ICCJ. Decizia nr. 4975/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4975/2011
Dosar nr. 999/95/2010
Şedinţa publică din 09 iunie 2011
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 999/95/2010, pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta P.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale în sumă de 300.000 RON, la plata sumei de 300.000 RON de daune materiale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii a arătat că a fost deportată, în baza deciziei nr. 200/1951 a fostului Minister de Interne, împreună cu întreaga sa familie, în comuna Bumbăcar, judeţul Galaţi, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la 20 februarie 1956, pe o perioadă de 4 ani şi 8 luni, nu a primit niciun fel de despăgubiri materiale sau morale, ci doar o indemnizaţie lunară conform Decretului nr. 118/1990.
La data de 30 martie 2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.001 RON, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit prin renunțarea la acordarea despăgubirilor materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 03 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acţiunea, cu precizarea ulterioară, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 20.000 RON daune morale şi la 3.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, s-a reţinut că temeiul cererii reclamantei îl reprezintă dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, fiind dovedită măsura cu caracter politic constând în dislocarea dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1154 din octombrie 1950 şi a deciziei nr. 200/1951.
Din înscrisurile depuse la dosar, coroborate şi cu recunoaşterile din întâmpinarea pârâtei, a rezultat că reclamanta, împreună cu familia sa, a fost deportată în comuna Bumbăcar, judeţul Galaţi, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până la 20 februarie 1956, pe o perioadă de 4 ani şi 8 luni.
S-a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, iar măsura dislocării dispuse pentru reclamantă reprezintă o măsură abuzivă, lezând valorile personale nepatrimoniale şi expunând-o pe aceasta la suferinţe pe plan moral.
S-a apreciat că suferinţele morale înregistrate de reclamantă la vârsta de un an au fost mult atenuate în sensul că aceasta s-a aflat împreună cu întreaga sa familie şi că o parte consistentă a reparaţiei morale s-a dispus deja anterior, iar suferinţele morale nu pot fi întru totul cuantificate, iar suma de 500.001 RON este nejustificat de mare.
S-a mai reținut că reclamanta beneficiază de facilitățile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar perioada dislocării s-a constituit vechime în muncă prin hotărârea nr. 130 din 07 ianuarie 1991 a comisiei constituită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva sentinței de fond a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greşit a fost admisă în parte acţiunea, obligând pârâtul doar la plata sumei de 20.000 RON, deşi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 RON, nefiind luat în calcul şi suplimentul de motivare în fapt, în care arată suferinţele cumplite pe care a trebuit să le îndure.
Pârâtul a declarat și el apel, susținând că au fost acordate despăgubiri prea mari raportat la consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării în afectarea situaţiei materiale, familiale, profesionale şi sociale, faţă de vârsta reclamantei şi durata strămutării. S-a considerat, de asemenea, că greşit s-au aplicat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., deoarece statul nu se află în culpă procesuală.
Prin Decizia civilă nr. 248 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ambele apeluri, instanța reținând că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate şi pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Prin dispozițiile art. 5, aşa cum s-a modificat prin OUG nr. 62/2010, se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, despăgubirile pentru prejudiciul moral acordându-se în limita maximă prevăzută pentru fiecare categorie de persoană îndreptăţită (direct persoana care a suferit condamnarea sau care a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, soţul, soţia şi descendenţii de gradul I şi, respectiv descendenţii de gradul II).
Prin urmare, în considerarea acestor dispoziţii noi legale de modificare a Legii nr. 221/2009, s-a constatat că prima instanță a stabilit corect cuantumul prejudiciului, raportat la măsurile reparatorii deja acordate reclamantei pe toată durata vieţii (pensie), la perioada în care a fost supusă măsurii abuzive, vârsta avută la acel moment de reclamantă şi consecinţele efective ale acesteia pe plan familial, profesional, social.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a constatat că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate legal şi temeinic, întrucât calitatea procesuală pasivă a statului, reprezentat prin Ministerul Finaţelor Publice, este stabilită de lege prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâtul, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile aduse prin motivarea cererii de recurs vizează, în esență, cuantumul prejudiciului stabilit de către instanțele anterioare. Astfel, pârâtul consideră că s-a acordat o sumă nejustificat de mare, în raport de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, de consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Arată că despăgubirile acordate exced noțiunii de „satisfacție echitabilă" consacrată de jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar daunele morale acordate au drept scop nu atât a repune victima în situația similară cu cea avută anterior, cât a-i oferi satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Susține că prezintă importanță și împrejurarea că de la data producerii prejudiciului și până în prezent a trecut o perioadă îndelungată, astfel încât se poate reține o atenuare a impactului moral. Invocă jurisprudență Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu titlu de exemplu, hotărâri prin care s-au acordat sume modice, cu titlu de daune morale.
În privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, pârâtul arată că instanța trebuia să țină seama de valoarea pricinii și să aplice dispozițiile art. 274 alin. (3) sau ale art. 276 C. proc. civ., respectiv să micșoreze onorariul avocatului.
Examinând Decizia atacată, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, pârâtul a susținut că suma acordată nu ţine seama de valorile concrete pe care le sancţionează acordarea unor asemenea despăgubiri.
Sub acest aspect, al cuantificării daunelor morale, se observă că Decizia atacată nu ignoră natura prejudiciului şi faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă în asigurarea unei „restituiri, a unei repunerii în situaţia anterioară, ci doar realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţele morale pricinuite".
O asemenea comensurare a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparaţie integrală nici nu era posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită, viza atribute esenţiale ale personalităţii umane (libertate, viaţă, demnitate), astfel că nu se poate pune problema ca, odată încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.
În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentate, în primul rând, de asigurarea unei satisfacţii morale, şi nu a uneia patrimoniale.
De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că repararea trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative, reprezintă în sine o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamantului.
Sub acest aspect trebuie reţinut că cel care a pretins despăgubirile morale a fost chiar victima directă, nemijlocită a măsurii administrative privind strămutarea, alături de autorii săi, trăind toate cele arătate anterior în plan emoţional, în mod direct.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.
În speţă, în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei şi al membrilor familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanţi.
Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ţinând cont şi de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţie în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate reclamantei pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 20.000 RON, faţă de perioada dislocării (1951-1956), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantei, este echitabilă şi justificată şi corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cauza Kudla vs. Polonia este relevantă sub acest aspect, întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Observând suferinţa fizică şi psihică a deportaţilor înşişi, dar şi consecinţele deportării asupra familiilor acestora, instanţa europeană a constatat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă, şi nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă şi implică întotdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
În contextul normativ sus-citat şi cu o astfel de semnificaţie a noţiunilor şi exigenţelor convenţionale, instanţa de apel a concluzionat corect şi judicios că nu se poate reţine că suma stabilită de prima instanţă ca despăgubire pentru prejudiciul moral al reclamantei ar constitui o îmbogăţire fără just temei.
Mai mult, nu poate fi omis faptul că instanța de apel a păstrat sentința de fond, în considerarea dispozițiilor art. 5, aşa cum s-a modificat prin OUG nr. 62/2010, prin care se prevede faptul că, la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, despăgubirile pentru prejudiciul moral acordându-se în limita maximă prevăzută pentru fiecare categorie de persoană îndreptăţită. Prin urmare, în consonanță cu aceste noi dispoziții legale, referitoare la plafonarea limitelor despăgubirilor acordate, în prezent declarate neconstituționale, s-a reținut că suma de 20.000 RON, echivalentul a aproximativ 5.000 euro, este îndestulătoare și reprezintă o reparație echitabilă. Față de aceste aspecte, nu se poate primi susținerea pârâtului potrivit căreia cuantumul daunelor acordate este exagerat de mare.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma dislocării reclamantei şi a familiei sale (timp de 4 ani şi 6 luni) de 20.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care recunoaşte şi dreptul la despăgubirile băneşti echitabile.
De altfel, în termenii Convenţiei Europene a Dreptului Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persona vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.
În aceste condiţii, se va reţine că hotărârea recurată este legală, avându-se în vedere, în mod corect, scopul acestor dezdăunări şi cerinţa caracterului lor echitabil.
În ce privește critica ce vizează greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, se observă că instanțele anterioare, față de cadrul procesual stabilit, în mod just au constatat că, calitatea procesuală pasivă a Statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, este stabilită de lege prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar potrivit art. 276 C. proc. civ., „când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, pătând face compensarea lor."
Prin urmare, pârâtul, fiind partea care a căzut în pretenții, în mod just a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Dispozițiile art. 276 C. proc. civ., invocate de către recurent, au caracter dispozitiv, și nu unul imperativ, instanța putând aprecia asupra măsurii de obligare la avansarea acestor cheltuieli, în cazul în care acțiunea este admisă în parte.
Critica vizând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi primită, atâta vreme cât, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, instanța a analizat cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale și în raport de amplitudinea şi complexitatea activității depuse de către apărător (redactarea cererii de chemare în judecată, a motivării suplimentare a acesteia, a cererii precizatoare depusă în 30 martie 2010 și a răspunsului la întâmpinare, demersurile efectuate de acesta la Direcția Arhivelor Naționale, la Ministerul Administrației și Internelor, prezența acestuia la cele 3 termene de judecată, etc.).
Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că, în mod just, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Gorj, împotriva deciziei civile nr. 248 din 08 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4979/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4974/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
