ICCJ. Decizia nr. 4863/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4863/2011
Dosar nr. 43237/3/2008
Şedinţa publică din 7 iunie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 746 din 29 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de către reclamanta T.OG Limited în contradictoriu cu pârâta S.R.Tv., şi a dispus decăderea din drepturile conferite de înregistrarea mărcii T.O. pentru produsele şi serviciile din clasele 35, 38 şi 41.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea din 18 august 2006, reclamanta a solicitat înregistrarea mărcii T.O. pentru produsele şi serviciile din clasele 9, 35, 38, 39, 41. În soluţionarea acestei cereri, O.S.I.M. a emis avizul de refuz provizoriu, motivat de anterioritatea înregistrării mărcii T.O., şi de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Potrivit certificatului depus la dosar, pârâta este titulara protecţiei în România a mărcii T.O. pentru produsele şi serviciile din clasele 16, 35, 38, 39, 40, 41, 44, perioada de valabilitate a mărcii expirând la 16 februarie 2018.
Tribunalul a reţinut interesul reclamantei în formularea unei astfel de acţiuni în decădere justificat de faptul că aceasta intenţionează să înregistreze în România o marcă similară cu cea a pârâtei, dar este împiedicată de prevederile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Reţinând şi faptul că de natura acţiunii în decădere este probarea de către pârâtă a faptului că marca a fost folosită în ultimii 5 ani pentru produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată.
Din probele administrate în cauză, prima instanţă a reţinut ca dovedite apărările privind folosirea expresiei verbale T.O. pentru identificarea serviciilor incluse în clasa 41.
A reţinut însă Tribunalul că, probele privind posibilitatea cunoaşterii de către public despre existenţa mărcii pârâtei nu pot fi luate în considerare ca o apărare valabilă pentru respingerea cererii de decădere, apreciind că în condiţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, pârâta ar fi putut produce dovezi că, deşi nu a folosit marca într-o perioadă de 5 ani de la data înregistrării de către O.S.I.M., mai înainte de luna august 2008 a făcut totuşi acest lucru.
Dar, apariţia mărcii în emisiunea din septembrie 2007 nu a fost luată în considerare de către prima instanţă care a apreciat că expresia apare pe ecran fără a identifica cu precizie o rubrică, astfel că nu se poate reţine că publicul a avut cunoştinţă de intenţia pârâtei de a folosi acest semn ca marcă.
Privitor la emisiunile din 2006, s-a reţinut că nu s-a putut proba conţinutul acestora şi deci nu rezultă nici modul de folosire a semnului către public a expresiei verbale. S-a arătat astfel că nu fac dovada folosirii efective a mărcii în sensul art. 45 alin. (1) lit. a), actele izolate, precum cele sporadice, puţin importante.
Tribunalul a respins şi apărarea privind curgerea unui nou termen de la data reînnoirii mărcii reţinând că decăderea se pronunţă când, timp de 5 ani, în perioada de protecţie, titularul nu a folosit marca. Cu privire la situaţia din dosar, Tribunalul a reţinut că, faţă de cererea din noiembrie 2008, indiferent de data reînnoirii, dacă anterior lui noiembrie 2003 pârâta nu face dovada cerută de art. 45, cererea de decădere e întemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 127A din 20 mai 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, pentru considerentele ce urmează:
Dovada interesului în promovarea cererii de decădere este în mod constant în practica judiciară reţinută ca fiind dovedită prin simplul fapt al încercării privind înregistrarea unei mărci care este respinsă prin simplul fapt al invocării dreptului anterior al pârâtei.
Potrivit reglementării protecţiei drepturilor asupra mărcilor de comerţ, faptul folosinţei mărcii nu este necesar pentru obţinerea înregistrării mărcii. în consecinţă, nu pot fi primite argumentele apelantei privind lipsa de interes a reclamantei în formularea acţiunii în decădere dată fiind imposibilitatea folosirii ulterioare a mărcii. Analiza O.S.I.M. privind cererea de înregistrare se va reduce la condiţiile pe care Legea nr. 84/1998 le stabileşte ca şi condiţii esenţiale privind registrabilitatea mărcilor care însă nu includ dovezi privind capacitatea folosinţei efective a mărcii ulterior datei înregistrării.
Al doilea motiv de apel este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece durata de protecţie a unei mărci pe numele unuia şi aceluiaşi titular este privită ca un tot unitar, indiferent de faptul că perioada de protecţie este reînnoită o dată la 10 ani. Finalitatea urmărită de către legiuitor prin stabilirea reînnoirii periodice a înregistrării este tocmai faptul de a verifica interesul titularului în menţinerea înregistrării.
Nu se poate reţine însă că reînnoirea titlului la marcă ar putea fi invocată pentru a împiedica acţiunea în decădere care are practic acelaşi scop ca şi procedura reînnoirii însăşi: de a verifica în ce măsură se justifică menţinerea înregistrării mărcii în scopul pentru care înregistrarea însăşi a fost recunoscută: folosirea efectivă în comerţ în scopul identificării originii bunurilor sau serviciilor.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în considerentele sentinţei, nu există motive contradictorii, ci Tribunalul arată că reţine ca fiind dovedită difuzarea emisiunii T.O. în zilele de 19 septembrie 2007 şi, respectiv 13 octombrie 2007, dar că aceste probe nu sunt suficiente pentru a dovedi ca neîntemeiată cererea de decădere.
În completarea raţionamentului expus de către instanţa de fond, Curtea a reţinut că, în zădărnicirea unei cereri în decădere, practica judiciară a reţinut ca fiind necesar a se dovedi o folosinţă efectivă care impune inclusiv folosirea serioasă a mărcii în acest sens, „actele izolate de folosire sau cele sporadice, puţin importante, nu pot fi considerate ca fiind acte serioase de exploatare".
Or, făcând aplicarea acestui principiu identificat în doctrină, Tribunalul a constatat că „expresia verbală apare pe ecran fără a identifica cu precizie o rubrică, astfel că nu se poate reţine că publicul a avut cunoştinţă de intenţia pârâtei de a folosi acest semn ca marcă". Mai concret, nu rezultă cu claritate că prin apariţia pe ecran a mărcii verbale se intenţiona identificarea unei emisiuni de sine-stătătoare al cărui conţinut specific să se distingă de cel al altor emisiuni.
Împotriva deciziei a declarat recurs S.R.Tv. întemeiat pe dispoziţiile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că acţiunea este lipsită de interes, căci existenţa unei cereri a reclamantei la O.S.I.M. nu probează interesul. Reclamanta nu a făcut dovada că are capacitatea de exerciţiu de a produce, promova şi radiodifuza emisiuni de televiziune.
Nici pe fond acţiunea nu este fondată deoarece recurenta a difuzat numeroase emisiuni sub titlul T.A. Cum posturile de televiziune au obligaţia să păstreze monitorizarea programelor numai 30 zile, folosinţa a fost exemplificată cu DVD-urile emisiunilor din 19 septembrie 2007 şi 13 octombrie 2007.
Tot în cadrul recursului este analizată şi contradictorialitatea argumentelor aduse de prima instanţă.
O altă critică se referă la „analiza superficială" a probelor administrate de pârâtă. Astfel, pârâta a dovedit utilizarea în perioada martie-iunie 2006, în 19 septembrie 2007 şi 13 octombrie 2007 cu DVD-uri, precum şi cu înscrisuri emanate de la compartimentul emisie al S.R.Tv. şi de la serviciul coordonare program. A fost dovedită şi difuzarea de emisiuni purtând marca T.A. (clasa 38), precum şi publicitatea emisiunilor (clasa 35).
Drept urmare, argumentele instanţei de apel sunt contrazise de faptul că produsul concret căruia i s-a aplicat semnul îl formează emisiunile difuzate în 2007 şi magazinul sportiv difuzat în martie-iunie 2006, iar modul în care această folosire a servit funcţiei mărcii este dat de notorietatea titlului emisiunilor difuzate ale TVR.
Instanţele de fapt nu şi-au motivat hotărârile pronunţate, iar instanţa de apel nu se pronunţă cu privire la afirmaţia instanţei de fond potrivit căreia pentru clasele 35 şi 38 nu există dovada utilizării.
Se mai arată că instanţa de apel nu a luat în discuţie nici faptul că reclamanta nu a făcut dovada că lipsa utilizării mărcii ar fi fost fără motive justificate.
S.R.Tv. a pierdut dreptul la radiodifuzarea meciurilor de fotbal din Liga I şi a dreptului la radiodifuzarea rezumatelor meciurilor din ligă, ceea ce motivează neutilizarea mărcii, din motive independente de voinţa sa.
Intimata-reclamantă, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente cauzei reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
- Conform art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în temeiul căreia a fost intentată acţiunea reclamantei – orice persoană interesată poate solicita, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul folosirii efectivă pe teritoriul României, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată.
Legea nu defineşte ce se înţelege prin „persoană interesată", ceea ce înseamnă că rămâne la aprecierea instanţei să stabilească, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, dacă persoana care formulează o acţiune în decăderea titularului din dreptul la marcă are sau nu interes în promovarea acţiunii, prin prisma criteriilor conform cărora interesul trebuie să fie direct, personal, legitim, născut şi actual.
Ambele instanţe de fond au reţinut corect existenţa interesului reclamantei faţă de împrejurarea că aceasta intenţionează să înregistreze în România o marcă similară cu cea a pârâtei şi că dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu îi permit aceasta.
Persoana aflată într-o atare situaţie juridică justifică interesul de a obţine decăderea concurentului din dreptul asupra mărcii înregistrate, dar nefolosită.
A pretinde reclamantei că, înainte de a intenta acţiunea în decădere, să facă dovezi referitoare la capabilitatea de a produce, promova şi difuza emisiuni de televiziune cu marca T.A. pe teritoriul României cum se pretinde de pârâtă, înseamnă să a-i pretinde să se hazardeze într-un demers posibil ilicit, prin încălcarea drepturilor pe care, până la un eventual succes al acţiunii în decădere, pârâta le deţinea exclusiv asupra mărcii sale.
De altfel, printre condiţiile de registrabilitate a mărcii nu se află şi dovezile privind capacitatea folosinţei efective a mărcii ulterior datei înregistrării, astfel cum interpretează recurenta dispoziţiile legale.
Aşadar, instanţa de apel a reţinut corect ca fiind dovedit interesul reclamantei în iniţierea demersului judiciar.
- Instanţa de apel, deşi a motivat pe scurt hotărârea, a examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse: lipsa interesului în formularea acţiunii şi dovedirea folosirii mărcii în litigiu.
Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluţia dată şi nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor, care nu sunt esenţiale.
Astfel, recurenta afirmă că instanţa nu s-a pronunţat asupra criticilor referitoare la contradictorialitatea motivelor sentinţei precum şi asupra criticii că reclamanta nu a făcut dovada că lipsa utilizării ar fi fost fără motive justificate.
În speţă, instanţa de apel, înlăturând prima critică aduce argumente suplimentare motivării primei instanţe în ceea ce priveşte lipsa dovezilor de utilizare a mărcii.
Este real că instanţa de apel nu răspunde criticii referitoare la absenţa probelor administrate de reclamantă în dovedirea absenţei motivelor nejustificate.
Doar că dispoziţiile legale în materie, art. 47 [în prezent art. 46 alin. (4)] din Legea nr. 84/1998, impun că dovada folosirii mărcii incumbă titularului mărcii, deci pârâtei şi nu reclamantei.
Nepronunţarea asupra acestui motiv de apel nu are nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate câtă vreme recurenta trebuia să facă dovada că nefolosirea se datorează unor circumstanţe mai presus de voinţa sa. Faptul că nu a mai fost eligibilă în cadrul licitaţiilor organizate pentru transmiterea meciurilor de fotbal din Liga I nu reprezintă o împrejurare ce să denote cauze mai presus de voinţa recurentei de a folosi marca T.A., în condiţiile în care marca nu era înregistrată doar pentru acest gen de transmisii televizate.
- Recurenta susţine că a făcut dovada folosinţei mărcii pentru toate clasele de produse şi servicii.
Cu privire la clasa 35 (promovare/publicitate) se arată că spoturile de autopromovare şi difuzarea unei emisiuni de televiziune implică şi o activitate de promovare.
Numai că în Ghidul de utilizare a Clasificării de la Nisa (ediţia a 9-a) se precizează că această clasă cuprinde în mod particular „strângerea la un loc, în beneficiul terţilor, a unor produse diverse pentru a permite clienţilor să le vadă şi să le achiziţioneze comod". Rezultă din această explicitare faptul că serviciile din clasa 35, în speţă promovare/publicitate, nu se referă la produsele proprii, ci se referă la acele servicii exercitate în folosul şi beneficiul terţilor.
Referitor la producerea şi înregistrarea – clasa 41 – de către pârâtă a unor emisiuni produse şi înregistrate sub marca T.A. se arată că dovada o reprezintă DVD-urile pentru perioada martie-iunie 2006, din 19 septembrie 2007 şi din 13 octombrie 2007.
Însă, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, expresia verbală ce apare pe ecran, fără identificarea vreunei rubrici, nu determină recunoaşterea de către public a intenţiei de a folosi acest semn ca marcă.
Înscrisurile depuse atestă că emisiunea A. s-a difuzat în perioada martie-iunie 2006 nu şi că expresia verbală T.A. a fost folosită ca marcă în sensul de a distinge produsul oferit spre vânzare - emisiuni sportive - de alte produse de acelaşi gen.
Pârâta nu a arătat de ce situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, însuşită şi completată de instanţa superioară de fond nu a fost pe deplin stabilită.
Aceasta pentru că în etapa procesuală a recursului, Decizia poate fi analizată doar pentru motive de nelegalitate şi nu pentru motive de netemeinicie.
În recurs nu s-au complinit probe cu înscrisuri care să dovedească că marca a fost exploatată real, public şi neechivoc, în condiţiile în care actele sporadice de folosire nu au făcut dovada constantei utilizării semnului în relaţiile cu produsele/serviciile aferente.
Recurenta avea obligaţia, potrivit legii, să facă dovezi privind produsul concret căruia i s-a aplicat semnul şi modul cum această folosire a servit funcţionării mărcii.
În mod similar şi pentru aceleaşi argumente nu vor fi reţinute ca fondate apărările formulate pentru clasa 38 (difuzarea de emisiuni de televiziune purtând marca T.A.).
Drept urmare, dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, au fost corect aplicate întrucât nu a rezultat cu claritate, fără echivoc că apariţia pe ecran a mărcii verbale a identificat o emisiune de sine stătătoare al cărui conţinut specific să se distingă de cel al altor emisiuni.
Recurenta invocă şi pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. fără însă a arăta care este actul juridic dedus judecăţii ce a fost interpretat eronat în sensul încălcării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, aşa încât se constată că textul de lege a fost indicat pur formal.
Înalta Curte, pentru argumentele ce succed, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.R.Tv. împotriva deciziei nr. 127A din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4832/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 4865/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
