ICCJ. Decizia nr. 4820/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4820/2011
Dosar nr. 4661/100/2009
Şedinţa publică din 6 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 691 din data de 30 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins acţiunea civilă precizată, introdusă de către reclamantul F.R., în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării şi daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa nr. 33 din 07 martie 1985, rămasă definitivă prin nerecurare, reclamantul F.R. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, reţinându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului militar întrucât făcea parte din cultul religios Martorii lui Iehova, credinţă ce nu îi îngăduie să-şi îndeplinească obligaţiile militare.
În speţă, a apreciat instanţa de fond, problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. în vigoare la momentul condamnării poate fi considerată o infracţiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare menţionată în sentinţa nr. 33/1985 pronunţată pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi interpretată ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1 alin. (3).
S-a apreciat că o asemenea infracţiune nu are caracter politic pentru a atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, că şi în prezent fapta pentru care a fost condamnat reclamantul îşi află reglementarea în C. pen., fiind înscrisă, de asemenea, în Constituţie, printre obligaţiile cetăţenilor români regăsindu-se aceea de a apăra ţara.
Prima instanţă şi-a însuşit în întregime motivele expuse în recursul în interesul legii promovat de către Procurorul General al României, privind aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, în sensul că, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
De remarcat faptul că acest recurs a fost admis prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul arătat anterior.
Aşadar, a apreciat instanţa de fond, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţionat şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999 art. 2 alin. (1), cu care se completează.
Susţinerile reprezentantei reclamantului potrivit cărora nu se poate retine în cauză incidenţa deciziei nr. 32 din 2 martie 2010 întrucât această decizie vizează doar aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 nu şi aplicarea unitară a Legii nr. 221/2009 nu au putut fi reţinute de către instanţă deoarece esenţială în cauză este statuarea în drept, dezlegarea dată problemei de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi această dezlegare în drept arată că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen. săvârşite din motive de conştiinţă nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, drepturi care, potrivit Legii nr. 221/2009 art. 5 se acordă doar în cazul unor condamnări cu caracter politic.
Raportat la considerentele mai sus expuse şi reţinând că dezlegarea problemei de drept analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, este obligatorie pentru instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond a constatat că, în speţă, nu poate fi aplicat art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, condamnarea avută de reclamantul F.R. neputând fi considerată o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Aşa fiind, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentinţa nr. 33 din 07 martie 1985 a fost respins ca neîntemeiat.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 180.000 euro în echivalent în RON cu titlu de despăgubiri, neputându-se aplica dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. deciziei nr. 218A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinându-se următoarele considerente:
Astfel, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 137/02.03.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, Curtea reţine că, în realitate, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar fiind pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că dispoziţiilor art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă şi că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinată de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenţei.
Deşi Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziţii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează şi reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanţa de apel. S-a mai reţinut că instanţa supremă, pronunţându-se în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare este conformă şi cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul F.R. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că faţă de obiectul litigiului, instanţele trebuiau să analizeze acţiunea prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 ce face remitere la OUG nr. 214/1999.
În acest sens se susţine incidenţa art. 2 din OUG nr. 214/1999, în condiţiile în care infracţiunile săvârşite de reclamant vizau afirmarea, recunoaşterea, şi respectarea unui drept penal fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Ca atare, susţine recurentul, fapta penală a lui a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol.
Se mai susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.
În aceeaşi idee, recurentul susţine că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar de natură ateistă şi în această împrejurare condamnările suportate de credincioşii diverselor culte, au un evident caracter politic.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine că recursul este nefondat.
Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârşită ca urmare a refuzului la încorporare motivat de apartenenţa reclamantului la cultul religios Martorii lui Iehova, situaţia de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare şi argumentele avute în susţinerea acestei soluţii pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acţiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanţe.
Instanţa de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca o împotrivire la regimul totalitar, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancţiune specifică regimului dictatorial.
O astfel de infracţiune a format obiectul de reglementare şi în statele democratice nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în diverse cauze (Grandrath contra R.F. Germania din 12 decembrie 1966) în sensul inexistenţei caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Ca urmare, din perspectiva celor expuse, restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea de regimul comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru de altfel menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
Astfel o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuţie de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziţiei recurentului faţă de regimul comunist, în sensul menţionat în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase.
Faţă de cele expuse, prestarea serviciului militar viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, iar refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afecta capacitatea de apărare a ţării indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera că o astfel de manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de regimul politic din acea perioadă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant F.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.R. împotriva deciziei nr. 218A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4823/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4816/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
