ICCJ. Decizia nr. 4831/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4831/2011
Dosar nr. 3192/99/2009
Şedinţa publică din 6 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1983 din 30 noiembrie 2009 a Tribunalului Iaşi s-a respins acţiunea civilă înaintată de reclamanta M.C.A. împotriva pârâtului T.S.A. pentru anularea contractului de comision încheiat la 09 noiembrie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta în calitate de proprietară s-a obligat să achite pârâtului (prestator) comisionul datorat, acesta fiind egal cu diferenţa dintre suma de 1.502.000 euro şi preţul vânzării, cu menţiunea că acest comision va fi achitat numai în situaţia în care vânzarea imobilului se va încheia cu unul din potenţialii cumpărători identificaţi de prestator şi comunicaţi proprietarului, respectiv M.V. şi F.G., sau alţi cumpărători, proprietarul acordând prestatorului exclusivitatea până la 25 noiembrie 2007.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond că una din condiţiile de fond, esenţială, de validitate a actului juridic, conform art. 948 C. civ., este consimţământul, iar una din cerinţele valabilităţii consimţământului este ca acesta să nu fie afectat de vreun viciu, respectiv eroarea, dolul, violenţa, leziunea.
În ce priveşte eroarea, în alcătuirea acestui viciu intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii; iar dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
S-a reţinut că din probatoriul administrat nu rezultă, şi reclamanta nu a făcut dovada că consimţământul i-ar fi fost viciat, că ar fi vorba de o falsă reprezentare, fiind în eroare cu privire la actul juridic pe care l-a încheiat, dimpotrivă, aceasta şi-a manifestat liber voinţa de a vinde un imobil, vânzarea s-a realizat în condiţiile stabilite prin contract, inclusiv preţul dorit de aceasta, iar comisionul urma să fie achitat numai în cazul în care se oferea un preţ mai mare de 1.502.000 euro şi numai în situaţia vânzării către unul din cei doi potenţiali cumpărători identificaţi, M.V. şi F.G. Se reţine că reclamanta, în calitate de vânzătoare, nu a probat nici faptul că a fost înşelată sau că a fost indusă în eroare de pârât în vederea încheierii contractului, iar împrejurarea invocată că pârâtul era mandatarul potenţialului cumpărător, respectiv a numitului M.V., la data încheierii contractului de comision dintre părţi, nu poate fi primită de instanţă din moment ce nu se face dovada că s-a urmărit prejudicierea acesteia sau lezarea interesului său.
Prima instanţă a mai reţinut că este fondat motivul de nulitate invocat de reclamantă vizând cauza ilicită a contractului nu poate fi reţinută de Tribunal. Cauza (scopul) este o altă condiţie de fond, esenţială, de validitate a actului juridic şi pentru a fi valabilă trebuie să fie şi licită, cerinţă prevăzută de art. 966 C. civ., potrivit căruia „obligaţia fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar conţinutul cauzei este precizat de art. 968 C. civ., conform căruia cauza este nelicită când este prohibită de legi şi când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
Cauza actului juridic a cărui nulitate se solicită este licită şi morală.
Instanţa de fond a înlăturat criticile reclamantei vizând încălcarea dispoziţiile art. 5 C. civ., întrucât în baza acestor prevederi pot fi declarate nule numai actele juridice având o cauză ce contravine dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi morală, ori în speţă nu există o interdicţie legală în acest sens, părţile putând stipula prin acordul lor de voinţă cuantumul comisionului rezultat dintr-un contract de comision.
Referitor la susţinerea reclamantei vizând faptul că contractul de comision este de natură comercială, fiind aplicabil doar comercianţilor, nu şi persoanelor fizice, nu este întemeiată. Într-adevăr, în literatură şi jurisprudenţă s-a decis că instituţia comisionului este de natură comercială, deşi mecanismul operaţiei de comision prezintă asemănări celui propriu mandatului civil, caracterizând, până la urmă contractul de comision ca mandat fără reprezentare, totuşi anumite elemente particularizează comisionul şi-l configurează ca o instituţie a dreptului comercial.
În primul rând, comisionarul se obligă să trateze afaceri comerciale pe seama comitentului, dar în nume propriu.
Astfel, se reţine de către prima instanţă că, în speţă, obligaţia pârâtului de identificare a posibililor cumpărători ai imobilului şi efectuarea unor servicii în beneficiul reclamantei are caracter civil, nefiind de tratare în nume propriu, de afaceri comerciale pe seama reclamantului, contractul încheiat între părţi, astfel că, indiferent de denumirea acestuia, este de natură civilă, fiind incidente dispoziţiile art. 969 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.C.A., iar prin Decizia civilă nr. 115 din 14 iulie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins nefondat apelul, reţinându-se următoarele considerente:
În instanţa de apel s-a administrat proba cu interogatoriul pârâtului - intimat şi înscrisurile, fiind depuse la dosar următoarele înscrisuri:
- cererea adresată Biroului Notarului Public BNP datată 17 noiembrie 2007 prin care reclamanta solicită anularea procurii date lui T.S.A. pentru imobilul din Iaşi şi cere să nu i se mai răspundă la nicio solicitare;
- declaraţia din 20 noiembrie 2007 prin care reclamanta „revocă în mod expres şi în totalitate procura autentificată la BNP Bucureşti, prin care, în calitate de mandatară, l-a împuternicit pe T.S.A. să o reprezinte la Administraţia Financiară a Municipiului Iaşi, în vederea eliberării şi ridicării certificatului de atestare fiscală pentru imobilul în litigiu şi la A.N.C.P.I. - O.C.P.I. Iaşi în vederea depunerii declaraţiei din 09 noiembrie 2007 la BNP A.A.R. prin care a fost de acord cu radierea interdicţiei de înstrăinare şi grevare asupra imobilului proprietatea sa, procura din 09 noiembrie 2007.
La dosar s-a depus şi încheierea de legalizare de semnătură din 07 noiembrie 2007 dată de M.V. la Biroul Notarial C&A adresată lui M.C.A., prin care acesta îşi exprimă „intenţia fermă de cumpărare a imobilului proprietatea acesteia". Preţul pe care îl oferă pentru imobilul descris în declaraţie este de 1.600.000 euro, pe care doreşte să-l achite integral prin ordin de plată în momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare. Se menţionează că „oferta este valabilă până la 25 noiembrie 2007".
În răspunsul la interogatoriu intimatul-pârât a confirmat că părţile sunt în litigiu din anul 2008, că în primă instanţă nu a prezentat „oferta" făcută de M.V., motivată pe faptul că nu a studiat personal dosarul, până la 21 aprilie 2010. Precizează că nu s-a menţionat comisionul în sumă fixă pentru că „mereu erau discuţii în legătură cu preţul, contractul a fost redactat de doamna notar la Bucureşti".
Instanţa de apel a reţinut astfel că Tribunalul a soluţionat cauza în primă instanţă fiind învestit cu acţiune în constatarea nulităţii unui act juridic patrimonial, fiind contestat cuantumul „comisionului" de 148.000 euro. Raportat la data învestirii instanţei de prim grad, a dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., a cursului RON/euro şi art. 2 pct. 1, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine Tribunalului, oricare ar fi natura juridică a litigiului comercial sau civil.
Astfel, în primă instanţă Tribunalul judecă în materie comercială procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, iar în materie civilă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON.
Ca atare, reţine instanţa de apel că nu sunt întemeiate criticile privind competenţa, art. 159 pct. 2 C. proc. civ. nu este incident. Cauza este de competenţa instanţelor judecătoreşti, judecată de instanţa cu gradul cuvenit, de Tribunal, actele de procedură fiind îndeplinite de judecătorul competent.
Faptul că în art. 405 C. com. reglementează „comisionul" ce are ca obiect tratarea afacerii comerciale de către comisionar în socoteala comitentului, cât şi numirea contractului de „comision" la autentificare nu impune o altă competenţă a instanţei de prim grad.
Prima instanţă a respins acţiunea ca nedovedită, neîntemeiată, analizând în fond motivele de nulitate pe baza dispoziţiilor legale invocate şi a dreptului comun în materie ce reglementează „contractele sau convenţiile" din Titlul III al C. civ.
Pârâtul nu a tratat afaceri comerciale, în sensul dispoziţiilor C. com., în contract părţile nu sunt numite „comitent şi comisionar", ci „proprietar - comitent şi prestator", raportul juridic fiind corect analizat prin prisma art. 969 şi 1169 C. civ.
Hotărârea atacată cuprinde conform art. 261 C. proc. civ. considerentele de fapt şi drept ce au format convingerea instanţei de fond, cât şi cele pentru care s-au înlăturat apărările reclamantei.
Instanţa de prim grad a motivat concludent şi pertinent pe baza probelor administrate că motivele de nulitate invocate nu sunt întemeiate. Probatoriul administrat în apel nu modifică situaţia de fapt stabilită în primă instanţă şi nu impune o altă soluţie.
Reclamanta a învestit instanţa cu acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat cu pârâtul, sancţiune a actului juridic pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv şi are drept consecinţă desfiinţarea acestuia.
Pentru vicierea consimţământului prin eroare sau dol invocate de reclamantă, nulitatea este relativă şi nu absolută.
Eroarea, ca viciu de consimţământ, atrage nulitatea actului numai atunci când cade asupra substanţei convenţiei sau asupra naturii juridice a contractului.
S-a reţinut, astfel, că eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului priveşte calităţile care au servit drept motiv determinant pentru formarea acordului de voinţă al părţilor în sensul că în lipsa lor nu s-ar fi contractat, ceea ce în cauză nu este dovedit.
Deşi în acţiune se invocă o altă sumă, nu s-a probat că între părţi a existat o altă înţelegere decât aceea consemnată în contractul autentic, cu privire la stabilirea, determinarea comisionului, termenul de plată şi condiţiile în care va avea loc.
Astfel, nu constituie eroare, ca viciu de consimţământ, simpla susţinere a reclamantei că nu ar fi încheiat contractul dacă cunoştea cuantumul comisionului.
La situaţia de fapt dovedită instanţa de apel a reţinut că contractul are ca obiect identificarea posibililor cumpărători, stabilind pentru pârât şi acţiunile ce trebuie să le întreprindă. Într-o redactare clară, ce nu necesită interpretări, sunt prevăzute limitele mandatului pentru pârât, cât şi prestaţia reciprocă a reclamantei de a achita comisionul datorat, determinat prin diferenţa dintre suma de 1.502.000 euro şi preţul vânzării.
În ce priveşte preţul pentru pârât, contractul nu a vizat obţinerea unui anumit preţ, nu are stabilite obligaţii în acest sens, negocierea preţului este atributul proprietarului şi asupra deciziei sale, pârâtul nu are drept de dispoziţie de obstaculare.
Pentru plata comisionului s-a prevăzut condiţia că va fi achitat numai în situaţia în care vânzarea imobilului se încheie cu unul din cumpărătorii identificaţi de prestator şi comunicaţi proprietarului, până azi data semnării contractului – 09 noiembrie 2007 – nominalizaţi în persoana lui M.V. şi F.G., îndeplinită.
Din clauzele contractului rezultă că la data încheierii reclamanta ştia cine pot fi cumpărătorii, având dreptul de a negocia şi stabili preţul cu oricare dintre cele două persoane identificate de pârât.
Reclamanta a condiţionat plata prestaţiei pârâtului de obţinerea unui preţ superior celui de 1.502.000 euro şi, ipotetic, dacă nu l-ar fi obţinut, nu avea nici obligaţia faţă de acesta.
În consecinţă, nu se poate reţine că reclamanta a fost în eroare asupra obiectului convenţiei, prestaţiile reciproce fiind precis stabilite, comisionul este determinabil prin elemente certe.
Curtea reţine că nu constituie eroare asupra „substanţei" eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contraprestaţiei şi nici omisiunea comunicării ofertei, în modalitatea invocată prin motivele de apel.
Faptul că în contract, care este cu titlu oneros, nu s-a menţionat cuantumul „ci numai modalitatea" în care va fi determinat, la ce dată, plata fiind sub condiţie, nu se sancţionează cu nulitate.
Comisionul este stabilit, cât şi modalitatea de plată, prin convenţia părţilor, ceea ce legea permite, raportul juridic dintre părţi fiind supus regulilor mandatului (art. 1532-art. 1559 C. civ.). Nu are relevanţă faptul că pârâtul nu a încheiat acte juridice în baza contractului de comision şi procurii date de M.V., sarcina sa fiind limitată la identificarea potenţialilor cumpărători, a înştiinţării reclamantei şi celorlalte activităţi menţionate în contract.
Cunoaşterea de pârât a unor elemente privind eventuala cuantificare a comisionului pe care nu era obligat să le comunice reclamantei, nu pot fi reţinute ca manopere în vicierea consimţământului reclamantei.
S-a mai reţinut de instanţa de apel că cuantificarea comisionului şi plata sunt, sub condiţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare peste preţul menţionat în contractul contestat, operaţiune juridică ce revine numai reclamantei, la care pârâtul nu are nicio participare.
Or, reţine instanţa de apel, reclamanta a încheiat ulterior contractul de vânzare-cumpărare, direct, fără intermediari, cu M.V., la preţul menţionat în declaraţia autentificată ce îi legalizează semnătura, ofertă pe care aceasta a pretins că nu a cunoscut-o.
Modalitatea în care a acţionat reclamanta înlăuntrul termenului acordat pentru exercitarea mandatului, prin cererile adresate notarului, corespondenţa cu pârâtul pretins neridicată ulterior indicării potenţialilor cumpărători, în decurs de câteva zile, impun concluzia că a cunoscut şi oferta.
Deşi în acţiune reclamanta a susţinut că s-a convenit asupra unui comision diferit de cel rezultat în urma modului de calcul din contract, nu a produs nicio dovadă.
La interogator pârâtul a arătat că reclamanta nu era hotărâtă asupra preţului, ceea ce nu a permis menţionarea comisionului în sumă fixă.
În ce priveşte „uzanţele" în materia imobiliară – cuantificarea comisionului, a modului de plată nu sunt reglementate prin norma imperativă, stabilite prin lege, pentru a fi aplicare în cauză. De regulă, determinate sunt părţile contractante, convenţia acestora fiind legea lor, conform art. 969 C. civ.
Unica condiţie este de a nu se încălca art. 948 C. civ., ce stabileşte condiţiile de validitate a convenţiilor.
S-a reţinut, astfel, că îndatoririle mandatarului trebuie executate atâta timp cât este însărcinat, dreptul comun reglementând răspunderea sa şi a mandantului, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce trebuie executate cu bună-credinţă.
Ipotetic, prestaţia pârâtului devenea gratuită dacă reclamanta încheia contractul de vânzare-cumpărare la un preţ inferior sau egal cu potenţialii cumpărători identificaţi de acesta cu altă persoană, ori în alte condiţii decât cele convenite pentru plata comisionului.
Reclamanta şi-a păstrat şi a avut libertatea de a contracta, în alegerea cumpărătorului, stabilirii preţului, comisionul urma a fi cuantificat la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare.
Referitor la dol, ca viciu de consimţământ, instanţa de apel a reţinut că pentru a atrage nulitatea actului este necesar să provină de la una din părţile contractante, iar manoperele folosite să fie de o anumită gravitate, încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat.
Pentru considerentele deja expuse pretinsa omisiune a comunicării ofertei privind preţul în condiţiile în care determinarea şi plata comisionului sunt condiţionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce este atributul exclusiv al reclamantei, nu este atât de gravă încât apelanta să nu fi contractat.
Instanţa de apel a reţinut că se impune a fi avută în vedere în primul rând prevederea în contract doar a modalităţii de calculare, sub condiţie atât în ce priveşte potenţiali cumpărători, cât şi preţul vânzării, pârâtul neavând obligaţia de a comunica oferta concretă a fiecăruia.
Valoric, comisionul a fost stabilit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în alte litigii între părţi, finalizate prin hotărâri judecătoreşti, acţiuni ce au avut ca obiect executarea silită, contestaţie la executare, acţiune în pretenţii.
Acţiunea în nulitate s-a promovat de reclamantă ulterior obligării sale la plata comisionului prin sentinţa civilă nr. 1164/2008 a Tribunalului Bucureşti (Dosar civil nr. 134/A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie). Hotărârea nu este definitivă, judecarea recursului fiind suspendată până la judecarea prezentei cauze.
De altfel, aşa cum s-a mai motivat, conduita reclamantei ulterior semnării contractului la 09 noiembrie 2007 a impus şi concluzia că a cunoscut oferta.
Astfel fiind, nu poate fi reţinut nici dolul ca viciu de consimţământ.
Consimţământul reclamantei la momentul încheierii convenţiei a fost dat în deplină cunoştinţă de cauză, valabilitatea acestuia nefiind legată de fapte sau împrejurări ulterioare momentului expirării lui, în speţă a calculării comisionului: a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Criticile privind cauza ilicită, falsă, motivată pe eroare şi omisiunea comunicării ofertei, pentru a obţine o sumă mai mare de bani cu titlu de comision, nu sunt întemeiate.
Element esenţial al contractului, prevăzut în C. civ., cauza este definită ca scopul în vederea realizării căruia s-a încheiat contractul, scop care, dacă nu ar exista contractul nu ar putea lua fiinţă şi părţile nu s-ar obliga.
Părţile au încheiat o convenţie sinalagmatică prin care sunt stabilite obligaţii reciproce, cu titlu oneros.
Între condiţiile impuse de art. 966 C. civ., pe care trebuia să le îndeplinească cauza, este aceea de a fi reală şi licită.
Prima instanţă a aplicat şi interpretat corect art. 968 C. civ., reţinând că actul juridic încheiat de părţi nu este contrar bunelor moravuri şi ordinii publice, scopul urmărit de părţi nu contravine dispoziţiilor legale imperative, aspect sub care nu sunt formulate critici în apel.
Prin încheierea contractului reclamanta a urmărit să găsească cumpărători prin intermediul pârâtului, iar acesta să obţină comisionul, determinat potrivit convenţiei părţilor.
Mai reţine instanţa de apel că într-adevăr pot fi şi situaţii în care o convenţie pe baza căreia se pretinde o sumă de bani disproporţionată faţă de prestaţia celeilalte trebuie considerată ilicită în sensul art. 968 C. civ., text pe care îşi întemeiază cererea reclamanta.
Paguba suferită de o parte contractantă rezultând din disproporţia între prestaţiile reciproce stipulate în contract nu constituie cauză de nulitate decât în cazurile expres prevăzute de lege, în care nu se află reclamanta. În aplicarea şi interpretarea art. 968 C. civ., actul juridic este conform cu legea şi cu regulile de convieţuire socială, numai dacă scopul urmărit de părţi nu contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii sau regulilor de convieţuire socială.
Astfel, instanţa de apel reţine că art. 968 C. civ. asigură conformitatea actului juridic cu legea şi regulile de convieţuire socială. Sancţiunea nulităţii intervine însă pentru „cauză imorală" în cazul în care contrar regulilor de convieţuire socială un contractant profită de neştiinţa, ignoranţa sau starea de constrângere‚ în care s-a aflat celălalt spre a obţine avantaje disproporţionate.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că, în speţă, pârâtul nu se află în niciuna din aceste situaţii, care nu au fost invocate ca motiv în acţiune, întemeiată pe viciu de consimţământ şi omisiunea comunicării ofertei şi că în calea de atac conform art. 294 C. proc. civ. nu se pot formula alte cereri şi apărări.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.C.A., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, iar considerentele conţin elemente contradictorii, cu privire la aspecte pe care niciodată nu le-a pus în discuţie.
Se mai susţine că a invocat eroarea „in substantiam" ca viciu de consimţământ, pe care însă instanţa nu a analizat-o, cum de altfel nu a fost analizat nici dolul prin reticenţă, concretizat în necomunicarea către ea a ofertei de cumpărare din partea lui M.V.
O altă critică vizează neanalizarea cauzei ca element al actului juridic prin prisma dispoziţiilor art. 966 C. civ.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obligaţia instanţei de a demonstra de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a considerat o probă pertinentă şi concludentă şi de ce a înlăturat celelalte probe, de ce a aplicat o anumită interpretare stării de fapt şi respectiv celei de drept, este o obligaţie esenţială rezultată din dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă şi în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus instanţa la soluţia dată.
Or din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la considerentele hotărârii instanţei de apel, este de reţinut că acestea nu se circumscriu dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care nu sunt analizate toate motivele de apel şi în condiţiile în care nu s-a analizat şi interpretat contractul a cărui nulitate se solicită prin prisma dispoziţiilor art. 977 C. civ., dar şi prin prisma viciilor de consimţământ invocate „error in substantiam" şi dol.
Astfel interpretarea contractului încheiat între părţi şi intitulat „de comision" prin prisma dispoziţiilor art. 977, 978, 980 C. civ. se impunea pentru stabilirea voinţei reale, a probelor şi a condiţiilor în care s-au derulat operaţiunile juridice ulterioare.
Interpretarea contractului de comision se impunea cu atât mai mult cu cât contractul de comision este, în esenţă, un mandat fără reprezentare.
Elementul care apropie cel mai mult contractul de comision de contractul de mandat este legătura juridică în temeiul căreia comisionarul tratează pentru altul, iar nu pentru sine. Consecinţa acestei înţelegeri care particularizează comisionul de contractul de mandat, constă în naşterea unor raporturi juridice personale de pe urma acestui „mandat" numai între comisionar şi terţul cu care a contractat.
Comitentul nu intră nici în raport juridic cu terţul, singurele raporturi juridice fiind cu comisionarul, mai mult aceste raporturi îi sunt străine, deşi este beneficiarul lor.
Interpretarea contractului încheiat de părţi se impunea nu numai pentru stabilirea voinţei interne reale a părţilor, dar şi raportat la dispoziţiunile ce reglementează contractul de comision şi care sunt cuprinse în art. 406 C. com.
Potrivit acestei dispoziţii „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune în contra comitentului.
Din perspectiva celor expuse, şi a incidenţei dispoziţiilor art. 261 pct. 2 C. proc. civ., în sensul celor expuse, controlul judiciar este imposibil de exercitat, fiind astfel prezente cerinţele art. 312 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanţa va dispune administrarea tuturor probelor necesare, pentru clarificarea adevăratelor raporturi juridice dintre părţi în vederea aflării adevăratului obiectiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.C.A. împotriva deciziei nr. 115 din 14 iulie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4828/2011. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4832/2011. Civil. Excepţie de... → |
|---|
