire (în natură sau în echivalent) a imobilului-apartament situat în Bucureşti, sectorul 2, şi, din această perspectivă, legalitatea dispoziţiei emise de intimatul-pârât în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Astfel, referitor la dreptul de proprietate al autorului şi deposedarea sa abuzivă invocată prin acţiunea dedusă judecăţii, Curtea reţine că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 10 decembrie 1940, G.N.A. a cumpărat de la T.J. imobilul situat în Bucureşti, împreună cu „terenul în suprafaţă de cca. 266 m.p., construcţiile aflate pe el şi tot ce este imobil prin natură, destinaţie, etc.", în contract făcându-se menţiune şi despre închirierea unor apartamente din imobil, respectiv 4 locaţiuni vizând fiecare câte un apartament care expirau la data de 23 aprilie 1941. În plus, apartamentul nr. 5, ocupat de vânzător, urma să rămână în folosinţa acestuia din urmă până la aceeaşi dată.
Printr-o declaraţie înregistrată la data de 27 noiembrie 1947 la Administraţia Financiară a Sectorului 1 Galben Bucureşti, G.N.A., în calitate de proprietar al imobilului (mai precis, conform propriei declaraţii, al „apartamentelor nr. 1, 3, 4 şi 5"), prezenta în vederea stabilirii unei eventuale diferenţe de impozit situaţia apartamentelor deţinute de acesta după cum urmează: apartamentul nr. 1 de la parter şi apartamentul nr. 3 aflat la etajul II - rechiziţionate; apartamentul nr. 4 de la etajul III - ocupat de o terţă persoană; apartamentul nr. 5 aflat la etajul IV - „locuit de proprietar".
Referitor la acest ultim apartament, cu nr. 5, ce face obiectul prezentului litigiu, s-a reţinut însă că prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1949, G.N.A. a înstrăinat apartamentul, împreună cu cota aferentă de teren şi cota indiviză din părţile comune ale imobilului, Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (reprezentată de directorul administrativ, A.P.) care a achitat, la aceeaşi dată, preţul convenit, de 250.000 ROL.
Instanţa de apel a mai reţinut că în Anexa Decretului nr. 92/1950 figurează G.A. cu 6 apartamente naţionalizate care erau situate la adresa din Bucureşti, împrejurare ce nu se coroborează pe deplin cu celelalte date prezentate anterior privind apartamentele care se mai aflau în proprietatea autorului apelantei, date care rezultă chiar şi din cele declarate de acesta la organele fiscale ale vremii.
Ulterior, prin Decizia nr. 392 din 22 aprilie 1963 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti s-a luat act că apartamentul sus-menţionat, intrat în administrarea ori, chiar, în proprietatea Ministerului Afacerilor Interne a fost trecut în fondul locativ administrat de Sfatul Popular al Capitalei.
Ca atare, reţine instanţa de apel, în prezent, apartamentul nu se mai află în patrimoniul administrat de Primăria Municipiului Bucureşti, fiind vândut de aceasta, prin SC A. SA, lui R.C., prin contractul din 02 februarie 2005, perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, s-a reţinut cu privire la situaţia juridică a apartamentului în litigiu, că trecerea sa în proprietatea statului nu s-a realizat nici prin naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950, aşa cum susţine apelanta-reclamantă, nici prin Decizia nr. 392/1963 a Ministerului Afacerilor Interne, aşa cum s-a comunicat instanţei de către SC A. SA prin adresa din 10 august 2010, ci – astfel cum rezultă fără echivoc din actul aflat în copie certificată în prezentul dosar – prin cumpărarea sa de la vânzătorul proprietar în anul 1949.
Or, o asemenea modalitate de înstrăinare, cu titlu oneros, nu poate fi considerată o preluare abuzivă, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (act normativ care a inclus în sfera acestor preluări doar înstrăinările realizate prin liberalităţi - donaţii făcute statului în perioada regimului politic comunist, în condiţiile prevăzute expres şi detaliate la pct. c).
În consecinţă, instanta de apel a retinut că se impune respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea actului contestat – dispoziţia nr. 2877 din 13 mai 2004 de respingere a notificării formulate de apelanta-reclamantă pentru restituirea imobilului, acesta neintrând sub incidenţa legii speciale de reparaţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.I.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
O primă critică vizează încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a imposibilităţii de a putea pune concluzii raportat la înscrisul semnat de fostul proprietar G.A., şi cu privire la care susţine recurenta, operează nulitatea lui în condiţiile în care actul nu a fost autentificat şi transcris în cartea funciară.
O altă critică vizează încălcarea puterii de lucru judecat, limitele judecăţii şi limitele devoluţiunii apelului, faţă de dispozitivul deciziei civile nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti.
Recurenta a mai învederat că nelegal, şi incălcarea unei prezumţii legale, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu nu a fost preluat abuziv de stat.
În acest sens, recurenta susţine că s-a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al declaraţiei date de G.A. şi prin care s-a referit numai la apartamentele proprietatea sa, situate în imobilul din Bucureşti.
Or, susţine recurenta, prezumţia simplă a instanţei încalcă prezumţia legală instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care se susţine încălcarea art. 1202 C. civ.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, (Dosarul nr. 29469/3/2005, cu privire la care recurenta susţine excepţia puterii de lucru judecat) s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 623 din 05 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ce a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, reţinându-se că judecătorul fondului nu s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut.
Or, din Decizia sus-evocată, rezultă fără posibilitate de echivoc că nu s-a statuat cu privire la fondul cauzei, ci instanta a desfiinţat hotărârea instanţei de fond, ca efect al încălcării principiului disponibilităţii în condiţiile în care „judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut".
Ca atare, nu este incidentă excepţia puterii de lucru judecat.
Pentru a exista putere de lucru judecat dedus într-un proces din hotărârea pronunţată într-un proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută de acest text – de persoane, de obiect şi de cauză, iar prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părţi.
Or, faţă de Decizia civilă nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti este de retinut ca aceasta nu numai că nu se circumscrie dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., dar nici nu cuprinde probleme de drept dezlegate, care să fie obligatorii pentru instanţa în rejudecare, situaţie în care nu suntem în prezenţa autorităţii de lucru judecat.
Instanţa de apel a examinat cauza sub aspectul nelegalitatii şi netemeiniciei, în temeiul efectului devolutiv al apelului, prin prisma dispoziţiilor art 295 C. proc. civ. şi în raport de actele de la dosar.
Din această perspectivă, instanţa de apel a analizat şi reţinut că referitor la apartamentul din litigiu, este relevant contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1949, din care rezultă că acest apartament a fost înstrăinat pentru preţul de 250.000 ROL, achitat la acea dată, astfel că nu sunt fondate nici criticile legate de interpretarea greşită a contractului, şi nici cele legate de incidenţa art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Criticile reclamantei sunt nefondate şi în condiţiile în care din actele de la dosar rezultă că nu se încadreaza nici în categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de succesoare a proprietarului imobilului naţionalizat, faţă de existenţa certificatului de moştenitor din 01 martie 1989 şi a testamentului a cărui validitate a fost constatată prin deciziile civile nr. 282 din 12 iunie 2006, nr. 1369 din 13 iunie 2006 ale Curţii de Apel Bucureşti şi, respectiv Decizia civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
Ca atare, faţă de cele expuse, niciuna din criticile recurentei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul, fiind nefondat, urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.I.M. împotriva deciziei nr. 482A din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4816/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4811/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
