ICCJ. Decizia nr. 4970/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4970/2011
Dosar nr. 210/109/2008
Şedinţa publică din 9 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 273 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins cererea formulată şi completată de reclamanta D.M.I., reţinând următoarele:
Reclamanta V.M.I., căsătorită D., este fiica E.D.V. şi a lui A.V., mama fiind fostă A., aşa cum rezultă din extrasul din Registrul stării civile pentru născuţi, purtând iniţiala D., după tatăl său, ce s-a căsătorit cu tatăl reclamantei în 1939.
S-a constatat că reclamanta a dovedit prin actele de stare civilă, descendenţa sa din autoarea E.M.D.A. şi, implicit, calitatea sa procesuală activă în cauză, aceasta fiind cea care se pretinde a moşteni averea autoarei sale din Dragoslavele, jud. Argeş.
Aceeaşi autoare, E.M.D.A., a avut încă o fiică, pe nume M.F.V., rezultată din căsătoria anterioară cu D.V., de care a divorţat la data de 09 ianuarie 1938, conform certificatului de despărţenie, D.M.F.V., devenită prin căsătorie H., este sora uterină a reclamantei, care a decedat la 05 martie 1994.
S-ar putea aprecia că moştenitorii acesteia, alături de reclamantă, ar putea pretinde împreună dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, însă reclamanta este unica moştenitoare a surorii sale, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 29 iulie 1999, a cărui valabilitate nu a fost contestată.
Pe cale de consecinţă, reclamanta are calitate procesuală activă de a sta în judecată în acţiunea în revendicare promovată invocând ca acte de proprietate, actul de donaţie transcris la Tribunalul Muscel, secţia I, sub nr. 3040/1927 şi ordonanţa de adjudecare nr. 4328/1927, confirmate de Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Bucureşti din data de 17 mai 1939.
Prin aceste acte, confirmate de Decretul-Lege nr. 2037/1939, Î.P.S.S. Patriarhul M.C. a dobândit terenul în suprafaţă de circa 3 ha, situat în comuna Dragoslavele,cu vecinătăţile înscrise în act, teren pe care se afla o vilă compusă din 7 camere, antreu, cămară, precum şi terenul în suprafaţă de 5.870 m.p.
Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată la 17 mai 1939, în timpul Regelui Carol al II-lea, vine să dea autenticitate şi oficialitate documentului intitulat proces-verbal, încheiat la Cannes, în Franţa, prin care imobilele în litigiu trec în proprietatea E.M.A., care, nefiind depus la dosarul cauzei, nu a putut fi analizat dacă îndeplineşte condiţiile unui act mortis causa, dar care îşi produce efectele juridice fiind amintit în cuprinsul acestei legi, în art. 9 şi confirmat prin Deciziunea Ministerială din 22 februarie 1940 a Ministerului cultelor şi Artelor.
Titlul pârâţilor Arhiepiscopia Bucureştilor şi Patriarhia Română, constă în Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925 care, în art. 13, prevede că „prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliţi, episcopi şi arhierei la moartea lor, dacă nu au moştenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde ei au funcţionat".
Decretul nr. 95/1948 publicat în M. Of. la 18 iunie 1948, abrogă art. 9 din Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939 şi dispune trecerea imobilului din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Deşi în vigoare după 06 martie 1948, Decretul nr. 95/1948 nu are caracter abuziv, ci unul valabil, circumscris tradiţiei în materie de succesiuni a Bisericii Ortodoxe, pe care o respectă, inclusiv Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin HG nr. 53/2008, publicat în M. Of. nr. 50/22.01.2008, în vigoare şi în prezent.
A mai reţinut prima instanţă că Decretul nr. 95/1948 nu încalcă nici voinţa testatorului patriarh, întrucât această voinţă nu s-a concretizat într-una din formele prevăzute de lege, şi nici legea fundamentală ori cea stipulată de C. civ., întrucât la acel moment îşi produce efectele legea organică din 1925, specială, faţă de cele anterior menţionate, care abrogă nu numai implicit, prin caracterul normei, ci şi explicit, prin reglementarea art. 13.
În aceste condiţii, titlul pârâtelor, în speţă Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 şi Decretul nr. 95/1940, apare mai bine caracterizat, preferabil celui al reclamantei, care, pe de o parte nu a respectat forma cerută de lege ad validitatem (procesul-verbal de la Cannes), iar pe de altă parte a încălcat norma de lege organică în vigoare la acea vreme, menţinută în prezent în condiţiile existenţei unui stat de drept, democratic.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.M.I., criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit, prin încheierea de şedinţă din 02 februarie 2009, prima instanţă a obligat-o la plata unei taxe de timbru la valoare, în cuantum de 8.786,52 RON, întrucât potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunea introductivă de instanţă este scutită de taxă de timbru.
Referitor la fondul litigiului, apelanta a arătat că instanţa de fond nu a dat eficienţă titlului de proprietate invocat, care este mai bine caracterizat decât titlul intimaţilor-pârâţi, deci preferabil, impunându-se admiterea apelului cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 57/A din 03 mai 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 273 din 21 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Argeş.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte obligarea reclamantei la plata taxei de timbru raportată la valoarea obiectului dedus judecăţii, a constatat că acţiunea în revendicare este supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, conform art. 2 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată, iar nu excepţiei de la această regulă prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Şi cel de al doilea motiv de apel a fost respins ca nefondat.
De esenţa acţiunii în revendicare, ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, este compararea titlurilor de proprietate asupra terenului în suprafaţă de aproximativ 3 ha şi a construcţiilor situate pe acesta, instanţa procedând corect la compararea titlurilor.
Astfel, titlul reclamantei este constituit de Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, publicată în M. Of. nr. 139/18.06.1948 prin care art. 9 a fost valorificat în favoarea E.M.A., documentul intitulat proces-verbal încheiat la 06 martie 1939 la Cannes, Franţa, ale cărui efecte juridice au fost confirmate şi prin Deciziunea sus-menţionată din 22 februarie 1940 emisă de Ministerul Cultelor şi Artelor.
Deşi în apel reclamanta a precizat că înţelege să-şi întemeieze pretenţiile doar pe Legea din 1939 şi pe Deciziunea Ministerială, Curtea a constatat că forma în care a fost întocmit procesul-verbal din 1939 are totuşi relevanţă prin prisma respectării condiţiilor de fond şi de formă pe care o lege anterioară din 1939, Legea organică de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, ce constituie titlul pârâţilor, a impus-o în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 13.
Potrivit acestui text, prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliţi, episcopi, arhierei la moartea lor, dacă nu au moştenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept mitropoliei, episcopiei sau eparhiei unde ei au funcţionat.
Prin urmare, în situaţia existenţei unui testament, reclamanta nefiind moştenitoare rezervatară a Patriarhului M.C., acesteia i-ar fi putut reveni averea transmisă prin actul pentru cauză de moarte, doar cu condiţia îndeplinirii exigenţelor prevăzute de art. 885 C. civ., pentru testamentul olograf nu pentru testamentul autentic.
Rezultă că, procesului-verbal întocmit la Cannes, Franţa, i s-a conferit relevanţă juridică nu ca o consecinţă a îndeplinirii condiţiilor legale, ci ca urmare a menţionării sale prin Deciziunea Ministerială din 22 februarie 1940, acte ce sunt în contradicţie cu Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925.
Pe de altă parte, Decretul nr. 95/1948, considerat abuziv de către reclamantă, nu face decât să abroge art. 9 din Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 17 mai 1939, lăsând posibilitatea ca legea organică din 1925 să-şi producă efectele, recunoscând Arhiepiscopiei Bucureştilor dreptul de proprietate, în calitate de succesoare, asupra averii lăsate de fostul patriarh, drept conferit de lege.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta D.M.I. invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate.
Acţiunea introductivă de instanţă, este o acţiune în revendicare, în drept, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. se referă la art. 10 din Constituţia României din anul 1948, preluarea imobilului în litigiu fiind una abuzivă, astfel că, atât prima instanţă, cât şi cea de apel, greşit au dispus obligarea sa la plata taxelor judiciare de timbru, în speţă fiind incidente prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată.
Obligarea la plata taxei de timbru, la valoare, încalcă nu numai dispoziţiile Legii privind plata taxelor de timbru, dar şi liberul acces la justiţie, recunoscut atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, a solicitat restituirea taxelor de timbru în cuantum de 8.787 RON (pentru fond) şi de 4.394 RON (pentru apel).
Referitor la operaţiunea de comparare de titluri, recurenta-reclamantă a arătat că, prin Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, lege care reglementează destinaţia şi regimul juridic al bunurilor care au aparţinut Patriarhului, bunurile ce fac obiectul prezentei acţiunii în revendicare au trecut în proprietatea mamei sale, E.M. A.
Or, potrivit art. 645 C. civ., legea reprezintă unul din modurile de dobândire a proprietăţii.
Art. 9 din Legea din 1939, confirmă voinţă Patriarhului M.C., aşa cum această a fost concretizată înainte de decesul Patriarhului, în procesul-verbal întocmit la Cannes, Franţa, la data de 06 martie 1939.
Instanţa de apel, reţinând că Legea din 1939 ar fi abuzivă, nesocoteşte faptul că pentru bunurile menţionate la art. 1-8 din lege, bunuri de o valoare mult mai mare decât cele enumerate la art. 9, această lege din 1939 constituie chiar titlul Bisericii.
Numai bunurile menţionate la art. 9 din lege au fost trecute în proprietatea antecesoarei sale şi prin aceasta dându-se curs dorinţei Patriarhului.
A mai arătat că, intimatele-pârâte, prin referatul din 17 martie 1939, recunosc implicit că ultima dorinţă a Patriarhului a fost aceea de a fi lăsate în proprietatea autoarei sale măcar bunurile mobile menţionate.
Mai mult, prin Decizia Ministerială nr. 8567 din 20 februarie 1940, autoarea sa, E.M.A., căsătorită la acel moment V., a fost pusă în posesie asupra imobilelor ce fac obiectul acţiunii, până la intervenirea actului abuziv din 1948.
Referitor la titlul intimatelor-pârâte, reclamanta a arătat că Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 nu poate constitui titlu întrucât ea nu se referă la bunurile ce fac obiectul revendicării, ci reglementează organizarea Bisericii Ortodoxe Române.
Faptul că această lege din 1925 ar cuprinde o normă derogatorie de la C. civ. în materie succesorală, nu are nicio relevanţă în cauză, întrucât modul de dobândire de către autoarea sa îl reprezintă atât legea din 1939, cât şi deciziunea din 1940.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că Decretul nr. 95/1948 este unul abuziv şi, ca efect al acestuia, bunurile ce fac obiectul revendicării au fost trecute în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor, primind despăgubiri, astfel încât titlul pârâţilor nu poate fi considerat unul valabil.
În raport cu cele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost precizată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ.
Cuantumul taxelor de timbru este stabilit de aceeaşi lege care, în art. 2, prevede că acţiunile şi cererile evaluabile în bani se taxează în raport cu valoarea pretinsă de titularul cererii.
În prezenta cauză, acţiunea introductivă de instanţă este întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., respectiv acţiunea în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu excepţiei prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, republicată şi modificată, cum greşit susţine recurenta-reclamantă.
Dreptul la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziţie cu obligaţiile stabilite de un stat prin acte normative.
Dreptul de a se adresa liber unui Tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 25 din Constituţie, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins.
Aplicarea normelor de drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranţa socială şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 6 cât timp aceeaşi normă se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerinţă cum este şi cazul speţei supusă analizei.
Aşadar, critica recurentei-reclamante potrivit căreia acţiunea introductivă de instanţă este scutită de plata taxei judiciare de timbru este nefondată.
Pe fondul cauzei, în cadrul acţiunii în revendicarea unui imobil pentru care atât recurenta-reclamantă, cât şi pârâtele-intimate invocă titluri, are loc o operaţiune de comparare a titlurilor, dându-se efecte juridice aceluia mai bine caracterizat.
Titlul reclamantei este constituit de Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată la 17 mai 1939, în timpul Regelui Carol al II-lea, şi publicată în M. Of. nr. 139/18.06.1948.
Prin art. 9 din această lege, se prevede că imobilul situat în comuna Dragoslavele, jud. Argeş, dobândit de către Î.P.S.S. Patriarh M.C. prin actul de donaţie transcris la Tribunalul Muscel, secţia I, sub nr. 3040/1922 şi ordonanţa de adjudecare nr. 4328/1927, trece în proprietatea E.M.A.
Prin actul de donaţie şi ordonanţa de adjudecare, mai sus menţionate, confirmate de Decretul-Lege nr. 2037/1939, Î.P.S.S. Patriarh M.C. a dobândit suprafaţa de 3 ha, teren situat în comuna Dragoslavele, pe care se afla un imobil compus din şapte camere, antreu şi cămară, precum şi suprafaţa de 5.870 m.p., pe care se afla un imobil compus din 5 camere, o cămară şi o cameră pentru baie.
La dosarul cauzei nu a fost depus procesul-verbal încheiat la data de 06 martie 1939 la Cannes, în Franţa, prin care imobilele în litigiu au trecut în proprietatea E.M.A., însă a fost depus un referat, din 17 martie 1939, şi extras din hotărârea Adunării Eparhiale din şedinţa din data de 25 iunie 1942 din care rezultă că procesul-verbal din 06 martie 1939 nu poate produce efectele vizate în act, adică testament şi, în consecinţă, nu poate suferi nicio diminuare în detrimentul Bisericii, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de formă impuse, sancţiunea nulităţii testamentului olograf, deoarece nu este scris, subscris şi datat de testator, cum cere art. 859 C. civ.
Titlul pârâţilor constă în legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, care în art. 13 prevede că „prin derogare de la C. civ., întreaga avere lăsată de mitropoliţi, episcopi şi arhierei la moartea lor, dacă nu au moştenitori rezervatari sau nu lasă testament, trece ca succesiune de drept Mitropoliei, Episcopiei sau Eparhiei unde ei au funcţionat".
Decretul nr. 95/1948 publicat în M. Of. la 18 iunie 1948 abrogă art. 9 din Legea pentru împărţirea şi stabilirii succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi dispune trecerea imobilului din litigiu din comuna Dragoslavele în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În raport cu cele expuse, Decretul nr. 95/1948 nu poate fi considerat ca abuziv întrucât prin abrogarea art. 9 a repus în drepturi Arhiepiscopia Bucureştilor, recunoscându-i acesteia calitatea de succesoare asupra averii lăsate de fostul Patriarh, cum era prevăzut prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925.
Decretul nr. 95/1948 nu a încălcat Constituţia din anul 1948 şi nici dispoziţiile C. civ. întrucât la momentul adoptării era în vigoare Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925.
Pe de altă parte, Legea din 1925 îşi are corespondent în chiar Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin HG nr. 53/2008.
Prioritatea titlului pârâtelor a fost corect stabilită atât de instanţa de fond cât şi cea de apel având în vedere anterioritatea Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925 în raport de care a fost adoptat Decretul nr. 95/1948 faţă de Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din 1939, confirmată prin Deciziunea Ministerială din 22 aprilie 1940.
Este de preferat titlul pârâţilor şi pentru că cel al reclamantei nu a respectat forma cerută de lege ad validitatem şi a încălcat o lege în vigoare la acea dată.
În raport cu cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.M.I. împotriva deciziei civile nr. 57 A din 03 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4973/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4968/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
