ICCJ. Decizia nr. 4810/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4810/2011
Dosar nr. 253/85/2008
Şedinţa publică din 3 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 173 din 25 februarie 2009, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.F.M. şi B.H.H., împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Mediaş, jud. Sibiu.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în anularea actelor de înstrăinare întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Fundaţia P.T. Sibiu şi Fundaţia G. – Filiala Mediaş. Au fost respinse celelalte cereri din acţiunea principală. A fost respinsă, în fond, cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de intervenienta Fundaţia S.
În motivarea sentinţei, Tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost înscris în C.F. Mediaş, fiind proprietatea lui B.W. Statul Român a devenit proprietar, prin încheierea din 05 octombrie 1964, indicându-se Decretul nr. 92/1950, ca titlu de preluare, apoi la 22 ianuarie 1992 şi în baza Decretului-Lege nr. 150/1990, s-a înscris în cartea funciară dreptul de administrare operativă în favoarea Fundaţiei P.T. Sibiu. S-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Fundaţiei P.T. Sibiu, în baza sentinţei civile nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu. La data de 23 martie 2000 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea pârâtei Fundaţia G. – Filiala Mediaş, cu titlu donaţie, contractul fiind autentificat în 22 martie 2000 de BNP C.D.
La 07 februarie 2002, reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, expediată prin intermediul executorului judecătoresc la Primăria Mediaş. Aceasta a răspuns, la 21 februarie 2002, printr-o adresă nemotivată, că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se comunică faptul că unitatea deţinătoare a imobilului este Fundaţia G. – Filiala Mediaş şi i se solicită a se adresa acestei fundaţii.
În ceea ce priveşte personalitatea juridică a Fundaţiei G. – Filiala Mediaş, prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosar nr. 133/PJ/1995, s-a admis cererea Fundaţiei G. Bucureşti care a solicitat înscrierea filialei sale din Mediaş. Încheierea a avut la bază actul adiţional la statutul fundaţiei, avizul Ministerului Culturii şi certificatul de înregistrare fiscală. Fundaţia G. Bucureşti a dobândit personalitate juridică prin sentinţa civilă nr. 177/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Pe baza acestor înscrisuri şi la cererea fondatorului, prin sentinţa civilă nr. 234/1999, Tribunalul Sibiu a dispus înregistrarea Filialei Mediaş a Fundaţiei G. din Bucureşti în Registrul persoanelor juridice de la grefa Tribunalului Sibiu. În consecinţă, adresele din care rezultă că această fundaţie sau cealaltă pârâtă nu sunt înscrise în Registrul persoanelor juridice nu reflectă realitatea.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, referitor la cererea de a se constata nulitatea absolută a contractului de donaţie, excepţie invocată de pârâta Fundaţia G., în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa a admis-o, prin coroborare cu alin. (1) al aceluiaşi articol. Instanţa a interpretat că art. 45 se referă la actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001. S-a mai reţinut că reclamanţii atacă trecerea imobilului în proprietatea Fundaţiei P.T. Sibiu şi apoi a Fundaţiei G. – Filiala Mediaş, transferuri de proprietate care au avut loc în anul 1999 şi 2000, astfel că acţiunea introdusă la 11 ianuarie 2008 este prescrisă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, prin jurisprudenţa sa, că impunerea unor termene sau condiţii prealabile accesului la justiţie nu înseamnă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, fiind dreptul statelor să fixeze, prin cadrul legislativ intern, anumite limite necesare asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pe temeiul dreptului comun, reţinând că termenul de prescripţie începe să curgă numai după epuizarea procedurii prevăzute de legea specială şi numai dacă persoana îndreptăţită nu şi-a putut realiza dreptul pe această cale. Ori, câtă vreme procedura specială care acordă în ultimă instanţă şi dreptul la despăgubiri, nu a fost epuizată, prescripţia nu curge. De aceea, şi cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român la despăgubiri a fost considerată prematură, depusă anterior epuizării căilor prevăzute de legile speciale.
Tribunalul a stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv, în baza actelor normative de naţionalizare şi pe baza unor ordine de achiziţie, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. A fost înlăturată susţinerea reclamanţilor că nu este aplicabilă această lege imobilului în litigiu, întrucât nu există în lege o restricţie aplicabilă imobilelor care au trecut în proprietatea unei persoane juridice private şi dimpotrivă în forma în care a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 după intrarea ei în vigoare.
În art. 27 alin. (2) şi (5) se prevede că persoana juridică notificată care nu deţine imobilul solicitat nici măcar în parte, trebuie să comunice persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare a imobilului, anexând copii de pe actele de transfer a dreptului de proprietate sau după caz, de administrare.
Potrivit art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a legii, societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată care ar dobândi bunuri după privatizare sau după caz, după înfiinţarea lor nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor, prevedere care poate fi aplicată, prin analogie, şi persoanelor juridice fără scop patrimonial, din categoria cărora face parte şi pârâta Fundaţia G. – Filiala Mediaş.
Aceste persoane juridice pot fi unităţi deţinătoare, iar bunurile ajunse în proprietatea lor nu sunt excluse de la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Aceasta nu ar însemna că persoana îndreptăţită nu mai poate beneficia de măsuri reparatorii în baza legii speciale, ci doar că propunerea de acordare a bunurilor în compensare sau a despăgubirii trebuie făcută de organele administraţiei publice locale sau centrale care au deţinut imobilul anterior, respectiv după preluarea abuzivă de la fostul proprietar. În acest sens, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Textul nemodificat al Legii nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptăţite la restituire să aleagă între calea dreptului comun şi calea legii speciale, iar reclamanţii au ales legea specială, formulând notificare adresată Primăriei Mediaş şi ulterior Fundaţiei G. – Filiala Mediaş, astfel că abia după epuizarea procedurilor administrative şi jurisdicţionale prevăzute de lege, pot apela la calea dreptului comun şi numai dacă nu au primit satisfacţie sau aceasta a fost insuficientă.
În acest context, Tribunalul a considerat că răspunsul Primăriei Mediaş la notificare şi dispoziţia de respingere a cererii de restituire a imobilului, emisă de pârâta Fundaţia G. – Filiala Mediaş nu constituie decizie sau dispoziţie motivată de răspuns, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, Primăria Mediaş a emis doar o adresă prin care se indică unitatea deţinătoare (o persoană juridică privată) dar care nu poate fi considerată entitate învestită cu soluţionarea notificării, sens în care trebuia să emită dispoziţie motivată de răspuns la notificare.
Fundaţia G. a emis o decizie de respingere a cererii reclamanţilor, însă aceasta a fost comunicată doar lui D.D., care era doar mandatara lui B.H.H. or, notificarea era semnată de ambii reclamanţi.
Ca urmare, procedura întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu s-a încheiat, reclamanţii având posibilitatea să ceară prin justiţie obligarea Primarului Municipiului Mediaş să emită o dispoziţie prin care să-i ofere măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri, dacă restituirea în natură nu e posibilă.
Asupra fondului cauzei, s-a constatat că singura cerere întemeiată este aceea de a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu.
În acest context, s-a reţinut că imobilul a aparţinut tatălui reclamanţilor şi a fost preluat de Statul Român în anul 1964, în baza Decretului nr. 92/1950, după ce anterior a fost rechiziţionat în anul 1948. Tatăl reclamanţilor, de profesie avocat, nu se încadra în categoria socială a căror bunuri au fost naţionalizate, astfel încât Tribunalul a admis capătul de cerere menţionat, considerând preluarea abuzivă.
Au fost respinse celelalte capete de cerere, motivat de prematuritatea formulării şi întemeiat pe dispozitivul şi considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care soluţionând un recurs în interesul legii, a arătat că persoanele îndreptăţite nu au drept de opţiune între calea legii speciale şi calea dreptului comun, având prioritate normele speciale. Legea specială se referă atât la imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, practica instanţei europene este unitară în sensul că simpla solicitare a obţine un bun preluat chiar abuziv de stat nu reprezintă un bun actual şi nicio speranţă legitimă în sensul Convenţiei, pentru a da dreptul de protecţie.
Cererea de rectificare a cărţii funciare a fost respinsă, întrucât nu a fost îndeplinită o condiţie de admisibilitate prevăzută de Decretul-Lege nr. 115/1938, respectiv anularea titlului dobânditorilor, cerere care s-a reţinut a fi prescrisă.
S-a reţinut că nu este imputabilă pârâtei Fundaţia G. – Filiala Mediaş, lipsirea reclamanţilor de folosinţa bunului lor, astfel că a fost respinsă şi cererea de obligare a acestei pârâte la plata fructelor.
Cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă, pe considerentul că dreptul de acţiune la constatarea nulităţilor actelor de înstrăinare este prescris, deci nu se mai poate reveni la situaţia anterioară de carte funciară.
Apelurile declarate de către reclamanţi, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, şi intervenienta în nume propriu Fundaţia S. împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 151/A din 15 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat, cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, că este lipsită de interes critica referitoare la admiterea de către instanţa de fond a capătului de cerere care vizează constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, deoarece nu afectează în niciun fel interesele acestui pârât.
Pe de altă parte, instanţa de fond, în mod corect a constatat nevalabilitatea titlului statului întemeiat pe Decretul nr. 92/1950, deoarece tatăl reclamanţilor a fost intelectual profesionist şi nu se încadra în categoriile sociale considerate „exploatatoare", iar decretul a fost un act normativ contrar Constituţiei României din 1948, care garanta proprietatea privată, consfinţind faptul că orice expropriere se face după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Constituţia României din acea vreme era în acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care România o semnase.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, cu certificatul de moştenitor din 18 februarie 2008 eliberat de BNP F.L. din Mediaş, în dosar succesoral nr. 1/2008, reclamanţii au dovedit că sunt succesorii defunctului P.B.W.F., decedat la 05 august 1976. Acesta, născut la 09 martie 1912, la rândul său, este fiul avocatului B.F., după cum reiese fără dubiu din copiile certificatelor de naştere depuse la dosarul instanţei de fond. S-a dovedit că B.W. este aceeaşi persoană cu B.F.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în despăgubiri, este adevărat că, fiind o acţiune personală, în despăgubiri, îi sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripţie este de 3 ani. Aceşti trei ani au început să curgă de la 22 decembrie 1989, de când a încetat să fie exercitată violenţa morală asupra celor îndreptăţiţi la restabilirea unui drept încălcat, aşa cum s-a menţionat în Decizia civilă nr. 626 din 19 martie 2003 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă acest motiv de apel este admis, a fost schimbată doar motivarea pentru care este respinsă acţiunea reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea despăgubirilor de către Statul Român, întrucât şi în faţa instanţei de fond acest capăt de cerere a fost respins, iar apelul declarat de Statul Român a fost respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de intervenienta în interes propriu Fundaţia S. Sibiu, în mod corect instanţa de fond a constatat că, şi în cazul constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat între pârâte, intervenienta nu ar dobândi niciun drept în mod direct. Or, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană, cu condiţia să aibă un interes. Simpla afirmaţie că în obiectul de activitate a acestei fundaţii figurează activităţi culturale pentru tineret nu este de natură a conferi interes în cauză acestei interveniente, mai ales că instanţa de apel a citat această fundaţie apelantă, în repetate rânduri, cu menţiunea expresă de a depune la dosar statutul fundaţiei. Cu toate acestea, apelanta nu s-a conformat, astfel că afirmaţiile sale nu sunt dovedite potrivit art. 1169 C. civ.
Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că aceştia au declanşat procedura specială de reparaţie deschisă de Legea nr. 10/2001, formulând notificare la Primăria Mediaş şi la Fundaţia G. – Filiala Mediaş, iar Primăria Mediaş, cu adresa din 21 februarie 2002 a indicat un alt deţinător al imobilului, fără însă a da o dispoziţie prin care să soluţioneze notificarea formulată de reclamanţi.
Fundaţia G. Mediaş, prin înscrisul intitulat „Dispoziţie", a respins cererea de restituire în natură a imobilului, arătând că imobilul în discuţie a fost preluat în proprietate de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, intabulat în cartea funciară cu încheierea din 05 octombrie 1964, apoi a trecut în proprietatea U.T.C. Sibiu şi în proprietatea Fundaţiei P.T. Sibiu, potrivit deciziei nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, intabulat prin încheierea din 20 noiembrie 1999. În baza contractului de donaţie, acest imobil a fost transmis în proprietate Fundaţiei G. Mediaş şi intabulat în cartea funciară în 23 martie 2000.
Potrivit procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, ce are prioritate faţă de dreptul comun, reclamanţii trebuiau să continue demersurile începute în temeiul acestei legi, respectiv să solicite obligarea Primarului Municipiului Mediaş de a emite decizie sau dispoziţie de răspuns la notificare, în condiţiile în care aceştia susţin că statul nu a înstrăinat imobilul în litigiu. Totodată, ar fi trebuit să conteste dispoziţia de respingere emisă de Fundaţia G.
Chiar prin formularea notificării în condiţiile legii speciale nr. 10/2001, reclamanţii recunosc că imobilul revendicat face obiectul acestei legi. De altfel, în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 se menţionează expres că, prin imobile preluate abuziv se înţeleg, printre alte categorii, şi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, soluţionând cauza prin reţinerea împrejurării că litigiul de faţă se încadrează în Legea nr. 10/2001 şi în această situaţie nu se impune analiza celorlalte capete de cerere, mai ales că art. 45 alin. (5) din lege, prin derogare de la dreptul comun, stabileşte un termen special de prescripţie a dreptului la acţiune în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare ale imobilelor care fac obiectul acestei legi, de 1 an de la data intrării în vigoare a legii. Cum reclamanţii au formulat acţiunea în anul 2008, acest termen de prescripţie fusese împlinit de mai mult timp.
Pe de altă parte, în condiţiile în care reclamanţii susţin că imobilul nu a fost înstrăinat de stat şi că a intrat în proprietatea acestuia fără titlu valabil, capetele de cerere care vizează nulitatea absolută a acestor înscrisuri apar ca lipsite de interes. Faţă de afirmaţiile reclamanţilor, revendicarea trebuia să se îndrepte împotriva Statului Român dacă ar fi fost admisibilă procedura pe drept comun.
Potrivit art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că motivarea în drept a Tribunalului Sibiu care face trimitere şi la Legea nr. 1/2009 este nelegală, acţiunea reclamanţilor fiind introdusă sub imperiul Legii nr. 10/2001, în forma pe care această lege o avea la 11 ianuarie 2008, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi reclamanţii B.F.M., B.H.H., criticând-o pentru nelegalitate.
I. Prin motivele de recurs, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a refuzat să analizeze modul în care imobilul a ieşit din proprietatea statului - cu toate că împrejurarea dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat de către statul român este de esenţa litigiului - rezumându-se la a declara că imobilul a fost înstrăinat şi că această înstrăinare ar face obiectul art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
- Imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, însă în lipsa unui act de înstrăinare al statului, nu sunt incidente art. 18 lit. c), art. 26, 29 şi 45 din acest act normativ.
Sunt supuse prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, doar actele de înstrăinare ale autorităţilor statului, nicidecum actele de înstrăinare făcute în cadrul operaţiunilor de reorganizare sau transformare a persoanei juridice (reorganizarea U.T.C. în fundaţii judeţene pentru tineret), înscrierile de drepturi reale în evidenţele tabulare urmare a procedurilor necontencioase de carte funciară, contractele de donaţie dintre persoanele de drept privat, aceste situaţii fiind supuse regulilor de drept comun ale nulităţii şi art. 34-36 din Legea nr. 7/1996.
- Instanţa de apel a omis să se pronunţe şi să învestească cu eficienţă probatorie adresa din 26 august 2009 a Primăriei Mediaş, înscris depus la dosarul cauzei la termenul din 24 septembrie 2009 şi care atestă faptul că imobilul nu a fost transmis niciodată în proprietate, ci doar în folosinţă de către statul român, prin Primăria Mediaş, la momentul anului 1972, în temeiul Decretului nr. 149/1970, iar potrivit acestui decret, transmiterea în proprietate nu era posibilă.
În schimb instanţa de apel s-a pronunţat în mod greşit asupra unui înscris depus de Fundaţia G. - Filiala Mediaş, intitulat „Dispoziţie", înscris pe care, în mod temeinic şi legal, instanţa fondului l-a decăzut din valoarea de probă, dispunând totodată amendarea lui I.O.O. în temeiul art. 1081 alin. (1) pct. 2 lit. e)., pentru nedepunerea registrelor de casă privitoare la înregistrarea unui astfel de act cum este cel intitulat „Dispoziţie".
Recurenţii-reclamanţi au prezentat pe larg situaţia juridică a imobilului preluat de către stat în mod abuziv, susţinând, în esenţă, că, după preluare, imobilul a fost transmis în folosinţă către U.T.C., astfel încât a rămas în continuare proprietatea statului român chiar şi după înfiinţarea fundaţiilor judeţene pentru tineret în temeiul Decretului-Lege nr. 150/1990, deoarece acestea au devenit proprietare doar ale bunurilor din patrimoniul U.T.C. asupra cărora era deţinut un drept de proprietate. Astfel, la 22 ianuarie 1992 imobilul este transcris într-o nouă carte funciară, ca proprietate a statului dobândită în baza Decretului nr. 92/1950, înscriindu-se un drept de administrare în favoarea Fundaţiei P.T. Sibiu, fapt ce arată că imobilul nu a fost niciodată înstrăinat de către stat, nici în baza unui act juridic şi nici în baza legii.
Cu toate acestea şi, mai ales, în condiţiile în care Fundaţia P.T. Sibiu a rămas lipsită de personalitate juridică, deoarece nu s-a înregistrat nici la grefa instanţei şi nici în evidenţele Ministerului Tineretului şi Sportului, obligaţii ce-i reveneau potrivit art. 2 pct. 5 din HG nr. 800 din 17 decembrie 1992 şi deciziei nr. 176/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, a solicitat şi obţinut înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, prin Decizia nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, care, pronunţată fiind în procedură necontencioasă, nu are putere de lucru judecat şi nu este aptă de a conferi titlu de proprietate Fundaţiei P.T. Sibiu.
În aceste condiţii, donaţia încheiată la 13 decembrie 1999, în favoarea Fundaţiei G. - Filiala Mediaş, recent înfiinţată chiar de preşedintele Fundaţiei P.T. Sibiu, este nulă absolut.
II. Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat următoarele:
- acţiunea în pretenţii a reclamanţilor este prescrisă, deoarece este formulată peste termenul legal prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data când păgubitul putea şi trebuia să cunoască paguba cauzată acestuia şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data de 22 decembrie 1989;
- din actele depuse la dosarul cauzei de către reclamanţi, respectiv notificarea trimisă Primăriei Municipiului Sibiu şi către Fundaţia G. Mediaş, în anul 2002, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, rezultă că aceştia solicită şi doresc soluţionarea acestor notificări, or, conform dispoziţiilor legale în materie, competenţa în soluţionarea cauzei revine instanţei de contencios a Tribunalului Sibiu;
- acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă, deoarece sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, derogatorie de la prevederile dreptului comun în materie de revendicare imobiliară; reclamanţii trebuiau să continue demersurile începute potrivit procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens, este invocată Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru aplicarea unitară a legii;
- în mod greşit, a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor, în ceea ce priveşte constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu, atât timp cât dreptul material la acţiune al reclamanţilor este prescris, iar acţiunea este inadmisibilă.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, se reţine că aceştia nu mai contestă aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, dată fiind preluarea de către stat a imobilului în litigiu, situat în Mediaş, în baza Decretului nr. 92/1950, însă critică, în primul rând, menţinerea, de către instanţa de apel, a dispoziţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în anularea actelor de înstrăinare, în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 45 alin. (1) „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Condiţia-premisă de aplicare a normei este aceea a existenţei unui act juridic de înstrăinare a proprietăţii, care să poată fi cenzurat de către instanţa de judecată sub aspectul întrunirii cerinţelor de validitate a actului juridic, evident, dacă este respectat termenul special de prescripţie a cererii în constatarea nulităţii actului, prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Doar în măsura în care se constată existenţa unui act juridic de natura celui expres indicat de legiuitor, este incidentă norma în discuţie.
Reclamanţii au susţinut constant pe parcursul acestui proces, inclusiv prin motivele de apel şi de recurs, că art. 45 nu este aplicabil, în condiţiile în care nu a avut loc o „înstrăinare", în absenţa unui transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul statului.
Menţinând dispoziţia primei instanţe de respingere ca prescrisă a cererii în constatarea nulităţii, instanţa de apel nu a analizat susţinerile reclamanţilor în sensul inexistenţei unui act juridic de înstrăinare din patrimoniul statului, care a preluat imobilul în litigiu de la autorul reclamanţilor şi nu a arătat motivele pentru care a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în privinţa modalităţii juridice prin care imobilul a intrat în patrimoniul Fundaţiei P.T. Sibiu (care, la rându-i, l-a donat ulterior Fundaţiei G. Mediaş).
Atare analiză ar fi presupus verificarea susţinerilor vizând existenţa bunului în patrimoniul U.T.C. începând cu anul 1972 şi, ulterior, în patrimoniul Fundaţiei P.T. Sibiu, înfiinţate în baza Decretului-Lege nr. 150/1990 ca persoană juridică de utilitate publică şi evaluarea modalităţii juridice în care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul acestei fundaţii, din perspectiva condiţiei din art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceea a existenţei unui act juridic de înstrăinare.
De asemenea, ar fi trebuit cercetată şi împrejurarea – susţinută, în egală măsură, de către reclamanţi – dacă actele de preluare făcute în cadrul operaţiunilor de reorganizare sau transformare a U.T.C. în fundaţii judeţene pentru tineret constituie acte de înstrăinare vizate de prevederile art. 45 din lege.
Niciunul dintre aceste elemente de analiză nu se regăseşte în cuprinsul deciziei recurate, cu toate că acestea erau esenţiale în raţionamentul juridic presupus de determinarea incidenţei art. 45 cu referire la cauza juridică a dreptului pretins în patrimoniul Fundaţiei P.T. Sibiu, însă şi în patrimoniul Fundaţiei G. Mediaş, după cum, în mod corect, s-a susţinut prin motivele de recurs.
Astfel, în ceea ce priveşte actul de donaţie din 22 martie 2000 încheiat între Fundaţia P.T. Sibiu, în calitate de donator, şi Fundaţia G. Mediaş, în calitate de donatar, acesta ar putea reprezenta un act juridic de înstrăinare a cărui nulitate ar putea fi solicitată a fi constatată cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a constatat că acest act juridic este supus termenului special de prescripţie, fără a evalua, în prealabil, existenţa unui act de înstrăinare în ceea ce priveşte dobândirea imobilului de către donator şi fără a se preocupa de clarificarea împrejurării dacă termenul este aplicabil doar în privinţa primului act de înstrăinare, ori şi a eventualelor acte subsecvente de înstrăinare, cu atât mai puţin a celei privind aplicabilitatea termenului de prescripţie în cazul contractului de donaţie, în absenţa unui act anterior de înstrăinare.
În condiţiile în care aspectele de fapt vizând dobândirea dreptului de către Fundaţia P.T. Sibiu nu au fost lămurite, controlul judiciar de legalitate a deciziei în privinţa chestiunilor de drept vizând modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi exercitat, motiv pentru care se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 314 C. proc. civ., cadru în care urmează a fi analizate aspectele indicate prin prezenta decizie, respectiv: dacă titlul prin care Fundaţia P.T. Sibiu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu este supus termenului special de prescripţie, în ce măsură sunt îndeplinite cerinţele de aplicare ale art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi, în raport de aceste evaluări, dacă actul de donaţie dintre cele două fundaţii este supus acelui termen de prescripţie ori termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării nevalabilităţii actului juridic anterior.
De asemenea, vor fi evaluate şi susţinerile din motivarea recursului privind inaplicabilitatea art. 45 în privinţa actelor de înstrăinare încheiate între persoane de drept privat, respectiv a contractului de donaţie încheiat între cele două fundaţii, evident, în măsura în care inaplicabilitatea normei nu va rezulta din considerentele legate de analiza modalităţii juridice de dobândire a dreptului de proprietate de către Fundaţia P.T. Sibiu, urmând ca, în cazul constatării inaplicabilităţii normei speciale, să se cerceteze fondul cererii în constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor şi, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs, pârâtul a reiterat, în primul rând, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în pretenţii a reclamanţilor, vizând plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu.
Se constată că excepţia cu acest obiect a fost admisă în apel, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, urmare a motivului de apel al Statului Român pe acest aspect, fără ca atare dispoziţie să se reflecte şi în soluţia efectiv adoptată, apelul pârâtului fiind respins, cu motivarea că hotărârea primei instanţe se impune a fi menţinută, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.
Înalta Curte apreciază că motivul de recurs este fondat, deoarece argumentul reţinut în Decizia recurată nu împiedică admiterea apelului pârâtului şi modificarea în parte a sentinţei, dat fiind că respingerea cererii în pretenţii de către tribunal nu a fost motivată în considerarea împlinirii termenului de prescripţie, ci a lipsei culpei statului în lipsirea reclamanţilor de folosinţa bunului lor, cât şi a argumentelor pentru care cererea în revendicare a fost respinsă.
Aşadar, în mod greşit, Curtea de Apel nu a procedat la modificarea sentinţei, sens în care urmează să dispună cu ocazia rejudecării cauzei, date fiind soluţia de casare totală a deciziei adoptată prin prezenta hotărâre şi împrejurarea că reclamanţii nu au formulat, prin motivele de recurs, critici relative la prescripţia dreptului la cererea în pretenţii de către instanţa de apel.
Criticile relative la obiectul cererii de chemare în judecată nu au temei, în condiţiile în care, contrar susţinerilor recurentului-pârât, reclamanţii nu au învestit instanţa de judecată în prezenta cauză cu o solicitare de soluţionare în fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, urmare a unui refuz nejustificat al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în aplicarea deciziei nr. 20/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
După cum, în mod corect, s-a reţinut în ambele hotărâri ale instanţelor de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie: constatarea nevalabilităţii titlului statului, a Fundaţiei P.T. Sibiu şi a Fundaţiei G. – Filiala Mediaş asupra imobilului situat în Mediaş; constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie din 22 martie 2000 încheiat între cele două fundaţii, precum şi obligarea pârâtei Fundaţiei G. – Filiala Mediaş de a lăsa reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul menţionat, în baza art. 480 C. civ. şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Drept urmare, susţinerile recurentului în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, implicit natura litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând inadmisibilitatea acţiunii, în aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, se constată următoarele:
Ambele instanţe de fond au reţinut că reclamanţii au iniţiat procedura Legii nr. 10/2001, adresând notificări atât Primăriei Mediaş, care nu a emis dispoziţia motivată prevăzută de art. 25 din lege, cât şi Fundaţiei P.T. Sibiu, care a emis o dispoziţie de respingere a notificării, în legătură cu care prima instanţă din prezenta cauză a apreciat că nu produce efectele juridice preconizate prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, deoarece a fost comunicată doar unuia dintre reclamanţi, prin mandatar.
Aşadar, ambele instanţe au constatat că procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizată, cât timp notificările nu au fost soluţionate cu respectarea exigenţelor legale.
Prin motivele de recurs, pârâtul nu a combătut această constatare (de altfel, nici prin motivele de apel), formulând critici exclusiv din perspectiva faptului că reclamanţii au iniţiat (nu şi epuizat) procedura Legii nr. 10/2001, situaţie în care acţiunea este inadmisibilă.
Deşi recurentul-pârât nu menţionează expres, susţinerile pe acest aspect vizează cererea în revendicare, nu şi cererea în constatarea nevalabilităţii actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundaţii pârâte.
Pentru această cerere, s-ar prefigura chestiunea interesului în formularea sa, în măsura în care cererea în revendicare este inadmisibilă (pârâtul a invocat excepţia lipsei interesului doar cu privire la cererea în constatarea nevalabilităţii titlului prin care statul a preluat bunul după anul 1950, ce constituie obiectul ultimului motiv de recurs), însă este de observat că, atât timp cât procedura Legii nr. 10/2001 nu este finalizată, subzistă interesul reclamanţilor în anularea actelor succesive prin care cele două fundaţii au dobândit imobilul în litigiu, întrucât de modul de soluţionare a acestei cereri depinde stabilirea entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi a naturii măsurilor reparatorii.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii în revendicare, susţinerile recurentului-pârât sunt fondate, în condiţiile în care prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că este pe deplin aplicabil principiul specialia generalibus derogant, în virtutea căruia dreptul comun nu se poate aplica în concurs cu legea specială, a cărei procedură trebuie urmată prioritar.
Ca atare, cererea în revendicarea imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă, soluţie care, deşi conturată prin considerentele deciziei de apel, nu se reflectă şi în dispozitivul hotărârii, urmare a admiterii motivului de apel al pârâtului pe acest aspect.
Din cele expuse, rezultă că, în cazul în care, cu ocazia rejudecării, se va admite cererea în constatarea nevalabilităţii actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundaţii pârâte, cererea în revendicare fiind inadmisibilă, reclamanţii ar urma să valorifice dispoziţia favorabilă a instanţei în procedura Legii nr. 10/2001, fie în faţa Primăriei Mediaş, fie în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei emise de Fundaţia G. Mediaş (dat fiind că s-a constatat de către prima instanţă în prezenta cauză, după cum s-a arătat deja, că dispoziţia acestei fundaţii nu a fost legal comunicată, apreciere ce nu ar împiedica, însă, instanţa învestită cu soluţionarea eventualei contestaţii de a evalua ea însăşi legalitatea comunicării).
Se observă, în acelaşi timp, că prima instanţă a făcut aprecieri în legătură cu persoana Fundaţiei G. Mediaş, în raport de situaţia de la momentul formulării notificării, ajungând la concluzia că aceasta, deşi are calitatea de unitate deţinătoare, nu este, totuşi, entitate învestită cu soluţionarea notificării, caz în care ar fi aplicabile prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Acest raţionament juridic interesează admisibilitatea cererii în revendicare, în măsura în care, cu ocazia rejudecării, s-ar admite în fond cererea în constatarea nevalabilităţii actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundaţii pârâte, impunându-se observarea modificării aduse, prin Legea nr. 247/2005, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, cu referire la unitatea deţinătoare a imobilului, în textul menţionat, sintagma „(deţinute) de orice altă persoană juridică" din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 a fost înlocuită cu sintagma „sau de orice altă persoană juridică de drept public", de natură a limita sfera persoanelor juridice cărora li se recunoaşte calitatea de unitate deţinătoare la cele „de drept public".
În aceste condiţii, rămâne în afara unei reglementări legale procedura de soluţionare a notificării în ipoteza deţinerii bunului de către persoane juridice de drept privat, altele decât cele prevăzute limitativ în art. 29 alin. (1) şi dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat ori, chiar dacă a fost preluat cu titlu, deţinătorii de drept privat nu au dobândit bunul de la unităţi ale administraţiei publice centrale sau locale, pentru a face viabilă ipoteza din art. 29 alin. (4).
Este de discutat, în consecinţă, dacă într-o asemenea ipoteză procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă, asigurând, prin parcurgerea sa, obţinerea unei măsuri reparatorii de natura celor preconizate de legiuitor şi dacă se poate considera că persoanele îndreptăţite sunt, în acest caz, „exceptate de la procedura acestui act normativ", cu consecinţa că acele persoane „au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios" (în termenii ante-penultimului parag. din considerentele expuse la pct. 1 din Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi, secţiile unite).
În acest context, se impune ca, în cadrul rejudecării, instanţa de apel să analizeze admisibilitatea cererii în revendicare şi din această perspectivă, evaluând, în prealabil, incidenţa în cauză a modificării aduse, prin Legea nr. 247/2005, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi calitatea Fundaţiei G. Mediaş de persoană juridică de drept public sau de drept privat.
Eventuala constatare a inaplicabilităţii procedurii Legii nr. 10/2001 nu ar afecta incidenţa normelor de drept substanţial din cuprinsul acestei legi, precum este cea din art. 45, care se impune a fi evaluată în prezenta cauză, prin prisma considerentelor expuse în analiza motivelor de recurs ale reclamanţilor.
În legătură cu cel din urmă motiv de recurs, se reţine că pârâtul formulează critici pe aspectul interesului reclamanţilor în formularea cererii în constatarea nevalabilităţii titlului statului, susţineri ce sunt, însă, nefondate.
După cum reiese din considerentele prezentei decizii, analiza celorlalte cereri formulate de reclamanţi depinde de constatările în legătură cu această cerere, potrivit distincţiilor cu care legiuitorul operează atât în art. 45, cât şi în art. 29, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că, în mod corect, s-a apreciat în cauză că este întrunită această condiţie de exerciţiu a dreptului material la acţiune, cererea în discuţie fiind soluţionată în fond.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că şi recursul pârâtului este fondat, urmând a-l admite, în aplicarea prevederilor art. 314 C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii B.F.M., B.H.H., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 151/A din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4811/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4739/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
