ICCJ. Decizia nr. 4780/2011. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4780/2011
Dosar nr.8116/3/2008
Şedinţa publică din 3 iunie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin cererea înregistrată 26 februarie 2008, reclamanţii A.R.T.R.I., F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., A.F. şi S.C., au chemat în judecată pe pârâţii P.J.E.I., D.P. şi SC I. SRL, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata echivalentului în RON a sumei de 206.500 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate reclamanţilor în afirmaţiile calomnioase din cuprinsul articolelor în luna decembrie 2007, în publicaţia „T.M.", suma constituită din 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele orale cauzate A.R.T.R.I.; 100.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate F.A.T.I.I. A.R.T.R.I.; 4.000 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate condamnatului A.F.; 2.500 euro cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale cauzate reclamantului S.C.; obligarea pârâţilor să asigure, pe cheltuiala acestora, publicarea hotărârii judecătoreşti într-un cotidian naţional de largă circulaţie; obligarea pârâţilor la oferirea în mod public a scuzelor pentru lezarea imaginii şi prestigiului reclamantului, ca o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit şi obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, constând în taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli de deplasare şi orice alte cheltuieli necesare pentru desfăşurarea şi finalizarea procesului.
Prin sentinţa civilă nr. 200 F din 13 februarie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
În numărul 10 din luna decembrie al publicaţiei „T.M." a fost publicat articolul intitulat „Fostul vice al F.A.T.I.I. A.R.T.R.I. face un bilanţ al activităţii instituţiei" de consemnat de către pârâtul E.P.
În cuprinsul articolului, jurnalistul a prezentat aspecte legate de activitatea reclamanţilor, comentând modul în care au fost manageriate cele două instituţii de către reclamantul A.F. în calitatea sa de secretar general al A.R.T.R.I., al respectării scopului pentru care a fost înfiinţată fundaţia, respectiv acela de a forma profesional cadre în domeniul transporturilor rutiere internaţionale, al creării unei instituţii de învăţământ superior în domeniul managementului în transporturi, al amestecului reclamantului A.F. în activitatea fundaţiei prin schimbarea şi înlăturarea din funcţie a persoanelor de la conducerea fundaţiei.
Se mai arată în conţinutul articolului că reclamantul A.F. a alocat la înfiinţarea fundaţiei milioane de euro fără acordul adunării generale A.R.T.R.I., impunând a fi numit preşedinte de onoare al fundaţiei în scopul de a controla activitatea acesteia, în special a circulaţiei fondurilor, dispunând în mod necontrolat şi de fondurile A.R.T.R.I., a cumpărat sedii pentru fundaţie din fondurile A.R.T.R.I.
În ceea ce îl priveşte pe reclamantul S.C., articolul precizează că acesta l-a „eliminat" pe numitul I.I. de la conducerea fundaţiei, întrucât acesta semnalase reclamantului A.F. nereguli constatate în activitatea unităţii de la Cluj condusă de către C.F. nu a adus un plus de performanţă în activitatea fundaţiei după ce a fost numit la conducerea acesteia de către A.F., îndepărtând fundaţia de la scopul pentru care a fost înfiinţată, a transferat personalul de la P. la F.A.T.T.I. A.R.T.R.I., ca acordarea de documente de atestare profesională se face contra unor sume de bani diferenţiate de nivelul documentului solicitat, controalele pe acest aspect nefiind permise de către reclamantul A.F.
Împotriva autorilor articolului, precum şi împotriva celui ce a prezentat situaţia expusă în articol, respectiv pârâtul D.P., reclamanţii au introdus prezenta acţiune, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, SC I. SRL fiind chemat în judecată în calitatea lui de comitent.
În ceea ce priveşte autorul articolului contestat, respectiv pârâtul P.J.E.I., instanţa reţine că în temeiul art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligaţional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Aşa cum rezultă din norma legală menţionată mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.
Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligaţiile statornicite în Codul deontologie al ziaristului potrivit căruia jurnaliştii au datoria primordială să relateze adevărul în informaţiile pe care le prezintă cititorilor (art. 1), să dea publicităţii doar informaţiile de a căror veridicitate sunt siguri, verificând, în prealabil, din mai multe surse credibile (art. 2), să nu prezinte opiniile personale drept fapte (art. 3), să respecte viaţa privată a cetăţenilor, să evite detalierea unor vicii (art. 4), să nu distorsioneze informaţia, să nu facă acuzaţii nefondate, să nu folosească neautorizat fotografii, să nu calomnieze (art. 9 din Codul deontologie al ziaristului).
De asemenea, trebuie luat în considerare şi dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituţie, precum şi de Convenţia Europeană Drepturilor Omului. Art. 10 din Convenţie prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. În ceea ce priveşte libertatea de opinie, prin includerea acesteia în cadrul art. 10, s-a avut în vedere consacrarea libertăţii de exprimare a opiniilor, a judecăţilor de valoare în legătură cu diverse subiecte.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, paragraful al doilea al aceluiaşi articol permiţând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori printre care şi protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecţia dreptului la libera exprimare şi dreptul la reputaţie al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenţie ca fiind un element al vieţii private.
În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite în cauza de faţă, se reţine că reclamanţii consideră că le-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, demnitatea, reputaţia şi imaginea ca persoane publice în cazul reclamanţilor persoane fizice, cu consecinţe negative în plan fizic şi psihic, persoanele juridice fiind afectate din perspectiva credibilităţii în faţa opiniei publice, a mediului transportatorilor.
Aşa cum rezultă din analiza practicii internaţionale în materia drepturilor omului, cazurile privind libertatea presei este marcată de calificarea discursului autorilor ca referindu-se la fapte sau judecăţi de valoare, precum şi de atitudinea subiectivă a acestora. Articolul publicat reprezintă analiza şi opiniile autorilor cu privire la activitatea şi acţiunile unei persoane implicate în viaţa publică, respectiv secretar general al A.R.T.R.I., având ca scop informarea publicului larg despre o problemă de interes general. Ca urmare, articolul conţine imputaţii factuale dublate de judecăţi de valoare, adevărul celor din urmă nefiind susceptibil de a fi dovedit.
Astfel, chiar dacă în cadrul interviului acordat de pârâtul D.P. se fac referiri la înfiinţarea F.A.T.I.I. la iniţiativa reclamantului A.F., constituirea acestei fundaţii s-a făcut de către A.R.T.R.I., aşa cum rezultă din statutul acesteia.
Ca urmare, articolul apărut nu a adus la cunoştinţa publicului interesat un eveniment necunoscut de către acesta, deci nu a avut efectul de a influenţa părerea şi concepţia publică, cu atât mai mult cu cât prin înfiinţarea fundaţiei se intenţiona crearea de cursuri de pregătire în domeniul transporturilor, propunându-şi a veni în sprijinul tuturor transportatorilor.
Înainte de prezentarea aspectelor cuprinse în articol, semnatarul acestuia s-a adresat reclamantului A.F. în sensul expunerii de către acesta al propriului punct de vedere cu privire la menţiunile făcute în articol, în cauză nefăcându-se dovada că faptele descrise erau în totalitate false, nefondate şi că serveau alimentării unei campanii de denigrare a reclamanţilor pentru a se putea reţine răspunderea persoanelor care au redactat editorialul, din înscrisurile de la dosar rezultând ca reclamantul A.F. ocupă funcţii importante în conducerea celor două persoane juridice reclamante, că după intrarea României în U.E. cele două instituţii la conducerea cărora se aflau reclamanţii au suferit pierderi în plan financiar, fiind necesare disponibilizări de personal.
Cu privire la celelalte afirmaţii cuprinse în articol şi considerate ca fiind calomnioase de către reclamanţi, instanţa reţine că profesia pârâţilor implică şi exprimarea opiniilor cu privire la evenimentele din viaţa socială, economică şi politică, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene, acestea sunt considerate judecăţi de valoare, nefiind susceptibile de a fi dovedite, însă, au la bază un eveniment larg mediatizat, nefiind lipsite de orice temei factual. Respectând etica jurnalistică şi acţionând cu bună-credinţă, ziariştii au prerogativa de a-şi exprima părerile şi gândurile referitoare la acest aspect.
Este adevărat că trebuie să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecţia dreptului consacrat de art. 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie a persoanei vizate, care, ca element al vieţii private, este protejat de art. 8 al Convenţiei. De altfel, chiar şi Codul deontologic impune jurnaliştilor să respecte viaţa privată a cetăţenilor, să evite detalierea unor vicii (art. 4). Însă, în cauza de faţă, pârâţii nu au redat aspecte pur private ale persoanelor, ci au făcut referire la conduita lor profesională în perioada când se afla la conducerea unei instituţii de transport internaţional, publicul având dreptul de a lua cunoştinţă de acest aspect.
În concluzie, activităţile reclamanţilor ţin de viaţa lor profesională şi nu de cea privată, motiv pentru care interesul general şi dreptul la informare protejate de art. 10 prevalează protecţiei oferite de art. 8 cei doi reclamanţi colaborând în calităţile deţinute în conducerea celor două instituţii.
În consecinţă, comentariile făcute se încadrează în limitele criticii admisibile care sunt mai largi în cazul persoanelor publice.
Referitor la prejudiciul produs, reclamanţii au afirmat că în urma apariţiei articolului li s-a adus atingere dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, fiindu-le afectate, totodată, imaginea personală şi cea profesională. De asemenea, s-a susţinut în faţa instanţei că reclamanţii persoane juridice au pierdut posibilitatea de a atrage noi clienţi, precum şi încrederea partenerilor de afaceri, aspecte care au condus la pierderi materiale.
Aceste susţineri sunt însă contrazise de probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor audiaţi la propunerea reclamanţilor, martorul F.V.C. arătând că după apariţia articolului a scăzut numărul de carnete TIR eliberate, a scăzut numărul cursanţilor în cadrul F.A.T.I.I., însă din discuţiile purtate cu reclamanţii aceştia nu au părut afectaţi de conţinutul articolului, persoanele care au manifestat îndoieli cu privire la activitatea reclamanţilor cerând martorului lămuriri pe aspectele învederate în articol, desfiinţarea unor puncte de lucru din teritoriu şi intrarea României în U.E. atrăgând scăderea numărului de cereri în eliberarea carnetelor TIR, astfel că nu se poate reţine crearea unui prejudiciu reclamanţilor ca urmare a apariţiei articolului.
În acelaşi sens s-au pronunţat şi martorii B.C., A.M.N., aceştia arătând că nu şi-au schimbat propria impresie despre reclamanţi urmare apariţiei articolului, că discuţiile purtate cu terţii interesaţi nu au fost de natură a duce la concluzia că se refuză colaborarea cu reclamanţii ca urmare a apariţiei articolului, scăderea numărului de solicitări în eliberarea carnetelor TIR având ca posibile alte cauze.
Instanţa a constatat că nu a fost probată existenţa unui raport de cauzalitate între fapta pârâţilor şi presupusa pierdere suferită pe plan profesional, material, a reclamanţilor, neexistând probe din care să rezulte că nu s-a apelat la serviciile reclamanţilor din cauza celor redate în articolul scris de pârâţii, cum ar fi un refuz expres motivat pe reputaţia ştirbită prin apariţia articolului.
Declaraţiile martorilor nu dovedesc faptul că dificultăţile materiale ale reclamanţilor ar fi consecinţa apariţiei respectivului articol.
Cu privire la vinovăţia pârâţilor din prezenta cauză, se reţine că potrivit dreptului comun în cazul răspunderii civile delictuale, nu interesează forma de vinovăţie, răspunderea autorului putând fi angajată chiar şi în cazul unei culpe „minore". Aşa cum prevede art. 998 C. civ., răspunde cel a cărui greşeală, „imprudenţă" sau „neglijenţă" a ocazionat prejudiciul. Gradul de vinovăţie este luat în considerare la stabilirea întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului.
Aceste prevederi trebuie coroborate cu reglementările internaţionale în materia protecţiei drepturilor omului, respectiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, în virtutea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 din Constituţie, este parte integrantă a sistemului român de drept şi are aplicabilitate directă în dreptul intern.
Împrejurarea că pârâtul P.J.E.I. şi SC I. SRL au acţionat cu bună-credinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare, circumstanţiat presei, de a informa publicul în probleme de interes general, este de natură a exclude vinovăţia acestora, prin răspunsul la interogatoriu SC I. SRL arătând că articolul a fost publicat în urma unui interviu.
În temeiul acestor considerente, instanţa a respins cererea reclamanţilor ca neîntemeiată, în cauză neputând fi reţinută existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Judecata în apel
Împotriva sentinţei menţionată anterior au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 49/A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte motivele prin care se susţine greşita reţinere de către prima instanţă a neîndeplinirii condiţiilor existenţei faptei ilicite, Curtea a reţinut că din scopul şi obiectivele A.R.T.R.I. şi ale F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., enunţate chiar de către apelanţi rezultă că aceste persoane juridice, prima ca asociaţie emitentă şi garantă a carnetelor TIR, în regimul Convenţiei TIR şi prin afiliere la Uniunea Internaţională a Transporturilor Rutiere, iar cea de-a doua furnizor de servicii de formare profesională în domeniul transporturilor rutiere, cunoscut ca centru de pregătire şi perfecţionare, în domeniul transporturilor rutiere, autorizat, prin activitatea desfăşurată, au în mod evident implicaţii de interes public, general.
Aşa cum susţine pe site-ul său, A.R.T.R.I. este chiar o organizaţie profesională de interes comunitar. De asemenea, se susţine că, potrivit statutului său, scopurile fundamentale ale A.R.T.R.I. sunt emiterea şi garantarea faţă de autorităţile vamale a carnetelor TIR necesare transportului rutier internaţional de mărfuri.
În aceste condiţii, este evident interesul general legat de activitatea sa, dar şi a F.A.T.I.I. A.R.T.R.I., care este fundaţia ce îi sprijină activitatea.
În ceea ce priveşte persoanele fizice amintite în interviul în cauză, acestea au fost menţionate în calitatea lor de persoane cu funcţii de conducere importante în cadrul celor două persoane juridice, făcându-se referire la aspecte ce ţin de viaţa lor profesională, iar nu de viaţa lor privată.
Astfel, sunt nefondate susţinerile apelanţilor în sensul că prima instanţă ar fi reţinut că reclamanţii în cauză ar fi persoane aflate în exerciţiul unei demnităţi sau funcţii publice. Prima instanţă a reţinut că reclamanţii persoane fizice sunt „persoane implicate în viaţa publică", arătând şi de ce consideră acest lucru.
De altfel, chiar în motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că se consideră lezaţi „având în vedere calitatea reclamanţilor pe de o parte de persoane publice, iar pe de altă parte de instituţii de renume în domeniul transporturilor", perspectivă din care „orice afirmaţie cu privire la reclamanţii persoane fizice sau orice măsura/activitate a A.R.T.R.I., F.A.T.I.I. A.R.T.R.I. sunt atent urmărite de opinia publica şi de instituţiile publice", cu care „în virtutea relaţiilor de serviciu, se află în contact permanent".
Aceste afirmaţii, chiar ale reclamanţilor, confirmă cele reţinute anterior, legat de interesul public general referitor la aspectele ce ţin de activitatea acestor asociaţii, iar în ceea ce priveşte persoanele fizice, aşa cum s-a reţinut anterior interviul a vizat aspecte care ţin de activitatea profesională a acestora, în calitate de conducători la cel mai înalt nivel.
În ceea ce priveşte limbajul concret folosit în interviul în cauză, Curtea a constatat că nu poate fi calificat ca jignitor sau insultător, ţinând cont că, aşa cum s-a reţinut în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, limbajul jurnalistic presupune o anumită doză de exagerare sau de provocare.
Apelanţii nu înţeleg în ce măsură au de a face cu informarea expresii precum „domnul A. ( ...) a deturnat total instituţia de la scopurile şi obiectivele generoase cu care pornise la drum", „numirile arbitrare pe care le-a dispus acesta în cadrul fundaţiei", „domnul A. a reuşit să se sustragă oricărei forme de control", „au fost îndepărtaţi de A. uneori chiar brutal", „domnul S. (...) a reuşit contraperformanţa (...) să nu dezvolte nimic", „domnul S. (...) din interese personale obscure", „sub conducerea domnului S. institutul s-a îndepărtat total de la obiectivele sale iniţiale", „dând dovadă de o docilitate desăvârşită (...) S. a devenit unul din favoriţii acestuia".
Se poate observa că, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, acestea sunt judecăţi de valoare, întemeiate pe o bază factuală suficientă, fără a se putea aprecia că afirmaţiile ar fi în totalitate false. Fiind vorba despre un interviu, este firesc ca ideile să fie exprimate într-un limbaj comun, specific persoanei intervievate şi care exprimă opinia acestuia cu privire la comportamentul adoptat în funcţiile de conducere de către persoanele în cauză.
Ideea acestui interviu este că, din cauza modului în care au fost conduse aceste societăţi, orientat către alte scopuri decât cele iniţiale, activitatea acestor asociaţii a fost afectată, fapt ce a dus la pierderi materiale, situaţie de fapt care a rezultat din probele administrate. Modul cum prima instanţă a interpretat aceste probe nu este criticat prin motivele de apel, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel urmând să-şi însuşească această motivare.
Apelanţii susţin că aceste afirmaţii nu pot fi crezute întrucât, în realitate, atât timp cât scopul şi obiectivele unei fundaţii pot fi modificate numai prin modificarea actului constitutiv şi a statutului fundaţiei, printr-o procedură prevăzută de lege, astfel că o persoană fizică nu ar putea să deturneze scopul şi obiectivele unei persoane juridice de tipul unei fundaţii; nu poate fi calificată ca arbitrară numirea în funcţie dispusă de un superior ierarhic sau de un organ de conducere al unei persoane juridice, în condiţiile în care aceştia au un drept discreţionar de a numi şi revoca în funcţii şi nu este natural a fi comentat public de cineva în asemenea manieră, etc.
Or, dacă este aşa cum susţin apelanţii, adică în acest interviu s-au susţinut idei pe care nu le crede nimeni, care sunt contrare oricărei logici minime a omului obişnuit, atunci în mod evident nu li s-a produs niciun prejudiciu.
În ceea ce priveşte interpretarea cuvintelor folosite în interviu, apelanţii le dau un sens care nu transpare din acesta. Astfel din expresia „au fost îndepărtaţi de A. uneori chiar brutal", nu se înţelege cu necesitate că s-ar fi folosit forţa fizică. Pe de altă parte, cuvântul arbitrar este sinonim cu cuvântul discreţionar, folosit de către apelanţi pentru a explica legalitatea modului de numire în funcţii practicată de către reclamantul A.F.
După cum se poate observa, apelanţii sunt mai mult nemulţumiţi de alegerea cuvintelor din care deduc anumite sensuri considerate de ei jignitoare decât de ceea ce s-a dorit a se exprima în acest interviu.
În ceea ce priveşte presupusa campanie de denigrare, în mod corect a apreciat prima instanţă că nu a fost dovedită această situaţie de fapt, faptele prezentate de către apelanţi, în sensul că intimatul-pârât D.P. a dat concursul său unui salariat aflat în litigiu de muncă cu A.R.T.R.I., că publicaţia T.M. a devenit partenerul oficial al Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutiere din România, o organizaţie concurentă apelantei-reclamante A.R.T.R.I., că, în publicaţia T.M., în numărul din martie anul curent, după pronunţarea sentinţei din 13 februarie 2009, P.J.E.I. revine cu un articol intitulat „A.R.T.R.I. pune bir pe sistemul TIR", că articolele publicaţiei T.M. începând din 2007 erau cunoscute şi de Uniunea Internaţională a Transporturilor Rutiere, după cum reiese dintr-o scrisoare a acesteia din martie 2009, nu sunt de natură a duce la formarea unei astfel de prezumţii, care să îndeplinească criteriile de temeinicie şi puterea de a naşte credibilitate. Din coroborarea acestora nu decurge cu necesitate ceea ce susţin apelanţii.
Nu este fondată susţinerea apelanţilor în sensul că în interviul în cauză nu s-ar întâlni elemente de critică profesională, ci doar afirmaţii defăimătoare de natură să lezeze onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanelor, având în vedere că, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, în cuprinsul articolului, jurnalistul a prezentat aspecte legate de activitatea reclamanţilor, comentând modul în care au fost manageriate cele două instituţii, de ce reclamantul A.F., în calitatea sa de secretar general al A.R.T.R.I., al respectării scopului pentru care a fost înfiinţată fundaţia, respectiv acela de a forma profesional cadre în domeniul transporturilor rutiere internaţionale, de a crea o instituţie de învăţământ superior în domeniul managementului în transporturi, al amestecului reclamantului A.F. în activitatea fundaţiei prin schimbarea şi înlăturarea din funcţie a persoanelor de la conducerea fundaţiei. Mai arată în conţinutul articolului că reclamantul A.F. a alocat la înfiinţarea fundaţiei milioane de euro fără acordul adunării generale A.R.T.R.I., impunând a fi numit preşedinte de onoare al fundaţiei, în scopul de a controla activitatea acesteia, în special a circulaţiei fondurilor, dispunând în mod necontrolat şi de fondurile A.R.T.R.I., a cumpărat sedii pentru fundaţie din fondurile A.R.T.R.I.
În ceea ce îl priveşte pe reclamantul S.C., articolul precizează că acesta l-a „eliminat" pe numitul I.I. de la conducerea fundaţiei, întrucât acesta semnalase reclamantului A.F. nereguli constatate în activitatea unităţii de la Cluj condusă de către C.F., că nu a adus un plus de performanţă în activitatea fundaţiei după ce a fost numit la conducerea acesteia de către A.F., îndepărtând fundaţia de la scopul pentru care a fost înfiinţată, a transferat personalul de la P. la F.A.T.T.I. A.R.T.R.I., acordarea de documente de atestare profesională făcându-se contra unor sume de bani, diferenţiate de nivelul documentului solicitat, controalele pe acest aspect nefiind permise de către reclamantul A.F.
Ca atare, prin acest articol se critică activitatea profesională a reclamanţilor persoane fizice, nefiind vorba despre critici gratuite cu scopul evident de a leza onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanelor. Astfel, în speţă nu se poate reţine exercitarea cu rea-credinţă a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici de către jurnalist şi nici de către persoana intervievată.
În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu produs prin afirmaţiile publicate în ziarul în speţă, atât timp cât instanţa a reţinut că nu există faptă ilicită, libertatea de exprimare exercitându-se în limitele sale fireşti, nefiind îndeplinită una din condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, nu se mai pune problema existenţei prejudiciului.
Faptul că persoanele fizice reclamante s-au simţit lezate moral prin exprimările utilizate în interviul în cauză nu poate duce la obligarea altor persoane să suporte acest eventual prejudiciu, care nu se încadrează în limitele de protecţie oferite de stat, limite cauzate de necesitatea de a crea un echilibru în exercitarea drepturilor aflate în conflict, astfel încât niciunul dintre acestea să nu fie restrâns mai mult decât este necesar într-o societate democratică.
De asemenea, dacă nu există faptă ilicită nu se pune problema existenţei vinovăţiei.
Nefiind îndeplinite condiţiile pentru răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998, nu sunt îndeplinite nici cele pentru răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, conform art. 1000 alin. (3) C. civ.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii A.F. şi S.C., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, iar, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâţilor în solidar la plata sumelor de 4.000 euro, respectiv 2.500 euro, la publicarea hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă circulaţie, la cererea în mod public de scuze pentru lezarea imaginii şi prestigiului reclamanţilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 998 şi 1000 alin. (3) C. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii reiau mai întâi afirmaţiile pe care le consideră defăimătoare din cuprinsul articolului, despre care susţin că sunt de natură să lezeze onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanelor, nefiind elemente de critică profesională şi nici dublate de judecăţi de valoare, ci doar atacuri ad personae.
De asemenea, reiau susţinerile referitoare la aceste afirmaţii făcute în faţa instanţei de apel şi arată că:
Aprecierea formulată de Curtea de Apel Bucureşti potrivit căreia, în speţă, nu se poate reţine exercitarea cu rea-credinţă a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nici de către jurnalist şi nici de către persoana intervievată este eronată şi contrazisă de probele administrate.
Jurisdicţia europeană a precizat că art. 10 din Convenţie nu garantează şi libertatea de exprimare fără nicio restricţie, chiar şi atunci când este vorba despre acoperirea mediatică a unor probleme de interes serios. Curtea a arătat că exerciţiul acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi care privesc presa şi care pot căpăta o importanţă deosebită atunci când un articol riscă să aducă atingere reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altora. Aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi inerente exerciţiului libertăţii de exprimare se raportează şi la obligaţia ziariştilor de a acţiona cu bună-credinţă, în aşa fel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale.
Ajungând la concluzia că nu există faptă ilicită şi, prin urmare, nu se impune şi analiza celorlalte condiţii prevăzute de art. 998 şi 1000 alin. (3) C. civ., Curtea de apel a pronunţat o hotărâre care încalcă legea şi lipseşte de protecţie legală onoarea, demnitatea şi reputaţia reclamanţilor, grav lezate prin fapta intimaţilor-pârâţi.
Recurenţii solicită ca, pentru aceste considerente, Înalta Curte să pronunţe, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi să fixeze un termen pentru judecată, la care, reanalizând probele administrate în cauză şi, încuviinţându-le proba cu înscrisuri, să admită recursul în sensul celor arătate.
Intimaţii D.P., SC I. SRL şi P.J.E.I. au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În recurs s-a depus la dosar conform art. 305 C. proc. civ., ca înscris nou, copia sentinţei civile nr. 3243 din 28 aprilie 2011 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând, din punct de vedere procedural, Înalta Curte constată că solicitarea recurenţilor de a se pronunţa o încheiere de admitere în principiu, fără citarea părţilor la care să se dispună asupra probatoriului şi eventual asupra recursului este lipsită de orice fundament juridic în actuala reglementare a C. proc. civ., cu privire la calea de atac a recursului.
Aşa fiind, recursul a fost dezbătut, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, urmând a fi soluţionat prin decizie, conform art. 309-316 C. proc. civ.
De asemenea, solicitarea recurenţilor de reanalizare a probelor administrate în cauză este, de asemenea, inadmisibilă în raport de actuala configuraţie a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Textul de lege menţionat prevede expres şi limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate cere în recurs modificarea sau casarea hotărârii atacate, iar după abrogarea pct. 11 al art. 304 reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza reanalizării probelor administrate în fazele procesuale anterioare, de către instanţa de recurs nu mai este permisă.
Prin urmare, instanţa de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de către Curtea de apel au fost corect aplicate dispoziţiile legale incidente în cauză.
De asemenea, în această verificare, Înalta Curte este ţinută de criticile formulate de recurenţi şi care se pot subsuma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea de apel a stabilit, ca situaţie de fapt, că în interviul incriminat s-au adus critici la adresa reclamanţilor, critici care s-au făcut însă în considerarea calităţii lor de persoane cu funcţii de conducere importante în cadrul unor persoane fizice ce prezintă un interes general şi că aspectele la care s-a făcut referire privesc viaţa lor profesională şi nu pe cea privată.
S-a mai reţinut că interviul conţine judecăţi de valoare care sunt întemeiate pe o bază factuală suficientă, fără a se putea considera că afirmaţiile referitoare la activitatea defectuoasă a reclamanţilor ar fi în totalitate false.
Totodată, a considerat că limbajul concret folosit în interviu nu poate fi considerat ca jignitor sau insultător, dat fiind că limbajul jurnalistic presupune o anumită doză de exagerare sau provocare.
În final, Curtea a conchis că nu se poate reţine în speţă exercitarea cu rea-credinţă a dreptului la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici de către jurnalist şi nici de către persoana intervievată.
Printr-o primă critică, recurenţii susţin că această apreciere a Curţii de apel este eronată şi contrazisă de probele administrate.
În ceea ce priveşte faptul că cele statuate de Curtea de apel ar fi contrazise de probele administrate, pentru motivele anterior arătate, Înalta Curte nu se va pronunţa, deoarece aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate care să se poată încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Cu privire la faptul că Decizia instanţei de apel este eronată, recurenţii se limitează la a arăta, citând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că art. 10 din Convenţie nu garantează libertatea de exprimare fără nicio restricţie, că exerciţiul acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi, iar în ceea ce-i priveşte pe ziarişti îi obligă la a acţiona cu bună-credinţă astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere.
Din considerentele deciziei recurate nu rezultă însă că instanţa de apel ar fi pornit de la premisa garantării fără nicio restricţie a libertăţii de exprimare de către art. 10 din Convenţie.
Dimpotrivă, a analizat situaţia de fapt, prin prisma probelor administrate, ţinând seama tocmai de limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, dar şi de particularităţile exercitării acestui drept atunci când este vorba de activitatea jurnalistică.
În acest context, Curtea de apel nu a exonerat nici pe jurnalist, ca de altfel nici pe cel intervievat, de obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă, astfel încât să producă o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 998 C. civ.
Buna-credinţă a pârâţilor a fost justificată de Curtea de apel prin prisma interesului public general urmărit prin publicarea interviului şi de faptul că judecăţile de valoare conţinute în acesta au fost întemeiate pe o bază factuală suficientă, exagerările de limbaj fiind permise în activitatea jurnalistică.
La situaţia de fapt reţinută, Curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 998 C. civ. şi dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reţinând inexistenţa faptei ilicite, ca o primă condiţie de atragere a răspunderii civile delictuale, în mod corect Curtea de apel a considerat că nu se mai impune analiza celorlalte condiţii prevăzute de art. 998 C. civ. şi, respectiv de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să menţină Decizia instanţei de apel şi în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.F. şi S.C. împotriva deciziei nr. 49/A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4773/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4735/2011. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
